Vitalie Ciobanu

„Potrivit presei ruse, trei moldoveni, împreună cu alţi trei cetăţeni ruşi, au fost găsiţi morţi, luni seara, 22 octombrie, într-un container de metal, pe teritoriul oraşului Vidnoe, regiunea Moscova. Conform cercetărilor preliminare, decesul a intervenit în urma intoxicării cu monoxid de carbon. Serviciului de presa al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene (MAEIE), făcând referire la Ambasada R. Moldova la Moscova, a confirmat decesul a doi cetăţeni moldoveni. Este vorba de Alexandr Liftiniuc, anul naşterii 1974, originar din satul Buzduganii de Sus, raionul Ungheni, şi Nicolai Cuspili, născut în anul 1971, în satul Pietrosu, raionul Făleşti. Funcţionarii Ambasadei colaborează cu organele de drept ale Federaţiei Ruse în vederea elucidării definitive a circumstanţelor incidentului şi îndeplinesc procedurile regulamentare prevăzute pentru asemenea situaţii.”
Sursă: Info-Prim Neo, 23 octombrie 2007

„Numărul cetăţenilor moldoveni care emigrează ilegal în Marea Britanie este în creştere, potrivit postului britanic Channel Four, monitorizat de Realitatea TV. Astfel, dacă în octombrie 2005, numărul lor era estimat la 10.000, acum se vorbeşte despre 14.000 de cetăţeni moldoveni care trăiesc în arhipelag. Cei mai mulţi se află acolo în mod ilegal. Poarta de intrare a cetăţenilor moldoveni în „Fortăreaţa Europa”, mai relatează postul citat, este România. Metoda preferată de moldoveni este obţinerea cetăţeniei române, iar în lipsa ei, acte false care atestă această calitate.”
Sursă: România Liberă, 27 octombrie 2007

Aţi observat că de la un timp încoace articolele de ziar, comunicatele oficiale, reportajele televizate nu mai impresionează pe nimeni? Excesul de informaţie amorţeşte simţurile, de-sensibilizează, tinde să transforme realitatea în ficţiune, tragedii umane sfâşietoare într-o aglomeraţie de semne electronice, urletele de durere într-un prefabricat media. Aceasta e situaţia în ţările dezvoltate, hiper-industrializate, în care transparenţa tinde să acapareze noi şi noi teritorii. Dar chiar şi la Chişinău, unde avem o situaţie exact inversă, cu o presă de stat care cenzurează cu grijă informaţiile, pentru a prezenta o Moldovă radioasă, extatică, mândră de „statalitatea” ei comunistă, senzaţia este aceeaşi. Doar că la noi efectul de hologramă are la origine cauze diferite – aş spune, pre-moderne, tipice pentru o comunitate afectată de reziduurile totalitarismului –, şi anume: incapacitatea guvernanţilor de a le oferi oamenilor o viaţă decentă, iar la celălalt capăt starea de entropie socială, angajamentul civic nul al populaţiei. Greu de crezut, dar în acest vacarm al ştirilor diverse, care ne încurajează dezinteresul şi lipsa de reacţie în faţa răului, doar arta mai poate trezi emoţii adevărate. Mijloacele sale specifice, limbajul, stilistica, abordarea neconvenţională, lipsa de prejudecăţi o ajută să perforeze carapacea indiferenţei umane, îi face pe „consumatori” să-şi asume povestea ce li se narează, îi pune pe gânduri, îi obligă să ia nişte decizii cruciale pentru destinul lor.
Constantin Cheianu a scris o piesă de teatru pe o temă de o tulburătoare actualitate: migraţia. Mai precis, migraţia ilegală a basarabenilor în Occident – fenomenul care menţine statul dintre Prut şi Nistru pe o linie de plutire. E un fel de „stabilitate a ologului”, al cărei preţ se traduce în zeci de mii de vieţi distruse sau mutilate. Piesa are un titlu brutal-revelator, În container, şi a apărut în volum la Editura Cartier, instituţie care a mai tipărit anul trecut o piesă dedicată aceleiaşi tematici: Oameni ai nimănui de Dumitru Crudu. Şi la fel ca în primul caz, textul lui Constantin Cheianu şi-a cunoscut aproape imediat transpunerea scenică: la teatrul „Alexe Mateevici” din Chişinău. Regia, scenografia, selecţia muzicală aparţine autorului. O experienţă a scrisului şi a montării unică pentru el, a mărturisit Cheianu în seara premierei, atunci când a avut loc şi lansarea cărţii. O experienţă datorată unui accident, unei întâmplări personale. O pană de curent supărătoare – dar, finalmente, norocoasă pentru literatură! – l-a obligat într-o seară să „migreze” spre celălalt capăt al satului său de baştină, Truşeni, şi să petreacă noaptea în casa unei rude, care i-a povestit nişte istorii bulversante despre moldovenii avântaţi pe căi clandestine spre Occident. Acesta a fost declicul. A urmat o lungă perioadă de documentare, când a discutat cu mai multe persoane trecute prin infernul exodului. Cu materialul adunat, Constantin Cheianu ar fi putut la fel de bine să scrie un roman, dar ar fi fost vorba, desigur, de un alt scenariu scriptic şi de un alt impact public: în Basarabia lectura oboseşte, implică eforturi pe care foarte puţini sunt dispuşi să le facă, în timp ce un spectacol de teatru, orişicum, „îţi ia ochii”, e mai viu, mai trepidant, ţine de entertainment, indiferent de natura subiectului.
Trei basarabeni – Igor, Sergiu şi Viorel – îşi povestesc într-o cameră de hotel din Belgia aventurile vieţii lor de fugari: Germania, Italia, Grecia, Polonia, Bulgaria, Macedonia etc., ţările pe unde şi-au vânat norocul, ascunşi în vagoane de marfă, închişi în tir-uri goale în grupuri de 60 de inşi, legaţi sub autocar cu frânghii şi fâşii de scotch, înfăşuraţi în jurul roţii de rezervă a unui camion, dormind prin stoguri de fân sau căţăraţi în copaci ca maimuţele, traversând în vad Oderul în noiembrie, cu apa rece ca gheaţa chircindu-le muşchii, scotociţi după droguri de vameşii francezi chiar şi prin locurile intime… Acum, tustrei încearcă să ajungă în Irlanda – noul meleag „de lapte şi miere” al dezmoşteniţilor din Est. Pentru asta au nevoie de paşapoarte… lituaniene şi de câteva cuvinte din această limbă învăţate pe dinafară, ca să înşele vigilenţa grănicerilor: cel puţin să-şi poată spune numele (trucat) şi de unde vin. Moldovenii sunt cameleonii Europei, nişte fiinţe cu o identitate fluidă – „SERGIU: Acum moldovenii din Irlanda au paşapoarte lituaniene, iar când o să intre România în Uniunea Europeană, ne facem cu toţii români. VIOREL: Pe urmă intră Ucraina în Uniunea Europeană şi ne facem ucraineni… Nu, turci! Turcia precis intră înaintea Ucrainei.” Comuniunea celor trei, sudată în jurul unei sticle de whisky, se face ţăndări, ai zice, sub presiunea poverii genetice. Suferinţa îi transformă în fiare care se pândesc, se suspectează reciproc, pentru a-şi înfige unul altuia cuţitul în spinare. Viorel îi fură lui Sergiu paşaportul lituanian, care-i stârnise atâtea invidii, Sergiu, la rândul său, profită de o clipă de neatenţie a lui Igor, cel mai tânăr şi mai inocent dintre ei, şterpelindu-i banii primiţi de la maică-sa, care munceşte în Italia. Faptul de a se fi tras pe sfoară unii pe alţii nu-i ajută cu nimic. Fără paşaport, Sergiu e nevoit să-i dea cei 1 500 de Euro, subtilizaţi de la Igor, lui Donatas, călăuza lituaniană, în chip de daune morale. Igor se va asfixia în containerul în care călătoreşte spre Irlanda, băgat acolo de un alt moldovean, Ion, un vechi specialist în transferuri frauduloase de conaţionali, iar norocul lui Viorel, cel care declanşase oribilul domino, atârnă de bunăvoinţa vreunui ţigan din România, care îl poate vinde în orice moment poliţiei irlandeze contra unei recompense de 400 de Euro. Oripilaţi de fapta pe care a săvârşit-o, aproape că îi dorim să ajungă acolo.
O poveste despre cruzime şi tandreţe, o poveste pe care, vai, o cunoaştem atât de bine, în multiple versiuni, cu linia subţire ce desparte compasiunea umană de ispita supravieţuirii pe seama celuilalt. Containerul: un simbol al destinului basarabean. Mai întâi, deportaţi de ruşi în vagoanele de vite spre Siberia, vorba unui personaj din piesă, acum, „îmbuteliaţi” benevol în containere de vid către paradisul occidental. Moldova – o „ţară” izolată între pereţii etanşi ai unui container, tractat când spre Est, când spre Vest. Schimbarea punctelor cardinale ne găseşte la fel de vulnerabili, la fel de ataşaţi stigmatului nostru de victimă – spectatorii care s-au înghesuit la premieră în sala mică de la „Alexe Mateevici” veniseră de fapt să-şi aplaude chiar această constantă a propriei condiţii, în care se regăsesc cu voluptate.

