Vitalie Ciobanu

Azi (de fapt ieri, la ora la care am incărcat acest material) în Republica Moldova se încheie un lung proces electoral ce scoate în evidenţă convulsiile acestui nefericit stat post-sovietic, rătăcit între doi poli geopolitici – Est şi Vest –, respectiv între două seturi de valori incompatibile: autoritarism şi democraţie. Fraudarea scrutinului din 5 aprilie, persecutarea sălbatică a tinerilor care au protestat paşnic în zilele următoare, refuzul arogant al comuniştilor de a dialoga cu Opoziţia – toate acestea au condus la alegeri anticipate. În intervalul dintre cele două scrutine, Moldova a revenit pe harta Europei cu un chip sluţit, desfigurat de dispreţul guvernanţilor faţă de propriul popor. Iar Occidentul a constatat, cu surprindere, că există un „caz moldovenesc” care nu mai poate fi ignorat.

Alegerile din 29 iulie au avut un puternic substrat simbolic. Valeriu Boboc şi ceilalţi 3 tineri morţi în condiţii suspecte, ca şi sutele de studenţi maltrataţi de poliţie după manifestaţiile din 6 şi 7 aprilie, au aşezat în faţa Opoziţiei basarabene o problemă de conştiinţă imposibil de evitat. Politicienii democraţi au susţinut examenul, au rezistat presiunilor, au demonstrat caracter şi nu au livrat comuniştilor mult-râvnitul „vot de aur” necesar învestirii preşedintelui. Tocmai de aceea tirul presei pro-guvernamentale la adresa partidelor liberale, în campania electorală ce a urmat, a semănat cu o aprigă dorinţă de răzbunare, a vizat nu combaterea, ci demolarea, desfiinţarea adversarului politic în cel mai pur (şi oribil) stil al „luptei de clasă”.

Am încercat să aflu, în cadrul unor întâlniri electorale, în ce măsură basarabenii din provincie s-au lăsat contaminaţi de această atmosferă de beligeranţă surdă, şi am observat 3 modele de comportament: 1). Întâlnirea cu reprezentantul puterii. În sală – oameni placizi, „filtraţi” cu grijă la intrare, convocaţi prin circulare administrative. Concurentul electoral, înalt demnitar de stat, avea un discurs împănat cu clişee şi apeluri patriotarde. Întrebări „cuminţi” şi puţine din sală, în rest – un lung monolog de la tribună; 2). Întâlnirea cu un fost „tovarăş de drum” al comuniştilor. Oamenii au venit în număr mare, atraşi de noutatea situaţiei şi de autoritatea oaspetelui. Aura sa de persoană „oficială” şi intangibilă până de curând nu avea cum să dispară în doar câteva săptămâni. Răsună un discurs învăluitor, politicianul afişează o înţelepciune superioară şi un surâs încurajator. Întrebările nu lipsesc, dar mai toate se concentrează asupra acţiunilor post-electorale ale disidentului: încotro va înclina balanţa, spre Voronin sau spre Opoziţie, de a cărei apropiere depinde noua sa credibilitate democratică; 3). Întâlnirea cu unul dintre liderii partidelor anticomuniste din parlament. Sala casei de cultură – arhiplină, jumătate din asistenţă stă în picioare. Discursul candidatului este direct, angajant, ironic, atent la nuanţe, iar întrebările curg fără istov de la microfoanele instalate în sală şi prin bileţele scrise. Apar, numaidecât, şi vreo 3 provocatori, dar se exprimă confuz şi în mod gratuit agresiv: acuzaţiile lor absurde la adresa liderului din Opoziţie sunt taxate cu huiduieli de majoritatea celor prezenţi.

Concluzia acestor întruniri e limpede: Moldova se mişcă, Moldova e în schimbare, şi singura nelinişte a scrutinului din 29 iulie se leagă de alte, posibile fraude – o angoasă transformată în obsesie. Presa a semnalat pe întreg parcursul zilei de ieri diferite nereguli şi manipulări în anumite secţii de vot. Vor distorsiona oare aceste încălcări sensul opţiunilor populare şi, pe cale de consecinţă, imaginea unei ţări ce aspiră la integrare europeană? Să sperăm că lecţia alegerilor din 5 aprilie a fost însuşită.

