Vitalie Ciobanu

Conferinţa „Democraţie după totalitarism - lecţii învăţate după 20 de ani”, organizată la Chişinău de Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova în zilele de 23-26 mai curent, a premers aşteptata prezentare a Raportului Comisiei Cojocaru, de analiză şi evaluare a regimului comunist totalitar din Republica Moldova. Momentul a fost bine ales şi s-a dorit un gir acordat acestui important demers ştiinţific şi politico-moral, din partea unor specialişti recunoscuţi, proveniţi din ţări în care adevărul despre regimurile comuniste a fost de mult rostit cu voce tare la nivel oficial.

Republica Moldova are un specific nefast: aici comunismului i se face nu „autopsie”, ci „vivisecţie” – vorba lui Vladimir Tismăneanu (unul dintre invitaţii de marcă ai reuniunii) –, comunismul este, încă, un fenomen viu, prezent nu doar în proaspăt desferecatele arhive, ci o realitate exprimată agresiv de PCRM chiar în cea de a doua zi a Conferinţei, când un grup de militanţi ai acestei formaţiuni, utilizând o scenografie penibilă şi grotescă, au manifestat împotriva condamnării regimului comunist, acuzând de „fascism” forul internaţional al istoricilor, pe care încercau să-l bruieze. Ceea ce înseamnă că PCRM-ul vede în activitatea Comisiei Cojocaru un pericol pentru intenţiile sale de a reveni la putere.

Condamnarea comunismului nu se poate limita la o Declaraţie a şefului statului, rostită în parlament. Pentru a fi eficient, raportul Comisiei Cojocaru ar trebui să genereze un set de consecinţe juridice. În primul rând, adoptarea legii accesului la dosarele fostului KGB şi a legii Lustraţiei, care să interzică foştilor demnitari sovietici şi informatori ai Securităţii să ocupe funcţii publice, aşa cum s-a procedat în majoritatea statelor din Europa Centrală, azi membre NATO şi ai Uniunii Europene. Nu poţi încredinţa destinele ţării unor conducători şantajabili şi timoraţi, care pot „defecta”, pot trăda în situaţii complicate, de mare responsabilitate.

La fel de importante sunt aspectele educaţionale. Pentru ca regimul comunist să fie definitiv îngropat, oamenii trebuie să ştie adevărul întreg despre deceniile de ocupaţie sovietică. Sperăm ca raportul Comisiei Cojocaru să fie pe larg dezbătut în mass-media, în special la Televiziunea publică, a cărei nouă administraţie va avea prilejul să-şi demonstreze ataşamentul faţă de adevăr. E nevoie, aşa cum s-a menţionat şi la Conferinţă, de deschiderea completă a arhivelor, de trecerea lor sub control civil. Se impune înfiinţarea unui Institut Naţional al Memoriei, după modelul consacrat în alte state foste comuniste, care să asigure continuitatea studiilor efectuate de Comisia Cojocaru.

Se ştie foarte bine că PCRM îşi extrage susţinerea electorală din teama de schimbare a multor moldoveni, din neîncrederea în democraţie, din sărăcie, din ignoranţa cetăţenilor cu privire la beneficiile statului de drept, întrucât, din păcate, statul de drept s-a manifestat prea puţin în Republica Moldova. Nu e uşor să demontezi prejudecata legată de pretinsa protecţie socială de pe timpul URSS. De aceea, în mod cert, nu doar măsurile cu caracter politic, cât mai ales dezvoltarea economică a Moldovei, creşterea calităţii vieţii şi succesul reformelor democratice vor înlătura factorii care alimentează opţiunea pro-comunistă între Prut şi Nistru.

Întrebarea neliniştitoare pe care ne-o punem este dacă actuala coaliţie pro-europeană de la Chişinău va fi capabilă să gestioneze, deopotrivă cu înţelepciune şi tărie de caracter, criza politică şi constituţională care blochează, momentan, relansarea Moldovei.

Rusia pare să pregătească Republicii Moldova o mică „profilaxie” geopolitică. Anexarea teritoriilor secesioniste georgiene, Abhazia şi Osetia de Sud, şi, mai recent, alegerea la Kiev a unui preşedinte pro-rus (devotat Rusiei nu doar în vorbe ci şi în fapte, în pofida unor speranţe occidentale şi ale vecinilor apropiaţi) a pus o teribilă presiune asupra Republicii Moldova.

