Vitalie Ciobanu

Moldova PEN Centru – filială a Asociaţiei Mondiale a Scriitorilor cu sediul la Londra – îşi exprimă profunda îngrijorare şi protestează energic faţă de intenţia autorităţilor de la Chişinău de a refuza prelungirea licenţei de emisie pentru postul PRO TV Chişinău, licenţă care expiră pe data de 23 decembrie 2008. Această decizie încalcă prevederile noului Cod al Audiovizualului, care stipulează la art. 24: „licenţa de emisie se prelungeşte de drept radiodifuzorului, la solicitare, dacă acesta a activat în conformitate cu prevederile prezentului cod şi a respectat, pe parcursul termenului de validitate a licenţei de emisie, condiţiile prevăzute în ea”.

Deşi nu a reuşit să prezinte o listă credibilă de încălcări ale legii comise de PRO TV, Consiliul Coordonator al Audiovizualului a decis să scoată la concurs licenţa acestui post de televiziune. Aplicând modelul „patentat” în Rusia de regimul Putin, puterea de la Chişinău încearcă să elimine de pe piaţa media, în ajunul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 2009, postul PRO TV Chişinău – singurul post de televiziune care nu difuzează informaţii cenzurate şi la care se mai pot auzi vocile Opoziţiei şi ale societăţii civile. Într-o manieră la fel de arbitrară şi scandaloasă a fost eliminată, în 2007, din spaţiul mediatic moldovean, Televiziunea Română (dosarul acestui abuz va fi judecat de CEDO). În acest moment audiovizualul autohton este dominat de staţii de radio şi TV ruseşti, cărora CCA le-a oferit licenţe de funcţionare şi frecvenţe de emisie cu o suspectă generozitate. Limitarea spaţiului public, îngrădirea libertăţii de exprimare, încălcarea unor legi ale Republicii Moldova chiar de organisme chemate să vegheze asupra respectării acestora, demonstrează inconsistenţa declaraţiilor pro-europene ale autorităţilor de la Chişinău.

Moldova PEN Centru se solidarizează cu organizaţiile profesionale din mass-media care au luat atitudine împotriva acestei tentative de sabotare a dreptului la libera informare a cetăţenilor, salută implicarea reprezentanţilor marilor puteri democratice, a Statelor Unite şi a Uniunii Europene, a înalţilor funcţionari de la Comisia Europeană şi OSCE, care au atenţionat în termeni fermi puterea din Republica Moldova să nu închidă postul PRO TV Chişinău.

Moldova PEN Centru adresează un apel uniunilor de creaţie, partidelor politice, societăţii moldovene în întregul ei să nu permită distrugerea ultimei redute a democraţiei în Moldova – independenţa presei şi libertatea cuvântului.

Chişinău,
17 decembrie 2008

Ecourile provocate de intempestiva demitere a ministrului Culturii şi Turismului Artur Cozma, acum doua saptamani, încă mai persistă în mediile intelectuale. Fost ambasador în Israel, Artur Cozma a fost numit ministru pentru o calificare pe care nimeni nu i-a bănuit-o în afara preşedintelui Voronin, care l-a menţinut şi în guvernul Greceanîi, probabil, pentru fidelitatea sa. Ministrul Cozma nu a avut parte de convulsiile celorlalţi colegi de cabinet, cum sunt şefii de la Economie sau Externe, cu cele mai mari răspunderi în guvern. Fără să fi promovat barem un singur proiect de anvergură, demisionarul ministru al Culturii s-a remarcat doar printr-o retorică lemnoasă, cazonă, cu prilejul unor evenimente oficiale. Nu vom uita prea curând piruetele sale neîndemânatice, atunci când se căznea să nu rostească sintagma „limba română” în public.