* * *
Am schiţat miza social-politică, bine ţintită, a autorului. Dar şi-a tranşat el şi „pariul estetic”? Lucrarea lui Constantin Cheianu este, totuşi, o operă de artă, de aceea s-ar cădea să vorbim şi despre mijloace, nu numai despre scopuri. Aici lucrurile se mai complică. Unele piese au de câştigat mai mult dacă rămân între copertele unei cărţi. Mă refer, în primul rând, la o problemă de percepţie. A citi un text şi a viziona un spectacol nu înseamnă acelaşi lucru. Când citeşti piesa, îţi modelezi singur trăsăturile eroilor, situaţiile descrise, impui acţiunii propria vibraţie interioară; la lectură totul se desfăşoară instantaneu – actul cunoaşterii şi actul reprezentării. Aceeaşi piesă, decodificată pe scenă, devine material străin. Nu este vorba doar de faptul că ai în faţa ochilor oameni în carne şi oase nu proiecţii imaginare, sau că hotelul în care se derulează povestea e decorat cu storuri de altă culoare decât acelea la care ai fi apelat tu. Dimensiunea spaţio-temporală se modifică, se dilată, totul se desfăşoară mai lent, mai neconform aşteptărilor tale, apare cezura. Nu s-ar întâmpla la fel dacă aceste discrepanţe de receptare, la lectură şi la vizionare, ar fi acoperite prin mijloace teatrale specifice – mimică, gestică, vorbire scenică, sugestie obiectuală etc. Constantin Cheianu şi-a dorit însă o transpunere riguroasă a intenţiei auctoriale: accentul cade pe text, nu pe jocul actorilor. Dramaturgul-regizor le-a cerut celor cinci bărbaţi angajaţi pe roluri (mama lui Igor, singurul personaj feminin, are un „desen” mai patetic) să-şi epureze evoluţia de orice „tic” al meseriei, să scape de artificii teatrale; actorii au trebuit să se poarte cât mai „natural”, să se joace pe ei înşişi sau pe oamenii care mişună zilnic pe stradă, în pieţe, în transportul urban, şi pentru asta recurg, uneori, la exprimări fruste şi la vulgarităţi „ruseşti”. Miza pe autenticitate a autorului a mers până acolo încât înainte de spectacol el a invitat să ia cuvântul o doamnă din Moldova trecută prin acelaşi calvar al exodului şi scăpată ca prin minune dintr-un teribil accident în munţii Rodopi… Toate elementele care au compus performance-ul În container – lectura, lansarea cărţii şi spectacolul – au fost gândite într-o direcţie univocă: transformarea publicului din consumator al unui produs inventat în „material didactic” pentru trama autorului, într-o masă de manevră involuntară. Nu a fost, recunosc, o senzaţie prea confortabilă – vorbesc în numele celor ce nu s-au limitat doar să citească piesa ori să vizioneze spectacolul, ci le-au făcut pe amândouă, ba au mai şi încercat să reflecteze asupra efectelor acestei expuneri hipertrofiate. Uneori este bine ca arta să nu-şi abandoneze uneltele specifice, vocaţia de a propune celui ce îi păşeşte pragul o împărăţie autonomă, o lume alternativă în raport cu planul existenţei sale telurice, închistate.
Experimentul realizat de Constantin Cheianu, în dublă ipostază de autor şi regizor, însufleţit de un curaj ce pare să-l dus dincolo de intenţia sa iniţială, deschide o interesantă dezbatere pentru scriitorii şi oamenii de teatru basarabeni: cum trebuie să fie arta într-o epocă a transparenţei triumfătoare? Se cuvine să răspundă unor comandamente ale zilei, să capteze neapărat „semnele timpului”, completând invazia de fotograme şi replici media cu o altă reprezentare „fidelă”, sau să rămână în alambicurile prin care au „filtrat” realitatea marile genii ale trecutului?… Răspunsul nu e uşor de dat. În România interogaţiile despre care vorbesc s-au impus cu necesitate, mai cu seamă după ce a izbucnit pe piaţă literatura „veridică”, „mizerabilistă” a celor mai tinere promoţii. Nu cred că putem evita această dezbatere. Este un mod de a ne salva demnitatea de creatori, după ce vom fi administrat politicienilor, dar şi concetăţenilor noştri placizi, raţia de săpuneală binemeritată.