Deşi are destule necazuri interne şi complexe nevindecate faţă de Europa, Ucraina s-a apucat, voiniceşte, să rezolve problemele altora, asociindu-se proiectelor de dominaţie rusească. Declaraţia comună a celor doi preşedinţi, Medvedev şi Ianukovici, proclamă Moldova și regiunea transnistreană drept „o singură țară, cu armată și zonă economică unică”, şi susţine ca acceptabilă doar „soluţia paşnică” de rezolvare a diferendului, de parcă cineva, la Chişinău, s-ar fi gândit la război. Subtextul acestei afirmaţii este limpede: trupele ruseşti vor rămâne în Moldova, deşi un conflict armat n-are cum să izbucnească numai dacă cineva, de la Moscova sau de la Tiraspol, ar avea chef de un „galop de sănătate” pe malurile Nistrului cu Kalaşnikovul atârnat de gât.

Moldovei i se „coace”, din câte se pare, un nou plan Kozak, cu exact aceleaşi obiective: „legarea” moldovenilor de „glia” rusească şi înmormântarea visului european. Cei doi preşedinţi invocă în declaraţia lor drept condiţie obligatorie neutralitatea constituţională a Moldovei, de parcă nu cetăţenii moldoveni ar decide în această privinţă, ci ei, Medvedev şi Ianukovici. Nu se poate spune că Rusia şi Ucraina ar lua prea mult în considerare suveranitatea Moldovei. Declaraţia de la Kiev nu a fost consultată, în prealabil, cu autorităţile Republicii Moldova. S-ar putea să nu fi fost întrebat nici măcar Marian Lupu, care şi-a îndesit vizitele la Moscova în ultimul timp, dar fără efecte vizibile asupra relaţiilor bilaterale, moldo-ruseşti. Formatul 5 + 2 este invocat strict formal în textul Declaraţiei, pentru a nu da senzaţia unor manevre unilaterale ale celor doi, deşi chiar despre asta este vorba.

Momentul lansării „pactului” ruso-ucrainean a fost bine ales. Moldova se află în criză constituţională, iminenţa alegerilor anticipate oferă adversarilor actualei puteri şansă să speculeze chestiunea transnistreană şi relaţia cu Rusia. S-a trezit subit şi Gazpromul să ceară societăţii Moldova-Gaz plata unor datorii de sute de milioane dolari, sumă din care Chişinăului îi revin doar 15 %, restul constituind factura regiunii separatiste. S-a scontat de asemenea pe o slabă reacţie a Uniunii Europene în contextul crizei financiare. Şantajul ruso-ucrainean va pune la încercare coeziunea Alianţei, va alimenta ispita unor înţelegeri separate, însă jocul pe cont propriu nu va întări, ci va slăbi componentele coaliţiei.

Ca reacţie oficială, pentru Republica Moldova „pragmatismul” cedărilor şi al adevărurilor spuse timid, cu jumătate de gură, este complet neproductiv, pentru că aşa rişti să nu te audă nimeni. E nevoie de o nouă ofensivă diplomatică în ţările Uniunii Europene şi pe lângă Statele Unite. Nu se va alege nimic din ambiţioasele programe de europenizare a Moldovei, bazate pe finanţe şi rigori occidentale, dacă în urma presiunilor ruseşti la Chişinău se va instaura o guvernare obedientă Moscovei, aşa cum s-a întâmplat la Kiev.

E nevoie în egală măsură şi de solidaritatea cetăţenilor. Preşedinţii ruşi şi ucrainean au făcut referire în declaraţia lor la documentul din 18 martie 2009 de la Moscova, semnat de Voronin şi Smirnov, care suspendă, practic, procesul de retragere a forţelor militare ruseşti din Moldova în contextul reglementării politice. Comuniştii vor găsi oricând argumente să accepte orice pretenţie a ruşilor, de dragul puterii. Actuala coaliţie trebuie să demonstreze că nu poate guverna decât în numele adevărului. Şi atunci va fi susţinută de moldoveni.