Campania electorală în Republica Moldova are feţe diferite. Una legală, reglementată de norme şi monitorizări, şi alta umbroasă, abuzivă, revoltătoare. Dezbaterile care au început la televiziunile cu acoperire naţională sunt vârful vizibil al aisbergului. Merită să observăm că spre deosebire de alte alegeri, PCRM a hotărât să participe la dezbaterile TV, şi această decizie aduce oarecum mai multă normalitate democratică. Partidul de guvernământ nu se mai consideră din start abonat la victorie şi e nevoit să “evolueze” în faţa publicului, alături de ceilalţi concurenţi electorali.

Numai că problema comuniştilor este că nu prea au pe cine scoate în faţă. Exponenţii PCRM, prezenţi la dezbateri, sunt în general insipizi şi neconvingători, au o stilistică previzibilă şi lemnoasă. Îşi pierd cumpătul. Se înfurie. Nu pricep că nu e obligatoriu ca orice răspuns să înceapă cu invariabila conjuncţie „deci”. Dificultăţile de comunicare ale comuniştilor explică de ce s-au ferit ei să „lase” pluralismul politic să intre la televiziunea de stat. Şi invers. Apariţia liderilor Opoziţiei la emisiunile de dezbateri pare de-a dreptul incredibilă şi frapantă. Spectatorii postului „Moldova 1” îi privesc stupefiaţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor că mai există şi alte opinii, un alt discurs, o altă abordare, că există o altă Moldovă, care îşi face auzită vocea, din păcate, doar o dată la patru ani.

Cealaltă faţă, feroce, tenebroasă, a campaniei electorale se consumă departe de ochii presei şi ai organismelor europene. Orice hipodrom are o bucată de pistă ascunsă de ochii tribunei, având între 500 de metri şi un kilometru, unde nu există fair-play, unde se instalează legea junglei – care pe care. Pe această porţiune a cursei jocheii se îmbrâncesc fără milă, îşi trag pumni, încearcă să se doboare din şa unii pe alţii, pe scurt, caută să-şi asigure un cât mai mare avantaj, indiferent de mijloacele folosite, înainte de a reintra pe tronsonul „legal” al pistei, vizibilă publicului şi arbitrilor. În Moldova, legea junglei domină pe trei sferturi din cursa electorală, iar competitorii aleargă într-un hipodrom infernal.

Presa abundă de semnale privind fărădelegile comuniştilor. Acum patru zile reprezentantul unui partid de opoziţie a fost rănit, la Chişinău, cu un cuţit de un haidamac care a vrut să sfâşie afişul electoral pe care îl păzea acesta. În teritoriu, indivizi agresivi, aflaţi în stare de ebrietate, încearcă să saboteze întâlnirile Opoziţiei cu alegătorii. Raşi în cap, zgomotoşi, impertinenţi, ipochimenii respectivi au aspectul unor recidivişti abia scăpaţi la libertate. Unii dintre ei sunt dotaţi cu megafoane la care strigă infamii la adresa politicienilor democraţi. Ciudat este că poliţia apare cu întârziere la faţa locului sau asistă pasivă la aceste scandaluri, iar când i se cere explicaţii pentru inacţiunea sau partizanatul său, Ministerul de Interne se derobează de orice răspundere, lansând comunicate cinice către presă, deşi are datoria să asigure o campanie electorală civilizată şi siguranţa cetăţenilor.

Trebuie spus foarte clar şi foarte răspicat: în Moldova nu a existat tradiţia unor ciocniri politice violente înaintea venirii comuniştilor la putere. Referindu-ne doar la evenimente recente, izbucniri de agresivitate stradală am consemnat chiar înaintea scrutinului din 5 aprilie. Ne aducem bine aminte, de exemplu, un episod parcă tras la indigo, când nişte tineri mascaţi, îmbrăcaţi în treninguri, au atacat cu pulverizatoare de vopsea un grup de ONG-işti, reuniţi în cadrul unui protest autorizat pe treptele Procuraturii Generale din Chişinău. Nici până azi nu ştim cine au fost huliganii şi cine i-a năimit, după cum nu este cunoscută nici identitatea provocatorilor din 7 aprilie.

Dacă adăugăm la cele relatate mai sus furibunda campanie a mediilor pro-comuniste, chemările la răfuială cu Opoziţia „trădătoare”, „vândută românilor şi Occidentului”, chemări care transformă o competiţie electorală într-un război pe viaţă şi pe moarte şi aţâţă, în replică, înverşunarea celor atacaţi, căpătăm un tablou sumbru al acestor alegeri. Constituţia Moldovei condamnă propagarea urii, xenofobiei şi discriminărilor de orice fel. Dar se pare că nimănui nu-i mai pasă de Constituţie!

