Vitalie Ciobanu

Sondarea vieţii româneşti de dinainte de 1989 rămâne pentru scriitori o mare provocare. La fel şi tranziţia, intim conectată la perioada comunistă, mai ales că această „înrudire” nu ne lasă în pace: spectrele refuză să intre în infern, cum se spune, umblă libere printre noi, se hrănesc din sufletele noastre, ne ţin în sinistrul lor prizonierat. „Securitatea se întoarce” – pare a fi şlagărul ultimelor săptămâni în România, după ce Curtea Constituţională a amputat, printr-o decizie abuzivă şi ilegală, prerogativa CNSAS de a da verdicte de poliţie politică deţinătorilor de funcţii publice, şi asta în urma unei contestaţii depuse de către un mare suspect – magnat media şi mahăr al jocurilor politice de culise –, care primise din partea Colegiului patalamaua de informator al Securităţii. Răul, multiplicat în zeci de chipuri, în literatură tinde să transgreseze particularităţile cazului, să frizeze metafizicul, să capete valoare de exemplaritate. Este ceea ce îşi propune Gabriel Chifu în romanul Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate. O naraţiune despre o lume bolnavă, care are un preţ de plătit pentru a se învrednici de un viitor mai bun: fiecare individ în parte şi comunitatea în ansamblul ei.
O fată, pe nume Ana-Cristina Stănescu, profesoară de engleză şi scriitoare promiţătoare, fuge din România ceauşistă şi, după mai multe peripeţii, ajunge în Canada, la Toronto, unde norocul îi surâde să se căsătorească cu un bogat om de afaceri, Adam Wellington, mult mai în vârstă decât ea, proprietar al unei reviste mondene. Ca un reflex psihologic de apărare, tânăra, devenită Anne Wellington, încearcă să-şi refuleze amintirile româneşti. Dar trecutul se ţine de ea. La un moment dat începe să primească mesaje e-mail în limba română, intitulate „Pentru Ana-Cristina”, semn că vine de la cineva care îi cunoaşte vechea identitate, mesaje conţinând în attachments fragmente dintr-o cronică a unui refugiat român stabilit la Paris după revoluţie. O istorie ca multe altele, despre anxietate şi supravieţuire, despre singurătate şi eşec. Misivele se întrerup brusc, fără nici o explicaţie, trezindu-i lui Anne dorinţa irepresibilă de a-l cunoaşte pe misteriosul ei corespondent.
Pleacă în grabă la Paris, unde bate locurile descrise în textele de pe Internet – hoteluri, magazine, cafenele –, sperând, absurd, să-l întâlnească pe „domnul N.”, cum l-a numit ea, până îşi dă seama că urmăreşte o fantomă literară, nu un om în carne şi oase. Dar această revelaţie nu îi domoleşte neliniştea, pentru că sursa acelor mesaje rămâne, oricum, o enigmă. Călătoria la Paris o face să-şi reconsidere viaţa, să înţeleagă greşeala de a fugi de sine însăşi, de a-şi uita trecutul şi preocupările de scriitoare. În cele din urmă, căutarea românului de pe Internet se transformă în obsesia reîntâlnirii cu Ana-Cristina. Când îşi pierde aproape orice speranţă, Anne va da de urma domnului N., răsfoind publicaţii literare româneşti în biblioteca din Toronto. Acolo, în paginile unei reviste din provincie, va găsi un eseu semnat „Tiberiu Naumescu” şi intitulat „Eseu despre singurătate”, ce reproduce, aproape textual, una dintre ideile domnului N.: „Corporal, fizic, suntem iremediabil despărţiţi de ceilalţi şi de univers prin pielea trupului nostru şi tot aşa o a doua piele, invizibilă, pe care, pe urmele lui Wünenburger, o numesc imaginar, desparte, tot iremediabil, universul ficţional al fiecăruia de universul ficţional al celuilalt, desparte eul de lume.” (p. 112) Această descoperire o determină să plece în România – decizie