În ultimele săptămâni a devenit tot mai vizibilă resurecţia curentului antidemocratic în Moldova. Şi asta proporţional, am spune, cu slăbiciunile Alianţei de guvernământ. Bâlbâiala oficialităţilor de la Chişinău, controversele pe tema paradei de 9 mai de la Moscova au provocat un val de ostilitate în rândurile populaţiei rusofone din oraşe, îngrijorată de un posibil „derapaj” al Moldovei spre NATO şi România – vechile sperietori comuniste. Ca niciodată, Chişinăul a fost invadat de însemne marţiale sovietice, de steaguri ale Rusiei şi „panglici ale Sf. Gheorghe”. A fost o demonstraţie clară de sfidare la adresa actualei puteri, scoţând în faţă imaginea unei societăţi confuze şi fracturate. Decât să agite în mod inutil spiritele prin unele voci ale sale, înalt îndrituite, coaliţia liberal-democrată ar trebui să facă lucruri palpabile care să ne apropie de Uniunea Europeană. De exemplu, să construiască ecartament european pe tronsonul de cale ferată Chişinău-Ungheni. Ce spune guvernul, ce face ministerul Transporturilor? A fost întocmit vreun deviz de cheltuieli, s-a gândit cineva să atragă fonduri europene? Vorbim de un proiect strategic de maximă urgenţă. Fiindcă „sistemul” nu glumeşte, „sistemul” contraatacă.

Restabilirea lui Ion Muruianu în post, după o decizie controversată a Curţii Constituţionale, a fost un semnal mai mult decât elocvent că sistemul nu va ceda cu una-cu două. A urmat exonerarea, scoaterea de sub învinuire şi restabilirea în funcţie a 24 din cei 25 de poliţişti anchetaţi pentru crime şi abuz în serviciu pe durata evenimentelor din 7 aprilie. O altă dezamăgire ne-a servit Comisia parlamentară condusă de juristul Vitalie Nagacevschi, care nu a reuşit să identifice vinovaţi şi nu a produs decât o… opinie. Comuniştii susţin că sunt de altă opinie. Adică probele adunate de comisia parlamentară nu permit iniţierea unor acţiuni judiciare. Sistemul se regrupează, speculând fragilitatea noii puteri, lipsa ei de coeziune, fermitate şi mai ales lipsa ei de clarviziune.

De câtva timp s-a activizat în mod suspect Mitropolia Moldovei. După ruşinosul episod cu distrugerea menorei evreieşti de către o asociaţie de aşa-zişi creştini, teleportaţi parcă din grotele Evului Mediu, s-a găsit un grup de iniţiativă care vrea organizarea unui referendum pentru adoptarea „bazelor ortodoxiei” ca disciplină şcolară obligatorie. Autorul acestei idei este Valeriu Pasat, fostul deţinut politic al regimului Voronin, pentru a cărui eliberare au militat în mod sincer unele ziare democratice de la Chişinău, iar acum aceleaşi ziare se întreabă, naiv, ce i-a venit lui Pasat, ex-director SIS, stabilit la Moscova, de vrea să ne bage într-o „puşcărie a spiritului”? Am văzut cu toţii cum ar putea arăta Moldova dacă o asemenea pretenţie aberantă, ce încalcă principiul libertăţii de conştiinţă garantată de Constituţie, va fi pusă în practică: procesiunea de sâmbătă, 8 mai, de la Chişinău, a militanţilor ortodocşi sugera mai degrabă o societate guvernată de un regim obscurantist islamic decât o ţară devotată valorilor europene. Nu de fundamentalism religios are nevoie Basarabia, ci de stat de drept, de educaţie civică în şcoală, de cultivarea spiritului democratic modern, de gândire liberă, de opţiuni asumate în cunoştinţă de cauză.

Comuniştii s-au radicalizat. Voronin cere desfiinţarea „Comisiei Cojocaru”, de analiză şi apreciere a regimului comunist totalitar din Republica Moldova, ca precondiţie a dialogului. A mai rămas ca Alianţa pentru Integrare Europeană să renunţe şi la propria iniţiativă cu privire la alegerea preşedintelui prin vot direct de către cetăţeni – adică la singura armă redutabilă, pe care o deţine în această dispută constituţională –, ca să se poată spune că a părăsit învinsă terenul de luptă, înşelând încrederea alegătorilor. Sondajul IMAS, dat publicităţii acum două zile, relevă acelaşi echilibru fragil: între libertate şi autoritarism balanţa tremură imperceptibil.

După 9 luni de la alegerile din 29 iulie, destinul democratic al Moldovei se află încă sub un mare semn de întrebare.

Arestarea jurnalistului Ernest Vardanean – caz care a sensibilizat presa şi opinia publică şi a pus în funcţiune, se pare, o iniţiativă în cadrul Parlamentului European – relevă o dată în plus paradoxul problemei transnistrene. În situaţia lui Vardanean se află şi s-au aflat de-a lungul anilor şi alţi cetăţeni moldoveni, reţinuţi abuziv de separatişti. Oricine, în principiu, poate nimeri într-o puşcărie transnistreană, dacă ar avea „neinspirata” idee să treacă dincolo de Nistru. Doar un statut diplomatic intangibil, doar o acoperire internaţională l-ar putea proteja.