Am privit şi ascultat, zilele acestea, comentariile înlăcrimate ale celor ce l-au cunoscut pe marele fotbalist Nicolae Dobrin, revărsarea de regrete şi elogii postume, şi m-am gândit că noi, românii, avem o boală naţională: nu ştim să ne preţuim oamenii de talent în timpul vieţii şi această insensibilitate încercăm să o suplinim cu o aversă de gesturi pioase, atunci când nu mai e nimic de făcut, când ne rămân doar vorbele, iar vorbele la noi nu obligă. Ele sunt felul nostru de a ne fenta responsabilităţile. Avem o credinţă cvasimistică în ceea ce spunem, nu în ceea ce facem. Nici un necaz, nici o belea pricinuită nouă de străini nu echivalează cu felul nostru de a ne ignora, uneori sadic, oamenii de ispravă. Munţii maiestuoşi, văile scăldate în verdeaţă, codrii seculari şi marea cea albastră nu ni le putem revendica în lipsa prezenţei umane, care le dă suflu, le înzestrează cu valoare simbolică şi sacramentală; frumuseţile naturii nu ni se datorează nouă, pângărirea acestor miracole însă da. „Ce ţară frumoasă, România, păcat că-i locuită!”, obişnuim să spunem, în momentele noastre de autoflagelare. „A fi român este o meserie”, zicea la rândul său Bismarck, cu o maliţie care şi azi ne otrăveşte orgoliul, şi dacă ne uităm la cum se comportă conaţionalii noştri în Italia (evident, unii dintre ei, dar sunt totuşi prea mulţi, raportaţi la alte grupuri de imigranţi aflate în acelaşi oraş, în aceeaşi perioadă!), ai crede că ţinem neapărat să demonstrăm tot ce e mai abisal în noi, că vrem să convingem Europa de greşeala pe care a făcut-o, luându-ne în braţe. În acelaşi timp, sute de mii de români, în majoritatea lor tineri, bine educaţi şi foarte motivaţi în dorinţa de a se realiza, părăsesc ţara, dar succesele lor, acolo pe unde ajung, nu reuşesc să obtureze, în media internaţionale, delictele săvârşite de ceilalţi.
Un mare român ignorat în ţara lui a fost profesorul Eugeniu Coşeriu, originar din Basarabia – poate cel mai redutabil lingvist al secolului XX, creatorul „lingvisticii integrale”, cunoscător a peste 30 de limbi – un spirit care reprezintă, cu siguranţă, una dintre „porţile” noastre de acces la universalitate. Ei bine, Academia Română nu a elaborat nici până azi un program de traducere şi editare a operei sale, mare parte din ea scrisă în alte limbi decât româna. Singurii care depun eforturi în această direcţie sunt Centrul de Studii Lingvistice de la Cluj, condus de prof. Mircea Borcilă, şi Eugenia Bojoga, nepoata marelui savant. Omagiat de cele mai prestigioase foruri ştiinţifice din lume, Coşeriu s-a stins, în 2002, la Tübingen, Germania, cu sufletul rănit de răceala confraţilor din România.
Mă întorc la Dobrin şi mă întreb: dacă a fost atât de iubit în timpul vieţii, de ce nimeni dintre magnaţii români nu i-a oferit vreun sprijin, de pildă, Ion Ţiriac? Doar cu sutele de mii de Euro cheltuite pe cartuşele consumate la acea faimoasă „vânătoare regală”, alături de ex-prezidenţiabilul Adrian Năstase şi de alte feţe simandicoase – când au fost împuşcaţi 50 de mistreţi, „just for funny” –, i se putea plăti „prinţului din Trivale” un tratament în străinătate! Sau ce fac oamenii înstăriţi de la noi pentru susţinerea unor sporturi aflate în suferinţă? Peste puţin timp Andrei Pavel – cel care poartă în spate toată onoarea, câtă mai e, a tenisului românesc – se va retrage din activitatea competiţională, iar în urma lui se va căsca neantul. De ce nu învestesc oligarhii din România în tinerii tenismeni, de ce nu le finanţează participarea la turnee internaţionale, de ce nu contribuie la amenajarea unor terenuri de joc sau a unor piscine moderne, că am ajuns de râsul lumii cu bazinele noastre degradate încă sub Ceauşescu, de altfel ca şi nataţia în ansamblul ei.
Am fost convins întotdeauna că altruismul, spiritul de sacrificiu şi bunele sentimente între oameni îi pot ajuta să înfrunte intemperiile istoriei. Solidaritatea i-a ajutat pe japonezi şi pe vest-germani să-şi ridice, după război, ţările din ruine, şi tot ea, „puterea celor fără de putere” a împins societăţile cehă şi poloneză în avangarda transformărilor democratice după 1989. În februarie 2001, când reveneau comuniştii la putere în Basarabia, călcând în picioare epavele partidelor aşa-zis democratice, bolnave de cameleonism, măcinate de o corupţie endemică, am crezut, la fel, că vom rezista printr-o „coaliţie a valorilor” – o reţea flexibilă de profesionişti din diverse domenii –, care să împiedice extinderea răului, apărând criteriile de onoare şi competenţă: în spitale, universităţi, în economie. Azi această „plasă de siguranţă” a Moldovei se destramă văzând cu ochii. Tinerii medici pleacă în Canada, meseriaşii din construcţii iau calea Italiei, Portugaliei şi Irlandei, încât nu mai ştiu cine va vota schimbarea la viitoarele alegeri. Haideţi, măcar în România, să nu ne batem joc de cei mai buni!