pe care nu crezuse că o va lua vreodată. Va fi o întoarcere ca în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte şi tot ca în acest basm, odată revenită acasă, va fi atinsă de un rău fatal. Dar despre acest lucru va afla mai târziu. Deocamdată, în ţară fiind, continuă să-l caute pe Tiberiu Naumescu, până când investigaţiile o vor aduce la Sinaia, într-o pensiune unde acesta a stat o perioada cu familia. Aici va obţine pentru prima dată semnalmentele fizice ale lui Naumescu: e vorba de un bătrân imobilizat în cărucior, însoţit de doi copii taraţi la rândul lor: un băiat surdo-mut şi o fată oarbă. Handicapul fizic al scriitorului o lămureşte că nu poate fi aceeaşi persoană cu românul de la Paris, sau că fragmentele acelea i-au fost trimise de Naumescu pentru a-i capta atenţia într-un scop anume, legat de un posibil rol pe care l-a jucat în destinul ei. Anne angajează o agenţie de detectivi din Bucureşti să continue căutările şi se întoarce în Canada, pentru a fi alături de soţul ei, grav bolnav, internat într-o clinică din Toronto. După moartea lui Wellington, Anne îi va mărturisi prietenei sale, Patricia – care are pentru ea o pasiune lesbiană – lucruri inavuabile din trecutul său românesc. Fuga din ţară cu un coleg de liceu, când a vrut să treacă Dunărea în Iugoslavia, şi a fost prinsă de grănicerii români şi dată pe mâna comandantului lor – un tip complicat, un Ianus cu două feţe: una fină, de intelectual pasionat de filologie, şi cealaltă – demonică, întunecată. Individul era capabil de cele mai mârşave perfidii şi perversiuni sado-mazo. Supliciul la care a supus-o acest „vârcolac” de la graniţă şi alte întâmplări monstruoase, cu un grup de soldaţi sârbi care au violat-o şi nişte ţigani care au atacat-o într-o tabără de refugiaţi din Italia, o vor traumatiza psihic, creându-i un blocaj sexual. Cel ce i-a dat o „a doua viaţă” a fost Adam Wellington, defunctul ei soţ, „aristocratul” care a admirat-o şi i-a iertat aventurile extraconjugale, numai pentru a o păstra în preajmă. Moartea lui Adam însă îi reactivează Annei vechiul sindrom al respingerii sexului.
Urmează o lungă şi aparent fără obiect călătorie a celor două femei prin Europa – Paris, Tesalonic, Praga, Amsterdam, Londra, Barcelona… – pe parcursul căreia ni se revelează un teribil secret: Anne e gravidă, fără să fi avut un contact sexual, iar originea acestei sarcini nu e străină de trecutul ei românesc. E „Răul” în gestaţie. Reflecţia răsturnată a pruncului Isus, născut, la fel de… atipic în pântecele Fecioarei Maria. O graviditate pe care o vede şi o simte doar ea, Anne, şi invizibilă pentru toţi ceilalţi, ca o problemă de conştiinţă. Sarcina malefică este prevestită de o frază dintr-un manuscris vechi, greu de descifrat, pe care Adam Wellington îl cumpărase mai demult de la un grec de pe insula Rhodos: „O femeie din Est e pe cale să nască un prunc însemnat”. Avertismentul este cu atât mai ciudat, cu cât întreaga tărăşenie legată de manuscrisul sibilinic nu a fost decât o farsă a lui Anne, care a vrut să-i uşureze suferinţa soţului său, oferindu-i o pasiune rebusistică – ficţiunea, scăpată de sub control, tinde să-şi subordoneze realul, retopindu-l într-un scenariu mistic. Din momentul în care îşi dă seama că e damnată, Anne va fi obsedată de gândul să scape de „fructul malign” pe care îl poartă. Şi scăpă, sacrificându-şi viaţa, împiedicând „Fiara” să se nască: se îneacă în largul coastelor Barcelonei, iar Patricia, care va alerta poliţia, este chemată după câteva zile pentru a recunoaşte cadavrul în putrefacţie al prietenei sale.