Dar, dincolo de coregrafia sa personală, dezastruoase au fost politicile ministrului. Să amintim că de ani de zile ministerul nu mai face achiziţii de carte, chiar şi la 17 ani de la declararea independenţei în fondurile bibliotecilor publice predomină cărţile în limba rusă. În schimb, dl Cozma a vegheat cu străşnicie la puritatea ideologică. Biblioteca Naţională din Chişinău, de exemplu, a suportat interminabile hărţuieli din partea Ministerului, doar pentru că a organizat manifestaţii culturale ce nu convin adepţilor moldovenismului. Ministerul Culturii nu a catadicsit să susţină nici o revistă literară din Moldova, cel puţin prin subvenţionarea unor abonamente în beneficiul instituţiilor publice, la fel de recalcitrant s-a arătat şi faţă de sectorul editorial, canalizând banii exclusiv către fantomaticele edituri de stat şi anulând concursurile de proiecte, la care participau editorii privaţi. Tot ce s-a întâmplat pozitiv în acest domeniu s-a făcut împotriva voinţei ministrului Culturii, nu datorită acestuia. Societatea civilă, uniunile de creaţie au avansat numeroase propuneri legate de introducerea unor politici culturale moderne, de tip occidental, s-au organizat şi conferinţe cu invitarea experţilor internaţionali, dar toate aceste iniţiative au fost sabotate de Ministerul Culturii. Lui Artur Cozma i s-a reproşat nepăsarea şi chiar complicitatea vinovată faţă de degradarea patrimoniului istoric şi arhitectural al Chişinăului – clădiri de secol 19 şi început de secol 20, proiectate de arhitecţi celebri, sunt lăsate în mod deliberat în paragină, pentru a fi demolate mai uşor. Aşa a păţit edificiul cunoscut sub numele de „Casa Teodosie”, dărâmat de buldozere exact ca în 1962, când sovieticii au spulberat peste noapte clopotniţa din centrul oraşului. Singura realizare a ministerului lui Cozma este aşa-zisa Caravelă a culturii – un fel de brigadă artistică de agitaţie prin sate, păstorită de interpreta Lenuţa Burghilă, aşa cum se menţionează: „sub înaltul patronaj al preşedintelui Voronin”.

Şi încă un detaliu. Demiterea lui Artur Cosma, aflat în acel moment într-o deplasare în Azerbaidjan, s-a făcut fără nici un fel de explicaţii oferite opiniei publice. În aceeaşi manieră arbitrară, halucinantă, se poate spune, au fost demişi în ultimii 7 ani de către preşedintele Voronin, o sumedenie de miniştri, unul dintre cazurile cele mai răsunătoare fiind cel al ministrului de Interne Papuc, suspectat de faptul că ar fi favorizat nişte transporturi ilegale (era vorba de o imensă cantitate de droguri), dar restabilit în funcţie după câteva luni, fără ca justiţia să fi apucat să se pronunţe asupra vinovaţiei sale. Lipsa de transparenţă şi dialog cu societatea, de care dă dovadă actuala putere prin luarea unor asemenea decizii, transmite forurilor de la Bruxelles un semnal foarte prost despre Moldova.

Maria Şleahtiţchi şi-a adunat într-un nou volum, intitulat Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism, o sumă de cronici, eseuri şi răspunsuri la mai multe anchete literare, publicate în revistele Semn, Contrafort, Sud-Est Cultural ş.a., precum şi scurte recenzii, scrise pentru o rubrică pe care a susţinut-o în săptămânalul Timpul de la Chişinău. Un volum eterogen, „de etapă”, în care autoarea marchează direcţiile de afirmare ale literaturii din Basarabia, după ’89. Nu e un tablou exhaustiv, suntem preveniţi în prefaţa-argument „Sub semnul schimbării” (o precauţie niţel exagerată, după părerea noastră, întrucât nici măcar Nicolae Manolescu cu a sa Istorie critică a literaturii române, lansată en fanfare la ultimul târg Gaudeamus, nu este exhaustiv, lăsând pe dinafară mulţi scriitori valoroşi sau cel puţin notabili, deşi a încercat să cuprindă tocmai „5 secole de literatură”!), ci doar o felie, o secţiune transversală într-un bloc mai mare. Este vorba, în principal, despre scriitorii optzecişti şi promoţia venită în siajul lor, „nouăzeciştii”, întrucât tocmai aceste grupuri conferă literaturii basarabene, în ultimele două decenii, semnele unei certe evoluţii. S-au scris – e drept – mult mai multe cărţi în această perioadă, s-au măcinat o legiune de orgolii şi vanităţi. Libertatea creaţiei, redobândită după lunga iarnă a cenzurii sovietice, nu a catalizat doar conştiinţa estetică (post)modernă, ci a… desfundat (acesta-i cuvântul!) arteziana imposturii, gurile de canal ale veleitarismului drapat în straie „patriotice”, ba chiar anume aceste scrieri au dominat, din punct de vedere statistic, producţia de carte, însă, evident, nu ele dau consistenţă literaturii basarabene.