Prinsă între două lumi, între democraţie şi despotism (una relativ dezvoltată, unul mai mult sau mai puţin feroce), Moldova participă la viaţa politică a statelor limitrofe, înainte de a-şi modela propriul legislativ, în 2009. Astfel, pe 30 septembrie, ucrainenii moldoveni au votat în alegerile pentru Rada supremă de la Kiev. Pe 9 decembrie, rusofonii – mai ales cei din Transnistria, care deţin în număr mare cetăţenia rusă – vor alege noua Dumă de la Moscova. Şi unii şi alţii continuă să voteze spectrul URSS-ului, nicidecum imaginea post-sovietică, dorită mai aproape de standardele occidentale, a celor două ţări. Între scrutinele amintite, la 25 noiembrie, cetăţenii români din Basarabia îşi vor desemna reprezentanţii în Parlamentul European. Pe cine vor prefera ei?…
Participarea moldovenilor la alegerile româneşti a fost de fiecare dată determinată de gradul lor de informare în legătură cu politica de dincoace de Prut şi de voinţa lor de a-şi asocia destinul traiectoriei post-decembriste a României. Or, informarea a fost mereu deficitară, chiar dacă voinţa nu a lipsit. Presa română nu se difuzează în Moldova, TVR-ul rămâne principala sursă pentru majoritatea basarabenilor. Mai nou, şi Internetul. Însă campanie electorală, propriu-zisă, ca în Spania, de pildă, nu s-a făcut niciodată. În 2000, am văzut la Chişinău doar câteva afişe zâmbitoare cu Ion Iliescu, fără ca cineva să le smulgă. Mai multă agitaţie am consemnat în 2004, când o serie de publicaţii de expresie română din Basarabia au inserat materiale propagandistice dedicate lui Adrian Năstase şi PSD. Situaţia era uşor comică: banii, fireşte, veneau de la puterea de atunci şi nu au lipsit câteva texte defăimătoare la adresa lui Traian Băsescu. A fost lansat chiar şi un Apel, semnat de un şir de personalităţi culturale basarabene în favoarea lui Năstase, proclamat drept „garantul integrării României în Uniunea Europeană”. Ulterior, aceleaşi publicaţii s-au reorientat spre Băsescu, nu numai pentru că „învingătorul ia totul”, ci şi întrucât acesta îşi manifestase nişte calităţi care au impresionat în Moldova.
La nivelul percepţiei publice, cel mai vizibil, înainte, era Ion Iliescu, apreciat – pentru motive diferite – şi de presa guvernamentală de la Chişinău, şi de „patrioţii români de serviciu”, recrutaţi din rândurile intelectualităţii, deoarece fostul preşedinte apărea flancat de „unionistul” Adrian Păunescu. O vreme a câştigat teren şi CV Tudor, inclusiv datorită celor doi parlamentari PRM de origine basarabeană – Leonida Lari (exclusă între timp cu mare scandal) şi Ilie Ilaşcu, aflat încă acolo. A cules ceva suporteri şi Gigi Becali, care a vizitat o dată Chişinăul cu nişte donaţii. Pentru ultimii doi lucrurile nu mai stau la fel. Vadim a pierdut masiv din simpatii după spectacolul oribil pe care l-a dat în Parlamentul României cu prilejul condamnării comunismului, „căci nu poţi fi, în acelaşi timp, patriot român şi nostalgic comunist”, au concluzionat, cu justă măsură, basarabenii. Pe Becali l-au prăbuşit rateurile manageriale: Steaua joacă prost, iar Hagi este foarte iubit în Moldova, pentru că le-a oferit basarabenilor, înainte şi după 1989, numeroase bucurii cu efect compensator. Debarcarea sa de la cârma echipei din Ghencea nu putea aduce decât dezaprobare la adresa patronului acesteia.
Momentan, în Moldova, cel mai popular este Traian Băsescu – s-a văzut cu ocazia referendumului din 17 mai, când încercarea de suspendare a preşedintelui a fost percepută ca o conjuraţie împotriva celui ce a pledat în repetate rânduri în numele românilor basarabeni, inclusiv în Parlamentul European. Sufragiile moldovenilor vor fi influenţate, în mod cert, de scandalul vizelor, atribuit guvernului, şi de Legea cetăţeniei, unde obligativitatea celor 4 ani de rezidenţă în România reprezintă un non-sens: basarabenii sunt deja rezidenţi neîntrerupţi, timp de decenii, într-un teritoriu românesc înstrăinat cu forţa – în aceasta şi rezidă „caracterul special” al Legii pentru ei, fapt pe care nu l-a înţeles, se pare, ministrul liberal al Justiţiei. Ar fi însă o idee cu totul nefericită şi miop-politicianistă, dacă guvernul Tăriceanu ar trata cu neglijenţă organizarea unor alegeri în Basarabia, doar spre a nu-şi favoriza adversarii. Este preferabil să lupţi cinstit pentru „inimile” moldovenilor, ajutându-i să se informeze corect, atenuându-le frustrările acumulate. Nu va fi uşor, în condiţiile ostilităţii regimului Voronin, dar dacă există un interes, se vor găsi şi soluţii. Relaţia cu Moldova rămâne una dintre temele europene ale României.