Aceasta e trama romanului. Autorul preferă să nu ocupe întreg câmpul lecturii, strunindu-şi ispita omniscienţei. Traseul protagonistei este susţinut de intervenţiile altor personaje, care preiau sporadic rolul „gurii” care vorbeşte (chiar dacă „vocile” seamănă oarecum între ele). Istorii paralele completează filonul principal, continuându-l, după ce acesta se frânge prin moartea lui Anne. Autorul împinge mai departe firul poveştii, străduindu-se să-i dea credibilitate artistică, supraveghind cu minuţie arborescenta construcţie narativă, încât romanul său aduce, pe alocuri, cu un dosar de caz, pregătit pentru un proces, nu cu o ficţiune literară cap-coadă, ceea ce, fireşte, nu încetează nici o clipă să fie. Răspunsurile la principalele enigme ale cărţii – cine este autorul fragmentelor de pe Internet şi ce relaţie ar avea cu Anne – sunt încapsulate în raportul tânărului detectiv Adrian Fornea, pe care angajatoarea sa, nefericita doamnă Wellington, nu va mai apuca să-l citească. Ca şi eseul lui Naumescu, „Eseu despre singurătate”, raportul e cumva exterior volumului, o anexă cu funcţie de epilog explicit.
Investigaţiile detectivului scot la lumină măştile succesive ale aceleiaşi persoane: domnul N. – refugiatul român de la Paris – este, aşa cum a intuit Anne, o invenţie literară, personajul unui roman, Relatare des¬pre moartea mea, scris de Tiberiu Naumescu, scriitorul cu handicap locomotor. Numele adevărat al acestuia este Corneliu Golam. A şters orice urmă a vieţii sale de dinainte de 1999, anul când a paralizat, şi a avut motive întemeiate să o facă: uniforma de ofiţer al trupelor de grăniceri, pe care a purtat-o în armată, i-a camuflat adevărata identitate: omul era agent al Securităţii, recrutat încă de pe băncile liceului. Fornea prezintă în amânunt povestea terifiantă a convertirii unui suflet candid de adolescent cu aspiraţii literare într-un instrument al răului, contagios pentru cei pe care îi atinge. Recunoaştem în Corneliu Golam un personaj generic, foarte răspândit de o parte şi alta a Prutului, ale cărui afiliaţii oculte au marcat în chip nefast istoria postdecembristă a României: „…ăia l-au băgat în toate evenimentele scârboase de după ’90. Îl întâlnim în Piaţa Universităţii, la Târgu Mureş, la mineriade, peste tot. Şi peste tot, din umbră, trage sfori, e în tabăra întunecată, se acoperă de lauri în ochii superiorilor săi, îndeplinind cele mai abjecte misiuni. În toţi anii ăştia, experimentează până unde se poate coborî. A ajuns la viol şi i-a plăcut, a ajuns la crimă şi i-a plăcut. După una sau alta dintre faptele acestea abominabile, se uita în oglindă şi constata cu surprindere, dar şi cu o indescriptibilă satisfacţie că pe dinafară nu se cunoaşte nimic din mizeria aflată înăuntrul său, faţa lui are aceleaşi trăsături fine, atrăgătoare ca şi înainte de crimă, ochii lui au aceeaşi seninătate şi aceeaşi fascinantă culoare gri, iar frazele din literatura pe care continua să o scrie nu s-au stricat nici ele, nu înregistrează nimic din ticăloşie; dimpotrivă, parcă sunt mai puternice şi mai expresive.” (p. 227). Am citat din raportul detectivului Fornea.