A privi literatura post-comunistă ca un „cerc deschis”, aşa cum îşi propune Maria Şleahtiţchi, înseamnă a face o investiţie în viitor, a scălda această literatură în lumina speranţei, dar mai înseamnă şi a lăsa „deschisă” aria interpretărilor critice. Cred că din acest punct de vedere demersul eseistei merită o atenţie specială. Maria Şleahtiţchi are remarcabilul talent de a surprinde, în câteva tuşe, datele esenţiale ale scrisului unui autor. Instrumentarul său analitic relevă, fără greş, valoarea sau, din contră, deconstruieşte maşinăria imposturii, cum procedează cu publicistica lui Ion Druţă. Considerat un susţinător al valorilor naţionale, la începutul anilor ‘90, Druţă şi-a developat, rapid, opţiunile anti-româneşti, nutrite dintr-un egocentrism ireductibil. Maestru al echivocului (nu estetic, ci politic), scriitorul de la Moscova a publicat la anumite intervale de timp texte aşa-zis programatice în presa pro-guvernamentală de la Chişinău, prin care livra material ideologic, dar şi vocabular, separatismului moldovenist. „Sugestionarea, metaforizarea, metonimizarea excesivă în discursul publicistic, în anumite contexte istorice, notează Maria Şleahtiţchi, face deservicii promovării adevărului istoric. De obicei, aceste spaţii ale conotaţiei sunt convertite de discursurile manipulante ale politicienilor de tot soiul, susţinători ai ideii de moldovenism, care, de altfel, nu vor întârzia să facă recurs anume la Ion Druţă.” Eseista ne propune o minuţioasă trecere în revistă a acestor stratageme. Vom cita un singur exemplu, celebrul text Moldova şi moldovenii (1997), în care Druţă aruncă acuzaţii la adresa zecilor de mii de intelectuali basarabeni refugiaţi din calea urgiei bolşevice în 1940 şi 1944. Interesant este faptul că, formulându-şi rechizitoriul, scriitorul moscovit nu-i numeşte pe ocupanţii sovietici – de parcă nu aceştia s-ar fi aflat la originea blamatului exod –, ci îi transformă, ca printr-o mişcare de baghetă magică, din invadatori în binefăcători ai basarabenilor. Articolul va rămâne o demonstraţie, pe drept cuvânt antologică, pentru ceea ce numim manipulare prin omisiune. Ion Druţă: „Că România punea din când în când la Moscova problema Basarabiei, să mă lăsaţi în pace cu ifosele acestea de mari politicieni, prinse atât de bine de nemuritorul Caragiale. Dacă se şi pomenea din când în când la Moscova despre Basarabia, ni se făcea mai mult rău decât bine. Am supravieţuit totuşi. Au pus mână de la mână, mai toate popoarele din fosta Uniune ne-au ajutat să ne ridicăm de la pământ.”

Aş mai adăuga o piesă pe această „planşetă de lucru” a eseistei. Tactica lui Druţă, una care s-a dovedit câştigătoare, în anii „convertirii” sale la moldovenism, a fost să nu răspundă la critici. Această abţinere, ce trebuia să lase impresia de levitaţie sapienţială, de superioară contemplare, de aură intangibilă (deşi nu este mai mult decât o şiretenie ţărănească) i-a permis „profetului de la Horodişte” să culeagă toate privilegiile imaginabile în Moldova (inclusiv Premiul de Stat în valoare de 1 milion de lei moldoveneşti, pe care l-a încasat în această toamnă). Căci dacă s-ar fi lăsat atras în polemici, dacă ar fi încercat să pareze reproşurile ce i-au fost aduse (un intelectual adevărat aşa ar fi procedat, dar aici nu este cazul), Druţă ar fi intrat, inevitabil, în logica argumentării, în care trebuie să formulezi raţionamente, nu să enunţi decaloguri. Părăsirea tonului apodictic l-ar fi făcut vulnerabil, l-ar fi umanizat, i-ar fi „suflat” poleiala apostolică – or, de pe o poziţie ştirbită, lui i-ar fi fost mult mai greu să furnizeze discurs „legitimator” guvernărilor moldoveniste de după 1991. Nimeni nu aruncă banii pe o trompetă răguşită.

