Vitalie Ciobanu

De când cu invazia digitalului în lumea contemporană, literatura suportă şi ea tot felul de presiuni şi tentaţii, care o obligă să-şi adapteze ritmul, metabolismul şi… snobismul la ultimele trenduri estetice. E un fel de altoi al filozofiei produsă de revoluţia tehnologică pe mai vechea sfidare anti-establishment, manifestată de artist. Cyberpunk-ul este expresia cea mai puţin formalizată a acestei originale simbioze. Pentru a nu rătăci pe cărări greşite, am căutat semnificaţia acestui termen compozit în Wikipedia – atotştiutoarea enciclopedie electronică –, unde am găsit, între multe altele, următoarea definiţie: „Cyberpunk-ul este un fenomen de contracultură, dar mai mult decât atât este un gest anarhic. Cultură a „delirului” (Paul Virilio), formă a artei de a răspunde tehnologiei, chiar formă revoluţionară, dedicată destrămării oricărui liant ce semnalează realitatea drept consensus, cyberpunk-ul se vrea o manieră de blocaj în faţa controlului de masă.” Tot aici: „O nouă modalitate de formatare a lumii intens digitalizate, e spaţiul simulacrului prin excelenţă. Cyberpunk-ul e naraţiunea „modului tehnologic de a fi în lume”. Alte precizări: „Cyberpunk-ul operează cu un prezent continuu care se desfăşoară în baza noţiunii de simultaneitate. Timpul, dacă oricum e vidat de varianta sa cronologică, e privit ca mediu elastic, subiectiv, asemeni unui „event loop” care poate fi accesat în multitudinea pliurilor sale, inclusiv ca viitor care s-a întâmplat deja.”

Complicată materie, literatură şi fizică cuantică în acelaşi timp. Ce să mai spunem de noţiunea-hibrid: „cyberpunk moldovenesc”? Or, tocmai asta ne propun artiştii ascunşi sub simpatica emblemă Planeta Moldova – Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş –, într-un volum apărut în acest an la Editura Cartier (cu dublă lansare Bucureşti/Chişinău), intitulat misterios-macabru: Nekrotitanium. Cartea celor doi autori din stânga Prutului este ilustrată de un alt basarabean, pictorul Roman Tolici, stabilit la Bucureşti de mai mulţi ani ca şi colegii săi, cunoscuţi în România pentru stilul specific, „moldovenesc”, pe care l-au lansat în muzică (piese servind de multe ori drept coloană sonoră pentru diverse materiale video sau pentru bancuri haioase şi scheciuri audio), dar şi prin textele lor literare. E un stil ce combină parodia, umorul şi satira necruţătoare la adresa unor inerţii mentale, a clişeelor despre Basarabia, care mai circulă în dreapta Prutului chiar şi după 20 de ani de la dispariţia Zidului comunist. Cine cunoaşte felul de a scrie şi manifesta artistic al celor de la Planeta Moldova nu mai are nevoie de o prezentare specială. Eu însă, ca cetăţean român cu viză de reşedinţă la Chişinău, recunosc cu mâna pe inimă, sunt excedat de „particularismele” locului: de la Voronin şi până la Pavel Stratan, acolo, în „republică”, eşti asaltat zilnic de o avalanşă de vulgarităţii şi gesturi de prost-gust. În pieţe, alături de manelele româneşti şi de cântecele de puşcărie moscovite, circulă casete cu bancuri şi melodii aşa-zicând dezinhibate, în care „limba moldovenească”, adică idiomul românesc stricat, împănat cu rusisme, vorbit de straturile cele mai inculte ale societăţii basarabene, respiră în voie, dând consumatorilor un sentiment de libertate, o senzaţie de relaxare cvasi-cathartică în raport cu exigenţele şi normele limbii române literare, care, de bine de rău, au fost apropriate în şcoală, în instituţiile statului şi în audiovizual, chiar şi în redacţiile arondate liniei politice rusofile de la Chişinău. Nu mi-am imaginat, pe la începutul anilor ‘90, că unii „artişti” basarabeni îşi vor căuta anume în această zonă rău famată specificul ireductibil, „croiala irepetabilă” cu care să se prezinte la marele festin al culturii române – întrucât nu poţi realiza opere durabile într-un slang aproximativ, într-un argou de mahala. Cu timpul mi-am dat seama că motivaţia creatorilor noştri mai noi nu este una politică şi ideologică – apanajul fostei nomenclaturi de la Chişinău, care încearcă să-şi conserve puterea şi privilegiile prin reluarea unor teorii staliniste cu privire la identitatea basarabenilor –, ci strict pecuniară, urmăreşte găsirea unor nişe comerciale, a unei disponibilităţi pentru „exotic” şi „diferenţă” pe o piaţă care suportă orice ciudăţenie, orice deviere clinică, orice experiment lingvistic şi comportamental. Continue Reading »