Duminică, m-au sunat câţiva ziarişti din România întrebându-mă cum aş comenta incidentul de la vama Leuşeni, acolo unde grănicerii moldoveni au împiedicat vineri, 12 octombrie, să intre în Moldova, delegaţiile oficiale din Bacău, Năvodari şi Târgu-Mureş, cerându-le scrisori de invitaţie, în original, din partea primarului Dorin Chirtoacă. Pentru că nu eram la Chişinău şi aveam o legătură proastă pe mobil, mi-am zis să mă pronunţ în acest colţ de pagină. Mărturisesc că întrebarea ce mi s-a pus mi s-a părut cumva superfluă, chiar m-a exasperat. Mai precis, m-a exasperat situaţia care o provocase. Cum să comentezi o emanaţie a viscerelor, cum să teoretizezi pe marginea unui abis al conştiinţei? Toate comentariile s-au făcut de mult, frizează autopastişa, enervează. De-acum încolo, nu analistul politic trebuie convocat să dea explicaţii, ci psihanalistul, specialistul în diagnoză clinică. A diseca subtil, brodând perifraze, alegând eufemisme şi sintagme corecte politic, înseamnă a face jocul celor care au planificat diversiunea ordinară de la Leuşeni, ca şi multe alte derapaje în relaţiile moldo-române după 2001.
Acum trei săptămâni, într-o emisiune televizată, Sergiu Mocanu, fost consilier prezidenţial „cu misiuni speciale”, recunoştea că nu a reuşit să descifreze resorturile pornirilor antiromâneşti ale preşedintelui Voronin. „Se pare că la mijloc este ceva personal, o amintire din copilărie, un fel de atavism intratabil…” Aşadar, o persoană înalt îndrituită îşi proiectează propriile complexe inavuabile asupra ţării pe care o conduce, după ce a luptat împotriva „naţionaliştilor români” din Basarabia, din postură de general de miliţie sovietic. Revărsările sistematice de ură ale dlui Voronin la adresa României veştezesc o dată în plus justificările acelor fruntaşi din Opoziţia basarabeană care l-au votat pe 4 aprilie 2005, seduşi de vopsirea în „portocaliu” a liderului comunist, căci dacă ar fi fost votat prin sufragiu universal, Voronin nu cred că ar fi ajuns preşedinte, iar raporturile Bucureşti-Chişinău ar fi avut azi o agendă mai luminoasă.
Pe mine mai mult decât obstinaţia în rău a preşedintelui moldovean mă miră docilitatea extremă a subordonaţilor săi, de la titularii unor ministere până la cel mai din urmă grănicer. Toţi aceşti şefuleţi intermediari ştiau foarte bine că au primit un ordin ilegal. Dar nu-l refuză, nu-l amână, nu-l temporizează în vreun fel, dând vina pe slaba legătură telefonică sau pe blocarea poştei electronice – îl execută. Vineri, 12 octombrie, onoarea instituţiilor din Republica Moldova şi angajamentele sale internaţionale au fost terfelite cu acordul tacit al celor destinaţi să le apere. Nimeni dintre funcţionarii de stat de la Chişinău n-au putut să ofere până în acest moment o explicaţie raţională pentru incidentul de la Leuşeni. „Instituţiile respective examinează acest caz”, s-a eschivat Ministrul de Externe Stratan. „Nu ne întrebaţi. A fost un ordin de sus”, a susurat şeful serviciului vamal, arătând cu degetul la grănicerii care au recepţionat în chip direct indicaţia. Iar aceştia din urmă vor fi înjurat printre dinţi, supăraţi că li se cer explicaţii pentru un gest pe care ei înşişi, probabil, îl vor fi dezaprobat în sinea lor, însă uniforma militară i-a împiedicat să-şi exteriorizeze sentimentele, şi atunci s-au răzbunat pe ipostaza lor jenantă, făcând exces de zel. Au fost duri, inflexibili cu oaspeţii români ai primarului de Chişinău, le-au ignorat indignarea şi argumentele perfect valabile: Republica Moldova s-a angajat să permită accesul liber pe teritoriul său cetăţenilor din Uniunea Europeană, iar ceea ce fac ei, ca slujbaşi ai statului moldovean, este un abuz, indiferent că acţionează la ordin sau din proprie iniţiativă.
Regimul comunist de la Chişinău supravieţuieşte datorită laşităţii aparatului administrativ şi serviciilor unei Justiţii care a transformat Moldova în recordmanul proceselor pierdute la CEDO. Duplicitatea acestui regim este strigătoare la cer. Scandalul de la vama Leuşeni se producea chiar în zilele în care Republica Moldova semna Acordul de liberalizare a regimului de vize cu Uniunea Europeană, iar dl Voronin îi mulţumea lui Franco Frattini, aflat în vizită la Chişinău, pentru această mână întinsă a Europei. Cred că România trebuie să manifeste o atitudine fermă şi lipsită de echivoc faţă de autorităţile moldovene. Există lucruri care nu se negociază, dincolo de conflictele şi scandalurile de corupţie de la Bucureşti, dincolo de neglijenţa sau de lipsa de experienţă a unor diplomaţi. Românofobia comuniştilor de la Chişinău reflectă aversiunea lor faţă de valorile europene – această echivalenţă trebuie explicată la Bruxelles. Şi dacă în această privinţă, România nu poate conta, să zicem, pe sprijinul socialiştilor francezi, ea îşi va găsi, cu siguranţă, aliaţi puternici la Partidul Popular European şi printre foştii săi vecini de „lagăr”, din estul Europei: Polonia, Cehia, Ţările Baltice…
Incidentul de la Leuşeni mi-a dat un acut sentiment de ruşine şi umilinţă, pe care ulterior mi l-au împărtăşit şi alţi colegi din Basarabia. Vine un timp când nu mai poţi arăta cu degetul spre „orânduire”, când ceea ce se întâmplă pune în discuţie însăşi onoarea ta de om şi cetăţean. Dacă vor ca samavolniciile comuniştilor să înceteze, Opoziţia de la Chişinău şi societatea civilă ar trebui să arate Europei şi românilor de dincoace de Prut că Moldova nu este egală cu regimul Voronin.