Împinsă brutal către modelul rusesc, al intimidării şi asupririi cetăţeanului, Moldova aşteaptă, absurd, veşti bune de la Bruxelles.

Un călător occidental ajuns pentru prima dată în Republica Moldova, răsfoind zilele acestea presa oficială, împănată cu zvonuri alarmiste şi catastrofice, va crede că acest stat limitrof spaţiului euroatlantic este ameninţat de o iminentă invazie după scrutinul din 29 iulie. „Aha, probabil guvernanţii de la Chişinău se referă la o posibilă agresiune rusească, de felul celei din Georgia de anul trecut. Nici n-ar fi de mirare, cu o Transnistrie şovină în coastă”, va cugeta călătorul nostru, apoi, adâncindu-se în lectura ziarelor pro-comuniste, va rămâne cu gura căscată. Cei care vor să desfiinţeze Moldova nu este imperialismul rusesc reşapat sub regimul Putin, ci „fasciştii români” împreună cu „slugile lor” din Opoziţia liberală!…

Incapabili să rezolve problemele interne, care în bună măsură li se datorează, comuniștii apelează la un truc vechi, încercat în istorie – reinventează dușmanul extern, care vrea să distrugă țara. „Patria e în primejdie!”, clamează gorniştii PCRM. Ei vor să inducă ideea că singura raţiune de a fi a Republicii Moldova este ura faţă de România, repudierea a tot ce sugerează comuniunea de limbă, istorie şi cultură a moldovenilor cu românii de peste Prut. Aşadar, să reţinem: ura faţă de România, nicidecum fericirea şi libertatea locuitorilor Moldovei, deşi în orice ţară normală se ştie că nu oamenii sunt „pionii” statului, ci statul e făcut să servească interesele cetăţenilor, statul e un instrument, un mijloc, nu un scop în sine. Iar un instrument, când se perimează, este reparat sau pur şi simplu înlocuit cu o unealtă mai performantă şi mai modernă.

„Să oprim războiul politic!” – cu acest slogan s-a lansat în campania electorală Marian Lupu, fostă figură-emblematică a PCRM. Aşa este, Republica Moldova s-a transformat într-un veritabil poligon de luptă, doar că cei care îşi propun să oprească „războiul politic”, dacă vor să fie urmaţi, ar trebui să ne explice şi cine-l întreţine. Inocenţa discursului de „centru” al dlui Lupu, de parcă ar fi aparţinut unui neofit în politica moldoveană, nu are cum să-i facă pe oameni să uite că domnia sa a stat 8 ani de zile în barca Partidului Comunist. Și dacă s-a ajuns să vorbim de un „război politic”, Marian Lupu s-ar cuveni să-şi recunoască o parte de vină pentru declanşarea lui. Noul lider al PD afirmă că respinge ambele extreme – de stânga şi de dreapta. Însă pe scena politică moldoveană nu se vede decât o singură extremă – comuniştii, cei care în 8 ani de guvernare şi mai cu seamă în ultimele trei luni au învrăjbit diverse categorii de cetăţeni. Opoziţia liberală militează pentru respectarea legilor şi a libertăţilor garantate de Constituţie, pentru separarea puterilor în stat, pentru europenizarea Moldovei – sunt oare EXTREMISTE aceste obiective?

Nu am vrea să suspectăm de intenţii subversive proiectul politic al dlui Marian Lupu, nu am dori să credem că plecarea sa din PCRM are menirea să salveze pentru comunişti nişte voturi pe care aceştia, în mod direct, nu le mai pot atrage. Dimpotrivă, considerăm că gestul său de a se desprinde din angrenajul comunist a mai ştirbit din aura de invincibilitate a regimului. Însă dacă vrea să scape de suspiciuni, dacă vrea să capete credibilitate democratică, Marian Lupu e obligat să-şi precizeze atitudinea faţă de o serie de chestiuni principiale, să lase ambiguităţile de o parte.

La rândul ei, şi Opoziţia ar trebui să evite tonurile groase şi sintagmele marţiale, chiar dacă în această campanie electorală are destule motive să se simtă frustrată şi nedreptăţită. Va fi, cu siguranță, o „a doua zi” şi pentru Moldova, când cei ce vor ajunge în parlament vor avea de negociat pentru a guverna. Demonizările de orice culoare îi îndepărtează pe competitorii electorali de la dezbaterea adevăratelor probleme care-i frământă pe oameni.