Corneliu Golam, alias Tiberiu Naumescu, se dovedeşte a fi chiar ofiţerul de grăniceri care a maltratat-o pe Ana-Cristina, când aceasta a încercat să fugă din România, este „strigoiul” pe care a vrut să-l exorcizeze, străduindu-se să uite coşmarul trecutului său românesc şi, ulterior, să scape de această moştenire, sinucigându-se. O situaţie decupată parcă dintr-un policier clasic: un bătrân inofensiv, pironit într-un cărucior, manevrează din umbră iţele unei fantastice conjuraţii, iar când este devoalat nu mai înţelegem dacă ceea ce am citit este o istorie reală care-l cuprinde pe demonicul orchestrator, sau un scenariu fictiv, o poveste în care ne-am lăsat manipulaţi alături de personajele cărţii sale. Deconspirarea lui Golam/Naumescu nu aduce înfrângerea, ci triumful cabalei pe care a regizat-o: Anne e moartă, iar detectivul Adrian Fornea – un tânăr educat în spiritul iubirii faţă de semeni – e mistuit de teribila bănuială că a preluat răul, că a devenit legatarul bătrânului securist. Final deschis: suntem invitaţi să decidem noi înşine soarta unui duel, în care luptătorii, călăul şi victima, se întâmplă să-şi schimbe rolurile.
O scriitură limpede, nesofisticată, parcimonioasă stilistic, dar care reuşeşte să creeze o complexitate remarcabilă a subiectului şi să transmită un mesaj simbolic, tulburător. O proză ce nu mizează pe o naraţiune omogenă, ci pe o plasă cu „ochiuri” largi, lăsate la îndemâna cititorilor, pe senzaţia de „dosar”, despre care vorbeam, cu discontinuităţi aparente, deoarece o mare parte din conţinutul cărţii nu se derulează sub ochii noştri – ea ne este „relatată” de o instanţă secundară. O singură fisură, nesemnificativă, aş menţiona în acest ansamblu de soluţii arhitectonice: deşi extrem de incitată de mesajele de pe Internet ale misteriosului său corespondent, Anne nu încearcă să-i răspundă printr-un Reply – gestul cel mai firesc – ori să-i afle IP-ul cu ajutorul unui specialist în computere, ci decide, cumva abrupt, să pornească în căutarea acestuia. Or, „domnul N.” putea foarte bine să nu reacţioneze la apelurile ei, ascunzându-se în spatele unor coduri imposibil de spart, astfel încât naraţiunea să-şi urmeze, liniştit, făgaşul trasat dinainte…
Acaparator prin intrigă şi profund prin reflecţiile pe care le generează, romanul-parabolă al lui Gabriel Chifu are toate şansele să devină una dintre cele mai sugestive mărturii literare ale trecerii noastre prin istorie, o trecere proiectată pe ecranul unui război vechi de când lumea.
_____________
Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (roman). Editura Polirom, 2007

O emisiune de dezbateri culturale, moderată de cunoscutul scriitor rus Viktor Erofeev, pe care am urmărit-o recent, a luat în discuţie problema virtuţii. Cum se manifestă virtutea, ce este binele şi răul şi cât de convingătoare sunt proiecţiile lor în literatura sau în moravurile diferitelor popoare? Un exemplu al acestor dihotomii încurcate o constituie atitudinea faţă de cerşetori. Dacă în Rusia a da de pomană cerşetorilor înseamnă, neîndoios, un fapt pozitiv, în Anglia acelaşi gest ar fi considerat o manifestare a prostului gust şi chiar un atentat la morala naţiunii, întrucât un cerşetor reprezintă, în viziunea britanicilor, o jignire adusă bunului simţ, o admonestare la adresa instituţiilor statului şi a comunităţii care admite asemenea apariţii degradante în spaţiul public. Spiritul protestant tinde să pună la treabă pe toată lumea, dezaprobă trândăvia şi şantajul milosteniei, atât de răspândit în tradiţia Bisericii orientale.