Scriitorul de la Moscova este singura „ţintă negativă” a volumului Mariei Şleahtiţchi (deşi ea ţine să facă diferenţa între opţiunile ideologice ale lui Druţă şi calitatea artistică a prozei sale, câtă e). Pledând cauza sincronizării autorilor basarabeni cu literatura română contemporană, eseista nu face partizanat generaţionist (ar fi un mod de a-ţi rata obiectivitatea critică) şi traversează, cu rigoare profesorală, aş spune, cărţi de genuri şi factură diferite – poezie, studii eminesciene, proză şi exegeze literare – cărora preferă să le scoată în evidenţă virtuţile, nu scăderile. Scriitorii mai vârstnici: Mihai Cimpoi, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Alexe Rău, hispanistul Sergiu Pavlicencu, ba chiar şi Spiridon Vangheli (autorul „brandului Guguţă” în literatura basarabeană pentru copii) îşi află în Maria Şleahtiţchi un critic binevoitor, care ştie, la nevoie, să-şi tempereze duritatea (este plăcerea superioară a dominaţiei înfrânate). Scriitura ei este mai degrabă stenică, uneori prea scolastică şi, aş adăuga, responsabilă, prea atentă la consecinţe. Maria Şleahtiţchi se arată, în mod curios, mai severă cu textele colegilor de generaţie şi cu autorii mai tineri, pentru că ştie că se adresează unor egali preţuitori ai argumentului disuasiv, nu vânătorilor de complemente gratuite, unor scriitori cu apetit pentru nuanţe şi subtile disocieri. Asta se simte citindu-i, de pildă, comentariul la volumul Incursiuni în proza basarabeană (2004), al cărui autor, Iulian Ciocan, reclamă prevalenţa personajelor rurale în proza basarabeană, caracterul refractar al acesteia faţă de lumea urbană. Împărtăşindu-i opinia, eseista observă, în acelaşi timp, cu dreptate, că „nu originea socială a personajului ne interesează în principal, cât locul acestui personaj într-o construcţie narativă valabilă sau nu estetic” (p.166).

Volumul Mariei Şleahtiţchi reprezintă un foarte util compendiu critic pentru cine vrea să cunoască şi să asimileze faţetele noii literaturi basarabene. Această literatura a făcut – rezum definiţiile eseistei – desprinderea decisivă de tradiţionalism, prin romanul Martorul al lui Vasile Gârneţ („primul roman optzecist care îşi asumă construcţia unei epici pe trei nivele… scris în forma dialogului intertextual”), un autor care este şi „un poet al câmpiilor livreşti”, această literatură s-a emancipat prin şarjele lui Emilian Galaicu-Păun, ludicul experimentator în poezie şi proză, prin poetul şi eseistul Nicolae Leahu, inepuizabil în inventivitate, prin pasionatul hermeneut Eugen Lungu, prin Ghenadie Nicu – laboriosul mânuitor de artificii textualiste, prin alte nume de autori impetuoşi, precum Anatol Moraru, Lucia Ţurcanu, Margareta Curtescu, Irina Nechit, Iulian Ciocan, Adrian Ciubotaru, Nicolae Popa, şi lista nu se opreşte aici, cu toţii – scriitori polivalenţi şi proteici, cum le stă bine unor deschizători de drumuri, portretizaţi cu precizie şi acurateţe în Cerc deschis… Demersul tinerilor scriitori, punctează eseista, nu se rezumă doar la schimbările de viziune estetică, ci şi la o altă conduită morală: ei refuză „ideologiile puterii”, cărora precursorii lor le-au plătit un tribut ruşinos şi inavuabil. Spiritul critic şi bunul simţ i-au împiedicat pe optzecişti să se „înhame” la quadriga românismului de paradă – excelent vehicul pentru satisfacerea unor ambiţii politice şi pecuniare –, la care au „tras”, cu râvnă, tribunii basarabeni de la 1989, şi această delimitare etică le-a adus destule ostracizări dinspre tabăra protocronistă. Optzeciştii şi-au văzut de scrisul lor, de sincronizarea lor şi de… Europa lor, în vremuri sterpe, roase de decepţie, scufundate în crize identitare fără liman, consumându-şi cel mai adesea cu demnitate ipostaza de intelectuali devotaţi unor principii şi valori pe care le afirmă ca profesionişti ai gândirii pe cont propriu.

Sobră şi temeinică, atentă şi conştiincioasă, Maria Şleahtiţchi ne-a dăruit o carte prin care sperăm, o dată în plus, că noua literatură din Basarabia – postcomunistă nu doar cronologic, ci mai ales ca substanţă ontologică şi repudiere a limitelor – va fi dorită, căutată şi consumată de publicul român, stimulând totodată apariţia altor panorame critice şi deschideri interpretative. Îi dorim bunei noastre colege, Maria Şleahtiţchi, să se bucure, ca scriitor, de aceleaşi exigenţe fertile şi de răbdarea pe care a avut-o cu noi.
_____________________
Maria Şleahtiţchi, Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism. Iaşi, Editura Timpul, 2007