Nici măcar autorităţile de la Chişinău nu sunt scutite de astfel de incidente, pândite deopotrivă de dramatic şi de grotesc. Să ne amintim cum i s-a închis bariera – la propriu – fostului preşedinte Voronin, acum câţiva ani, când a plecat să-şi viziteze satul natal, Corjova, de pe malul stâng, controlat de separatişti. E drept, liderul comunist nu a fost arestat, dar a fost pus la respect, cum se zice, de grănicerii transnistreni. Chiar el, Voronin, prietenul credincios al Rusiei şi luptătorul neprecupeţit împotriva „imperialismului românesc”, omul aflat încă în fruntea unui partid ce jură pe aceleaşi valori ca şi regimul de la Tiraspol – adică, Lenin şi Uniunea Sovietică – a fost forţat să părăsească, umilit, „feuda” lui Smirnov.

Regimul transnistrean, spuneam, generează un paradox juridic ce nu a putut fi rezolvat în aceşti 20 de ani. Prin simpla sa situare în afara legislaţiei interne, moldoveneşti, dar şi a celei internaţionale, statutul de „no man’s land”, de ţară a nimănui, oferă, în realitate, imunitate regiunii separatiste în raport cu orice fel de încercare a Vestului de a-i influenţa comportamentul. De bună seamă, cum să determini pretinsele autorităţi de la Tiraspol să respecte drepturile omului, de vreme ce le refuzi legitimitatea? S-a văzut cum a rămas fără urmări decizia CEDO în cazul grupului Ilaşcu, întrucât transnistrenii nu recunosc jurisdicţia curţii de la Strasbourg, iar cei care au de suferit de pe urma acestui vid juridic nu sunt căpeteniile separatiste, ci victimele lor, rămase fără apărare.

Toată lumea înţelege că separatismul transnistrean ar fi fost de mult eradicat, dacă în spatele său nu s-ar fi aflat Rusia cu soldaţii, armamentul şi cu imensele sale interese geopolitice în zonă. Aceste interese geopolitice au fost „căpuşate”, parazitate de ambiţiile personale de putere şi avere ale liderilor de la Tiraspol. O Transnistrie necontrolată prin reglementări internaţionale, aşa cum s-a reuşit în cazul Kosovo, reprezintă o sursă perpetuă de şantaj rusesc la adresa Basarabiei.

Chişinăul se află, la rândul său, într-o situaţie paradoxală: la Bruxelles i se spune că nu poate adera la Uniune din cauza că nu îşi controlează hotarul estic, ceea ce nu poate fi negat. În acelaşi timp, un asemenea reproş este minat de ipocrizie, întrucât liderii europeni ştiu foarte bine de ce nu îşi poate controla Chişinăul regiunea de peste Nistru, dar nu intervin decisiv pe lângă Rusia, pentru a o obliga să-şi retragă trupele şi să renunţe la a mai subvenţiona regimul Smirnov. E un joc de-a baba-oarba, care sacrifică viitorul european al Moldovei şi securitatea cetăţenilor ei.

O ţară vulnerabilă economic, instabilă politic, având un venit pe cap de locuitor la limita de jos a statelor Europei, nu are cum să reziste în faţa agresiunii separatiste. În situaţia în care există calcule şi manevre geopolitice care o depăşesc, Moldova ar trebui să se dezvolte ca o societate civilizată şi democratică, urmând calea statelor din fostul bloc sovietic. Nu e vorba să renunţe „în scris” la Transnistria, livrând un suport de legitimare separatiştilor şi senzaţia de abandon cetăţenilor săi de pe malul stâng, ci să nu-şi mai lege libertatea de o problemă fără remediu în acest moment.

O chestiune punctuală, cvasi-calendaristică, a ajuns să pună la grea încercare unitatea alianţei de guvernământ. Dacă nu ar avea consecinţe politice de lungă durată, disensiunile prilejuite de participarea sau neparticiparea ostaşilor moldoveni la parada militară de la Moscova le-am putea considera de ordinul amuzamentului. Însă cearta politicienilor aduce a grimasă. Alianţa nu şi-a instituit până acum un purtător de cuvânt, nu are un centru de coordonare, un Departament de Imagine şi Relaţii cu Publicul, care să transmită către populaţie un mesaj coerent, evitând interminabila coliziune a replicilor şi comentariile la comentarii – o „boală” care macină din interior actuala putere.