După Născut în URSS, o nouă carte de Vasile Ernu avea să trezească justificate aşteptări şi curiozităţi. Volumul de debut, multiplu comentat şi premiat de Uniunea Scriitorilor din România (spre surprinderea, post festum, chiar a unora din membrii juriului), cocheta cu amintirile sale zglobii despre comunism, lipsite de patimă resentimentară, dorind să se plaseze polemic faţă de trendul oficial al condamnării regimurilor de tip sovietic. Culturalmente şi sociologic vorbind, Ernu se revendică – aşa cum o spunea el însuşi la lansarea cărţii sale la biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chişinău – de la Ostalgia. Este fantoma compensatorie pe care o cultivă unii nemţi din landurile estice ale Germaniei reunificate în legătură cu defuncta RDG. Născut în URSS nu frapa prin complexitate, ci prin această plăcere de a fi à rebours, de a da cu tifla ideologiei „corecte” (ghilimelele sunt de rigoare), mainstream-ului anticomunist. Între timp, autorul nostru a început să îşi cultive şi un stil de a fi, un brand, un contur mediatic. E un exerciţiu de imagine atent studiat, pentru o lume ahtiată de privelişti şi etichete, prin care Vasile Ernu îşi construieşte o identitate proprie, inconfundabilă, reflectată chiar şi în ţinuta-i vestimentară: nelipsita şapcă trasă pe ochi şi fularul răsucit de mai multe ori în jurul gâtului – articole de îmbrăcăminte asortate cu cearcănele şi paloarea chipului său subţire, de intelectual brechtian. Gestul autorului e simpatic şi răspunde unei normalităţi la care aspirăm de mult: aceea de a ne simţi oameni liberi, de a repudia constrângerile şi tabuurile de orice fel şi oricât de „nobil” fundate.

Ultimii eretici ai Imperiului – cea de-a doua carte a lui Vasile Ernu – a fost lansată în cadrul unui turneu de promovare, organizat de autor. Etapa de la Chişinău, aşa cum se ştie, s-a însoţit de un scandal, pe bloguri, pe care l-am reprodus parţial în nr. 11-12/2009 al Contrafortului. Ernu, din nou, a vrut să şocheze, să contrarieze cu orice preţ, şi a gândit un scenariu… cu Mark Tkaciuk pe post de special guest, de vedetă invitată. Nu reiau, în detaliu, şiragul de argumente şi contraargumente rostite cu acest prilej, când, la un moment dat, am avut senzaţia că vorbim limbi diferite – asta deoarece invitatul-surpriză al confratelui nostru nu era un intelectual rusofon cu opinii diferite de ale mele, dar având totuşi un statut independent, ci un individ implicat în mizeriile politice din ultimii opt ani, un „guru” al regimului Voronin. Ernu ne-a reproşat, nouă, Contrafortului, că nu suntem suficient de liberali, că ne închidem în naţionalisme gen Literatura şi Arta (o afirmaţie ce trebuia să-i fi supărat de-a binelea pe redactorii acestei publicaţii), ne-a replicat că perpetuăm, prin „anticomunismul” nostru visceral, linii de demarcaţie anacronice şi conflicte ireductibile între diverse categorii etno-sociale (deşi, naivul de mine, am avut convingerea că de asta se ocupă organizatorii represiunii din 7 aprilie şi din zilele de după!). Mark Tkaciuk nu a mai ajuns la eveniment, rătăcindu-se cu avionul prin ceaţa groasă de deasupra Austriei (aşa i s-a explicat absenţa), însă „prezenţa” lui simbolică, în calitate de referinţă discursivă, şi-a atins scopul, făcând o excelentă publicitate cărţii lui Vasile Ernu, aducând lumea la librărie. Şi ce altceva şi-ar fi putut dori un autor?… Continue Reading »