Festivalul Trigon, la înălţime
De şase ani, la Chişinău, se desfăşoară un festival internaţional de ethno-jazz, organizat de formaţia Trigon. Este unul din evenimentele care ne fac să uităm că trăim în „cea mai săracă ţară din Europa” (cum este gratulată de câţiva ani încoace Republica Moldova) – deşi cu o grămadă de automobile de lux pe artera principală a capitalei! –, ne dăruieşte sentimentul că pentru câteva zile oraşul devine unul din marile centre culturale ale continentului. Este privilegiul jazz-ului, cu deschiderea sa generoasă şi „democratică”, aş zice, către oamenii de toate vârstele, indiferent de calificarea lor în materie de cultură muzicală. Ediţia din acest an, derulată între 12-16 septembrie, a coincis cu aniversarea a 15 ani de activitate a grupului condus de violonistul Anatol Ştefăneţ, iar oaspeţii săi au fost pe măsura acestui jubileu, încântând publicul cu prestaţiile lor. Veţi găsi în pag. 15 a acestui număr de revistă o analiză completă pe marginea festivalului, semnată, ca de obicei, de reputatul critic de jazz, poetul Virgil Mihaiu, membru al mai multor staff-uri prestigioase în branşă, între care şi al juriului Down Beat Jazz Critics Poll, de la Chicago. Fidel ataşamentului său pentru Trigon şi pentru Basarabia, Virgil Mihaiu a venit la actuala ediţie a festivalului tocmai din Portugalia, unde este de aproape un an de zile director al ICR Lisabona, reuşind să organizeze, în această calitate, un turneu al formaţiei lui Ştefăneţ pe meleaguri lusitane. În ce mă priveşte, notez câteva impresii personale, ca simplu spectator, combinându-le cu o seamă de informaţii semnificative oferite de organizatori.
Contextul în care s-a desfăşurat în acest an festivalul nu a fost deloc unul favorabil. Anatol Ştefăneţ, secondat de Natalia Ştefăneţ şi Mariana Postică – principalele sale colaboratoare din echipa organizatorică – au insistat, la întâlnirea cu presa, asupra contribuţiei sponsorilor, care au acceptat să susţină un eveniment muzical de o asemenea anvergură, deşi nu au fost motivaţi de nici un fel de beneficii fiscale, cum se întâmplă în ţările civilizate. Autorităţile moldoveneşti nu s-au implicat în susţinerea festivalului de ethno-jazz, şi mai degrabă au sabotat acţiunea decât au pus umărul. Şi parcă pentru a-şi sublinia recalcitranţa, funcţionari de la Ministerul Culturii i-au imputat formaţiei Trigon faptul că va reprezenta România la un mare festival de jazz de la Paris, care va avea loc în luna octombrie a.c., şi nu Republica Moldova, de parcă ar comite un act de trădare naţională. Oare câţi ani vor mai trece, câte cicluri electorale, până când gestul unor artişti care nu ezită în a-şi declara identitatea şi cultura pe care o servesc, oriunde ar concerta pe mapamond, va fi privit ca o atitudine ce onorează deopotrivă Republica Moldova?…
Cine nu înţelege că adevărata artă nu se încurcă în ideologii, idiosincrasii politice şi în frontiere care se întâmplă să treacă mai degrabă prin creierul unor cinovnici decât să separe fiinţa spirituală a unui popor, ar fi trebuit să vină la concertele din cele 5 zile de festival, să vadă mulţimea invadând treptele Teatrului Naţional, cozile lungi de la casele de bilete şi freamătul publicului din sală – un public cosmopolit, iubitor de frumos, între care şi numeroşi muzicieni de la instituţiile de profil din Moldova, unde româna este doar una dintre limbile vorbite. O manifestare de urbanitate şi eleganţă europeană, într-o zonă, aparent, iremediabil afectată de provincialism şi gândire obtuză. Jazz-ul emană o vrajă căreia nu-i poţi rezista: ţi se insinuează în pori şi în neuroni, te prinde în plasa lui indicibilă, creându-ţi o stare de exultare a spiritului, când nu numai sufletul, ci şi trupul întreg începe să-ţi vibreze în ritmul acordurilor scoase de instrumentele maeştrilor de pe scenă. Pentru această „trăire la înălţime” – unul din puţinele momente de catharsis autentic care ne sunt date în viaţă – , ca şi pentru curajul vostru de a ne oferi, an de an, acest festival, mulţumim, Trigon!

Conspiraţii sau idei îndrăzneţe?

La fel ca muzica, dar într-un fel mai puţin sublim, Puterea a exercitat mereu o atracţie magică. E drept că morfologia unui regim bazat pe lege şi transparenţă este mai degrabă una de ordin „tehnic” decât „mistic” – ea se pretează unor explicaţii raţionale, poate fi deconstruită şi reasamblată, potrivit unui set de instrucţiuni de folosire. Şi din contră: într-un regim despotic sau pseudodemocratic, puterea se înconjoară cu un strat gros de mister, reprezentanţii săi apar ca nişte deţinători ai Graalului, ca păstrători ai „sfintelor taine”. Funcţionarii de stat din Occident ştiu că dispun de un mandat provizoriu şi că vor avea de dat socoteală pentru felul în care s-au achitat de această delegaţie. În Moldova, ca şi în alte ţări foste comuniste, sensul şi valoarea simbolică a demnităţilor publice au fost deturnate. Oamenii ajunşi în posturi înalte sunt consideraţi, fatalmente, corupţi, aroganţi şi abuzivi. Un sondaj recent arată că 75% din cetăţenii moldoveni sunt convinşi că nu au nici o şansă în faţa statului. Voinţa acestuia este comparată cu o calamitate naturală, imposibil de prevenit şi de controlat.
Având în vedere natura cvasimistică şi arbitrară a puterii politice în Moldova, confesiunile fostului consilier prezidenţial „cu misiuni speciale”, Sergiu Mocanu, făcute în seara zilei de 24 septembrie, pe un post privat de televiziune din Chişinău, au avut toate ingredientele unei întâlniri de „gradul trei”, cum se spune în limbajul SF. Figură proeminentă a Opoziţiei, trecut în cealaltă tabără, Mocanu a acceptat să verse puţină lumină asupra culiselor guvernării Voronin, iar vorbele sale au fost sorbite cu nesaţ de telespectatori: cum este preşedintele ca om, ce ticuri are, cine şi cum îi influenţează deciziile ş.a.m.d. Conştient de sentimentele contradictorii pe care le provoacă auditoriului, Sergiu Mocanu a evoluat extrem de dezinvolt, afişând o bună dispoziţie şi o largă disponibilitate pentru dialog, chiar dacă a evitat întrebările prea directe. A respins însă, categoric, acuzaţiile de trădare şi şi-a explicat angajamentul de la preşedinţie ghidat exclusiv de bune intenţii. Acelaşi interes public îl face să revină cu un proiect politic nou, pe care l-a prezentat, ulterior, într-o conferinţă de presă. „Republica Moldova nu are nici o şansă să adere la Uniunea Europeană cu ghiuleaua Transnistriei agăţată de gât”, spune Mocanu, şi se arată decis să creeze un curent de opinie care să promoveze această idee agreată de un număr tot mai mare de moldoveni. Am reţinut şi o altă declaraţie a sa, la fel de curajoasă, pentru un ex-consilier prezidenţial: „Voronin reprezintă o frână pentru integrarea europeană a Moldovei.”
Teoria decuplării de Transnistria, relansată de Mocanu, a provocat reacţii acide. Serafim Urechean – liderul Alianţei Moldova Noastră – a declarat „proiectul Mocanu”, nici mai mult, nici mai puţin, „o crimă împotriva poporului”, iar Oleg Serebrian – preşedintele PSL – a pretins că avem de a face cu o diversiune a lui Voronin, care urmăreşte compromiterea unei alte (a câta?) idei nobile. Pe mine m-a deranjat mai tare incapacitatea lui Sergiu Mocanu însuşi de a face distincţia între proiectul Belkovski şi propria sa iniţiativă, răspunzând la o întrebare a ziariştilor. Politologul Stanislav Belkovski (la acea oră un apropiat al lui Putin) propunea, acum doi ani, recunoaşterea independenţei Transnistriei contra… unirii Basarabiei cu România – o propunere irealizabilă, pentru că nimeni nu poate trece peste capul unui stat suveran, Republica Moldova, fără a-i întreba pe cetăţenii săi ce doresc. Nu reunificarea românilor de pe cele două maluri ale Prutului viza, în realitate, „mărinimoasa” ofertă a lui Belkovski, ci eternizarea prezenţei militare ruseşti în stânga Nistrului. „Modelul cipriot”, din care se inspiră de fapt Mocanu, înseamnă aderarea Moldovei la Uniunea Europeană prin democratizarea teritoriului pe care îl controlează – inclusiv prin adoptarea unor legi ce ar asigura o autentică decomunizare a statului – şi evadarea Basarabiei din eternul „şah transnistrean”, convenabil atât Moscovei, cât şi regimului Voronin.
Vedeţi cât de complicată e problema? Nu de acuzaţii reciproce avem nevoie, ci de o dezbatere serioasă asupra viitorului european al Moldovei, o dezbatere care până acum nu s-a făcut. Clasa politică, liderii de opinie au datoria să iniţieze această dezbatere, în mod cinstit şi transparent. Doar aşa ne vom feri de cabale, dacă există, şi vom salva miezul de raţionalitate al unor idei, care doar pentru faptul că omul care le emite nu prezintă cele mai solide garanţii ar putea fi pe nedrept sacrificate, în timp ce marasmul pe care îl trăim să se adâncească, fără nici o rază de lumină la orizont.