Dar în Moldova, m-am întrebat, cum stăm cu cerşetorii: îi acceptăm, pentru că ne oferă ocazia de a ne demonstra bunătatea, sau îi respingem, precum englezii? De la un timp încoace, troleibuzele, parcurile, intersecţiile mai circulate din Chişinău au fost invadate de cerşetori. „Emanciparea” lor, atunci când nu ascunde o reţea de estorcare bine pusă la punct – un fel de mafie a cerşitului, ca în filmul Filantropica al lui Nae Caranfil –, trezeşte în sufletul trecătorilor un scurt, dar intens război al contrariilor, un conflict între tendinţa de a scoate nişte gologani din buzunar şi o legitimă senzaţie de indignare. În Moldova, caritatea cunoaşte forme de-a dreptul indecente şi acest comerţ sentimental împiedică adevărata grijă faţă de semeni. Toată lumea stă cu mâna întinsă: pensionarii, şcolile, spitalele, chiar şi primăriile. Comuniştii, aflaţi la guvernare, se afişează în faţa camerelor de luat vederi, făcându-şi cruci largi, pravoslavnice, pătrunşi subit de evlavie creştină, poporul din fundalul imaginii aşteaptă cu sufletul la gură să primească apa sfinţită, şi nimeni, absolut nimeni nu-şi pune problema responsabilităţii individuale. Basarabenii cred în eresuri, minuni, întâmplări providenţiale, revelaţii şi străluminări, în restaurări butaforice de mănăstiri şi în „focuşorul de la Ierusalim”, adus cu avionul de „vladâca” Vladimir – un fel de happening pe teme biblice cu destinaţie electorală –, în timp ce administraţia e tot mai coruptă, statul tot mai abuziv şi mai indiferent faţă de nevoile oamenilor. Circulă chiar o glumă care spune: azi, în Moldova, cei mai mulţumiţi sunt preoţii: cu cât mai multă nefericire, cu atât mai mare înghesuiala la liturghii, cu atât mai bogată „ploaia” de pomeni în biserică. Ierarhii clerului au o minimă implicare în acţiuni de ajutorare creştină, deşi satele sunt pline de bătrâni neputincioşi şi de copii abandonaţi. În schimb, lupta pentru supremaţie ortodoxă e crâncenă şi puternic subvenţionată politic. Or, adevărata virtute trebuie căutată nu în demagogia milei, ci în eliberarea spiritului uman de îngrădiri ideologice. Când vom avea libertate şi dezvoltare în Moldova, vor apărea şi bani pentru o mai generoasă asistenţă socială, iar prosperitatea nu va mai fi privilegiul exclusiv al fostei nomenclaturi scăpătate.

* * *
Proclamarea independenţei provinciei Kosovo a acaparat prim-planul agendei politice, generând deopotrivă speranţe, nelinişti şi îngrijorări în toată Europa. Republica Moldova participă şi ea, în felul său, la acest climat tensionat: guvernul şi parlamentul dau comunicate, ziariştii, şefii de partide îşi expun opiniile în presă – sentimentul general este că Moldova lunecă pe un plan înclinat, e trasă în siajul unor consecinţe care o depăşesc. Rusia a protestat energic contra independenţei Kosovo, invocând, în mod ipocrit, dreptul internaţional (căci nu de sârbi îi pasă Moscovei în realitate, ci de periclitarea influenţei sale în zonă), în timp ce continuă să susţină mişcări secesioniste în foste republici sovietice. Separatiştii din Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria invocă, la fel de ipocrit, dreptul popoarelor la autodeterminare spre a-şi justifica revendicările ilegale, dar această „autodeterminare” se poate încununa cu o foarte dorită de ei alipire la Rusia, dinamitându-se unitatea unor state ce aspiră la integrare euroatlantică.