De câteva luni de zile Republica Moldova respiră mai liber. Nu ne mai temem că vom fi „umflaţi” direct din stradă pentru că vorbim româneşte fără accent rusesc – cum ai păţit-o tinerii şi tinerele din 7 aprilie, umiliţi, snopiţi în bătăi în comisariatele de poliţie. Dimpotrivă: sunt scoase ultimele bucăţi de sârmă ghimpată instalate de sovietici de-a lungul Prutului („zidul din interiorul aceluiaşi lagăr”), în curând sute de mii de basarabeni care locuiesc în regiunea de frontieră vor putea călători în România pe o rază de până la 50 de km, fără vize, ceea ce înseamnă că vor avea posibilitatea să-şi sporească veniturile şi să-şi viziteze, nestingheriţi, copiii aflaţi la studii. Instituţia publică a audiovizualului are o noua conducere, democratică, şi ne aşteptăm ca tabuurile ideologice şi „listele negre” de la Compania „Teleradio-Moldova” să dispară, să vedem emisiuni curajoase, profesioniste, dezbateri pe teme de mare actualitate – pe scurt, să avem o televiziune în slujba cetăţeanului, nu a puternicilor zilei. Vizita preşedintelui Băsescu în zilele de 27-28 ianuarie, în Basarabia, desfăşurată într-un climat de entuziasm popular, a relansat relaţiile româno-române, îngheţate sub regimul Voronin: Bucureştiul a promis cetăţenie română în procedură simplificată, investiţii generoase în infrastructura şcolară din Basarabia, interconectarea sistemelor energetice, ecartament european pentru calea ferată, semnarea unui protocol în domeniul educaţiei şi a unui Acord de parteneriat în numele integrării europene a Republicii Moldova… Aşteptăm, de asemenea, lansarea unor televiziuni de ştiri în limba română cu capital privat, românesc şi german.

Avem în sfârşit şi noi o Comisie prezidenţială care va studia odiosul regim comunist totalitar, după modelul altor ţări din fostul bloc sovietic: dovezile şi concluziile sale ar trebui să producă un scurtcircuit în conştiinţa publică, vindecându-i pe concetăţeni noştri de iluzii păgubitoare şi aducându-i cu faţa spre Adevăr. Pe Voronin, Tkaciuk, Papuc şi alte „embleme” ale fostului regim îi vedem mai mult pe la Procuratură, unde sunt întrebaţi despre faptele lor vitejeşti din 7 aprilie. Săptămâna trecuta am mai avut o „epifanie”, cum o dată la o mie de ani: mult iubitul şi mult prea bogatul fiu al şefului PCRM a fost chemat la Centrul Anticorupţie să dea explicaţii pentru felul cum a reuşit să cheltuiască peste 60 de milioane de lei (circa 8 mil. de dolari), în doi ani, de pe card-urile sale personale – bani ce nu apar în declaraţiile sale de venit: va fi cercetat, s-a spus, pentru evaziune fiscală şi spălare de bani (e drept, rămâne de văzut cât de mare va fi curajul anchetatorilor).

Ştim că nu toate promisiunile electorale vor fi materializate. În politică, din păcate, lucrezi cu „materialul clientului”, nu ajunge doar să îţi declami nobilele principii şi imperisabilele valori (deşi, fără ele, lumea politică şi… lumea în general s-ar transforma într-o cocină), îţi mai trebuie şi mijloace pentru a-ţi realiza ideile, or votul popular din 29 iulie a „emanat” tocmai această formulă, amestecată, nu s-au votat „steagurile purităţii” – după opt ani de minciună şi crâncenă manipulare –, dar să ne gândim în ce „ţară” oribilă am fi trăit azi, dacă nu se producea această schimbare, cu toate jumătăţile ei de măsură şi cu bâlbele inerente… Continue Reading »