Rusia şi „trompetele” Apocalipsei

Vă mai amintiţi de Kaşpirovski? Omul cu acest nume face parte dintr-o galerie de personaje specifice unor epoci tulburi, de răspântie, prin care o ţară mare ca Rusia a trecut cel puţin de două ori în secolul XX: în pragul revoluţiei bolşevice şi în anii ce au precedat destrămarea Uniunii Sovietice: vraci şi şamani, prezicători şi exorcişti, mistagogi şi ghicitori în măruntaie de pasăre – figuri mesianice, bizare şi absurde, răspunzând însă unei nevoi reale, goanei disperate a celor mulţi după soluţii de supravieţuire.
Şedinţele de hipnoză colectivă ale lui Anatoli Kaşpirovski au constituit, probabil, una dintre cele mai spectaculoase acţiuni de manipulare psihică, la scară de masă, cunoscute în istorie. Îi văd şi acum figura rectangulară, maxilare strânse, ochii negri, ca de ametist, concentraţi, fără să clipească, asupra privitorilor, tunsoarea scurtă, de puşcăriaş – şi toate aceste trăsături încadrate în cutia televizorului, care transmitea, săptămânal, dintr-o altă locaţie – săli de teatru, case de cultură, palate ale sporturilor, stadioane – fluizii magnetici ai tămăduirii… „Doftorul” Kaşpirovski îşi începea şedinţele cu o trecere în revistă a scrisorilor primite de la pacienţi, care îşi descriau, cu o plăcere morbidă, abcesele trupului şi vindecările miraculoase. Îmi amintesc că înaintea şedinţei susţinute de „vraci” la Palatul Naţional din Chişinău, urcase în scenă o echipă întreagă de foşti suferinzi incurabili, angajaţi de „guru” în campania lui de PR. După defilarea acestor „Lazări” de serviciu, începea „tratamentul” propriu-zis, când peste câteva minute observai în mulţimea căzută în transă indivizi ce-şi dădeau ochii peste cap sau care îşi bălăngăneau membrele ca într-un dans satanic. Nimeni nu ştia cu exactitate cât de benefic era efectul acestor şedinţe. Se spunea că de fapt la zece vindecaţi, „vraciul” provoacă o sută de cazuri de agravări ale bolii sau explozia unor maladii latente, dar asemenea statistici erau interpretate ca nişte tentative de defăimare a „salvatorului”, şi mai degrabă aţâţau decât temperau nevoia oamenilor sovietici de fantasme compensatorii. Mai ales că „vraciul” făcea şi acte de filantropie: la Chişinău, de exemplu, donase patru apartamente unor familii de amărâţi.
După ce s-a umplut de bani, glorie şi injurii, Kaşpirovski, zice-se, şi-a redescoperit rădăcinile poloneze şi s-a aciuat, o vreme, în patria străbunilor săi şleahtici. De curând, „vraciul” a revenit în atenţia presei. Şi-a reluat şedinţele de solomonie şi chiar a început să facă profeţii cu întrebuinţare politică. Kaşpirovski prevesteşte inevitabila destrămare a Rusiei în următorii ani, spargerea ei în mai multe cnezate feudale. Un fel de întoarcere la vremurile de dinaintea lui Ivan cel Groaznic. „Zarurile au fost aruncate!”, tună prezicătorul. „Şi nimeni, nici măcar preşedintele Putin, un lider foarte puternic, pentru care am o mare admiraţie, nu e în stare să preîntâmpine catastrofa. Uitaţi-vă, la Extremul Orient, deja a ajuns o provincie a Chinei!”.
Să crezi unor asemenea baliverne? Din fericire, o veste mai proaspătă vine să lămurească lucrurile. Preşedintele Putin a acceptat să conducă lista electorală a partidului „Rusia Unită”, şi chiar nu exclude, în cazul unei victorii a acestui partid la alegerile parlamentare din decembrie, să devină viitorul premier al Rusiei, asigurându-şi, astfel, un „al treilea mandat”, înainte de a şi-l fi încheiat pe cel de al doilea… Ţara e pe mâini bune, în ciuda dezastrelor profeţite. Reapariţia lui Kaşpirovski nu a fost decât o fumigenă, o „speţ-operaţie” a Kremlinului, menită să inducă ceva angoase milenariste poporului rus, făcându-l să-şi dorească prezervarea sistemului actual al puterii, iar trucul, din câte se vede, a reuşit.
Şi totuşi… Un scriitor de la Moscova, prieten al meu, îmi spunea, glumind (dar făcea mai degrabă haz de necaz), că în fiecare an spre Siberia urcă o „picătură chinezească” de 100 000 de oameni. Mă gândesc la ravagiile climei din vara aceasta, deschid televizorul şi aud predicţii făcute de lideri occidentali responsabili, legate de iminenţa unui război cu Iranul şi, deodată, spusele lui Kaşpirovski – acest amestec de polonez rătăcit şi rus în paragină – capătă reverberaţii de Savonarola, implacabile. „Vraciul” este din nou la post, în cutia lui de ebonită, îţi vorbeşte ca o „trompetă” a Apocalipsei, iar tu te trezeşti vlăguit, aruncat spre neguroşii ani ’80-’90, biată larvă într-un boţ de chihlimbar… Orice s-ar spune, nu coboară ea, transcendenţa, la condiţia unui simplu agitator politic.