În cazul Moldovei, Moscova, după cum îi stă în obişnuinţă, lucrează cu mai multe scenarii. Unul dintre ele vizează încheierea unui acord prin care Transnistria ar deveni componentă a unui stat moldovenesc federativ, sub garanţii ruseşti. Alt scenariu implică recunoaşterea independenţei Transnistriei, în baza precedentului Kosovo, blamat de Kremlin de ochii lumii. În ambele cazuri, armata rusă va rămâne în stânga Nistrului. Aşadar, nici o iluzie cu privire la integritatea şi suveranitatea Moldovei. În aceste condiţii, ar trebui să ne întrebăm: ce calitate au oamenii care negociază din partea Moldovei reglementarea transnistreană?… Vorbim de natura, de esenţa puterii de la Chişinău, cea care îi determină conduita. Acum două săptămâni, Benita Ferrero-Waldner, comisarul european pentru relaţii externe, aflată în vizită la Chişinău, atrăgea atenţia guvernanţilor moldoveni că Uniunea Europeană va examina posibilitatea unui nou acord cu Moldova abia după ce actualul Plan de Acţiuni va fi implementat în deplină măsură: „Moldova trebuie să asigure reforme continue in domenii, precum combaterea corupţiei, supremaţia legii, drepturile omului, libertatea mass-media ş.a.. Progresele Moldovei pe calea reformelor democratice sunt vitale pentru speranţele sale de integrare europeană”. Emisarul de la Bruxelles exprimase în limbaj diplomatic neîncrederea crescândă a Comisiei Europene faţă de capacitatea actualei guvernări de a realiza europenizarea despre care îi place să vorbească în ultima vreme preşedintelui Voronin, crezând că doar a spune ce vor să audă occidentalii, nu şi a face ceva în numele democraţiei, ar fi de-ajuns pentru a-şi asigura o legitimitate internaţională.
Ceea ce ignoră guvernarea comunistă, preocupată exclusiv de imaginea sa externă, este responsabilitatea în faţa propriilor cetăţeni. În societatea moldoveană nu se poartă nici un fel de dezbateri pe tema „reintegrării teritoriale a ţării”. Voronin se arată foarte încrezător că anul 2008 va fi decisiv pentru rezolvarea conflictului transnistrean, însă subiectul lipseşte din agenda publică internă. Nu vedem nici un fel de dezbateri la televiziunea de stat, nu vedem emisiuni în care, de pildă, experţi în drept internaţional să explice dacă poate fi admisă o analogie între Transnistria şi Kosovo. Nu vedem oameni de o parte şi alta a Nistrului întâlnindu-se, împărtăşindu-şi ideile şi poziţiile, pentru o mai bună cunoaştere reciprocă: totul se face peste capul lor, prin negocieri secrete, în spatele uşilor închise, negocieri în care, din câte se vede, nu binele public este vizat, ci asigurarea unui adăpost pentru actuala guvernare. Eventuala realipire a Transnistriei (dacă scenariul „independenţei” va fi, provizoriu, abandonat) va implica transformarea radicală a statului moldovean, revizuirea întregului său sistem de valori şi vectori strategici. Serbiei i se promite integrarea europeană în schimbul renunţării la Kosovo, chiar dacă sârbii, momentan, nu par foarte încântaţi de această perspectivă: ei nu contenesc să blameze pierderea unor vestigii medievale situate în cuprinsul „leagănului” naţiunii lor, dar uită o istorie mult mai recentă, şi anume genocidul declanşat de Miloşevici împotriva albanezilor kosovari, cel ce a precipitat independenţa provinciei şi punerea ei sub mandat ONU. Cu Moldova lucrurile vor sta exact invers: ea va spune adio Europei de dragul împăcării cu Transnistria sub umbrelă rusească, numai că totuşi ar trebui mai întâi să fim întrebaţi dacă suntem de acord să plătim acest preţ exorbitant, doar spre a readuce căpeteniile separatiste în parlamentul de la Chişinău.
Când o putere cu mari probleme de credibilitate democratică discută cu Moscova planuri de reglementare transnistreană, cetăţenii moldoveni au motive serioase să şi facă griji în legătură cu viitorul lor, să ceară o maximă transparenţă a negocierilor. Numai o guvernare ataşată în mod sincer valorilor europene va fi capabilă să gestioneze conflictul din stânga Nistrului fără a dăuna intereselor naţionale. Ca parte a problemei, comuniştii de la Chişinău nu pot juca rolul de instrument al găsirii unei soluţii. Întrebarea fundamentală este cât de pregătiţi sunt ceilalţi – politicienii din Opoziţie – să-şi asume o asemenea misiune, după ce vor câştiga alegerile din 2009? Dar mai întâi, ce fac pentru a le câştiga?