„A pleca sau a nu pleca la prada de 9 mai?” Presa, televiziunile au consacrat un spaţiu uriaş acestei dezbateri, am spune chiar în detrimentul unor chestiuni legate de calitatea actului de guvernare, exercitat de Alianţă, şi de calitatea actului de opoziţie, mimat de PCRM. Preşedintele Ghimpu invocă nevoia de demnitate şi apelează la memoria istorică. Premierul Filat vorbeşte de nevoia de pragmatism şi „parteneriate strategice”. Marian Lupu nu vede nimic rău în faptul că ostaşii moldoveni vor zdruncina cu pasul lor vitejesc caldarâmul moscovit. Serafim Urecheanu zâmbeşte enigmatic şi ne asigură că o discuţiile pe acest subiect vor continua. Cine are dreptate?

Privite îndeaproape, cele două poziţii au destule puncte vulnerabile. Pragmatismul fără memorie istorică şi demnitate naţională ne-a oferit în ultimii 20 ani priveliştea unui cinism politic dizgraţios. „Lumea începe cu noi!” au decretat mai toţi guvernanţii post-sovietici ai Moldovei şi acest stat a rămas feuda unor clanuri care s-au îmbogăţit prin traficarea intereselor naţionale. De aceea, am să tresar ori de câte ori voi auzi din gura politicienilor de pe malul Bâcului cuvinte gen „pragmatism” sau „relaţii pragmatice”.

Dar cât de bine sunt servite aceste interese de declaraţiile de mândrie naţională rănită ale celeilalte părţi? Din păcate, prea puţin. Luările de poziţie curajoase, contondente, sfidătoare la adresa unei puteri străine, care are la dispoziţie multiple pârghii de şantaj şi presiune politică şi economică la adresa Moldovei, şi le pot asuma mai degrabă intelectualii, studenţii, filozofii – în general, cetăţenii neangajaţi – şi aceste voci nu pot fi îngrădite, dacă trăim într-o societate democratică. Oamenii politici au responsabilităţi. Societatea moldoveană este profund divizată – pentru mulţi moldoveni, nu Bucureştiul şi nu Bruxelles-ul reprezintă „metropola”, sursa de legitimare istorică, ci Moscova – acolo unde lucrează câteva sute de mii de compatrioţi de-ai noştri. Pentru a scăpa de sub vraja acestei iluzii e nevoie de un lung proces de educaţie şi „deparazitare” a conştiinţelor. Când e vorba de resuscitarea demnităţii naţionale, sunt date drept exemplu ţările baltice – un model mereu valabil pentru Moldova. Doar că spre deosebire de noi, ideea libertăţii şi independenţei a fost cultivată cu insistenţă la aceste popoare în toată perioada ocupaţiei sovietice. Sigur, se va spune că şi în Basarabia ar trebui să începem de undeva şi că mesajele conducătorilor sunt foarte importante. Însă aceste mesaje s-ar cuveni să fie lansate cu mai puţine costuri politice pentru ţară şi ar fi înţelept să ia în calcul posibilităţile, soluţiile alternative. Or, la capitolul „soluţii alternative”, Moldova e abia la început de drum şi are nevoie de timp ca să le pună pe picioare.

Gâlceavă în jurul participării moldoveneşti la parada de la Moscova are, în fapt, un vizibil substrat electoral. E mare tentaţia să faci din ochi propriei galerii, să-i smulgi aplauzele, numai că aşa rişti să ţi-i ostilizezi pe cei care nu îţi împărtăşesc opiniile. Când vorbim de supravieţuirea Alianţei, de posibilitatea de a avea şi după alegerile anticipate o guvernare democratică în Moldova, ar fi util ca, alături de modelul baltic, să nu scăpăm din ochi exemplul ucrainean. După ce, la putere fiind, s-au sabotat reciproc cu o insistenţă demnă de o cauză mai nobilă, azi, adepţii lui Victor Iuşcenko şi ai Iuliei Timoşenko privesc neputincioşi cum Ianukovici concesionează suveranitatea Ucrainei în schimbul gazului rusesc. Vor liderii Alianţei pentru Integrare Europeană să ajungem ca ucrainenii? Cred ei că vor reuşi să împiedice o restauraţie comunistă, lansând petarde şi aruncând cu ouă în parlament, în cazul în care ar pierde alegerile anticipate?

De la ridicol la tragic, adesea, pasul e prea mic. Şi viceversa.