Spiritul enciclopedic pe malurile Bâcului

Ambiţiosul proiect al Enciclopediei Republicii Moldova, aprobat recent de Guvernul de la Chişinău aparent reflectă o intenţie nobilă. Orice popor doreşte să-şi vadă adunate între copertele unor lucrări de referinţă realizările din cele mai diverse domenii, mai cu seamă cele obţinute în perioada independenţei, atunci când a putut să-şi manifeste, cum e de presupus, în mod liber creativitatea. Numai că Republica Moldova nu este pregătită să editeze un opus de asemenea proporţii. Din cauza… neaşezării sale, a incapacităţii de a se hotărî asupra unui lung şir de probleme legate de identitatea sa naţională. Cum vor defini autorii enciclopediei limba oficială a Republicii Moldova, ce nume va căpăta etnonimul populaţiei majoritare? Cum vor fi tratate o serie de momente istorice, de pildă, perioada interbelică, ce interpretare va primi Pactul Ribbentrop-Molotov, definit drept un act de agresiune de către întreaga comunitate internaţională, dar văzut de PCRM ca un „act de eliberare a Basarabiei de cotropitorii români”? În ce termeni va fi descrisă foametea din anii ’46-’47? Noua Radă ucraineană a decis că foametea de după război a fost, în mod clar, o acţiune de sabotaj organizată de bolşevici, pe când comuniştii moldoveni resping o atare interpretare, promovând concepţii de inspiraţie stalinistă asupra istoriei moderne a Basarabiei. Sau la nivel de nume. Cum va apărea în viitoarea Enciclopedie Mihai Eminescu şi Iosif Stalin, Ivan Bodiul şi Eugeniu Coşeriu, haiducul comunist Kotovski şi principele Ştefan cel Mare? Istoria naţională s-a transformat într-un aprig teren de luptă sub actuala guvernare comunistă şi această confruntare se va transfera, în mod cert, şi în preconizatul opus enciclopedic, producând o imagine hidoasă din punct de vedere metodic, sau, în cel mai bun caz, un florilegiu extrem de pestriţ de interpretări. Membrii comisiei academice responsabilă de proiect au fost selectaţi potrivit criteriilor de loialitate faţă de PCRM, astfel încât nimeni nu ne garantează că volumele acestei lucrări, cu tirajele lor de câte 25 de mii de exemplare fiecare, aşa cum ni se promite, nu se vor dovedi – la apariţie – mai puţin perimate decât fosta Enciclopedie sovietică moldovenească, ajunsă astăzi un morman de maculatură complet inutilizabilă. Mai ales că actuala putere nu are cum spera că va guverna până în 2020 – anul când e programat să apară ultimul volum al glorioasei opere. În librăriile din Moldova există suficiente dicţionare enciclopedice, pentru a satisface nevoia publicului de informaţii legate de cultura universală, astfel încât dacă vrea să facă un lucru bun, guvernul ar trebui să sporească prin alocaţii bugetare accesibilitatea ediţiilor deja existente, şi să înceteze subvenţionarea cărţii pe criterii politice.
Promovarea imaginii Republicii Moldova în străinătate – unul dintre scopurile declarate ale proiectului – nu se susţine prin isprăvi editoriale de tip faraonic, megaloman, menite să satisfacă vanităţile de „întemeietori de ţară” ale celor ce le-au iniţiat, ci prin strategii capabile să ridice nivelul de cultură… adevărată şi prosperitatea cetăţenilor. Astfel, departe de a aşeza Republica Moldova în rândul marilor naţiuni europene, viitoarea Enciclopedie va turna „gaz” pe focul războiului identitar şi va înghiţi imense resurse financiare într-un stat care se zbate, mai nou, pe muchia supravieţuirii alimentare.

Consulatul, „reţeaua” şi obrazul

România nu-şi putea face un deserviciu mai mare imagini sale în Republica Moldova decât tolerând starea de lucruri revoltătoare de la Consulatul din Chişinău. Atâta timp cât nu apăruseră în presă acuzaţiile de corupţie şi comunicatul Ministerului de Interne moldovean, care dezvăluia existenţa unei reţele de traficanţi de vize, puteai ignora această realitate sau găsi pretexte pentru a amâna rezolvarea situaţiei. Acum, chiar vor trebui luate nişte măsuri. Evident, se poate spune, pe bună dreptate, că vina principală o poartă Voronin, care nu a mai permis deschiderea consulatelor române la Bălţi şi Cahul, sporind astfel într-un mod îngrozitor aglomeraţia din faţa Consulatului de la Chişinău şi înlesnind, pe cale de consecinţă, dezvoltarea traficului ilegal cu vize. Însă recalcitranţa comuniştilor era cunoscută nu de ieri-de-alaltăieri. Trebuiau găsite soluţii tocmai pentru acest gen de subversiune şi primul lucru ce trebuia făcut era să eficientizezi, în măsura posibilului, activităţile consulare de la Chişinău: asta însemnând o fluidizare a cererilor, prelucrarea lor rapidă, după criterii clare, indubitabile, care să nu se schimbe de la o zi la alta.
Mă mir că nimeni din centrala Ministerului de Externe de la Bucureşti nu a încercat să facă barem o verificare a sistemului online de programare a cererilor. Dacă o făceau, ar fi descoperit câteva ciudăţenii. Prima: fereastra de înregistrare se deschide doar la 12 noaptea. De ce nu la 12 ziua? Ai impresia că cei care au gândit softul Ambasadei Române de la Chişinău au pornit de la premisa limitării maximale a accesărilor – evident, nu oricine are acasă conexiune pe Internet sau o cafenea de servicii on-line, 24 de ore din 24, la parterul blocului în care locuieşte. A doua curiozitate: programările sunt făcute deja pe o lună înainte, adică trebuie să-ţi amâni cu 5 săptămâni urgenţele care te cheamă în România! Şi al treilea detaliu năstruşnic: ţi se rezervă doar câteva secunde pentru a completa formularul electronic, după care eşti anunţat că toate locurile sunt ocupate. Vitalie Eşanu, un excelent programator de la Chişinău, care ne ajută să paginăm Contrafortul, susţine că sistemul online de programare al ambasadei este mult prea elementar conceput şi permite folosirea unor trucuri prin care se pot face programări colective chiar şi de la două-trei calculatoare. Cine manevrează un astfel de soft controlează întregul sistem. (Colegul nostru a elaborat un contra-soft, care permite anihilarea parţială a acestui „monopol” abuziv. E gratis şi se poate găsi la: http://www.esanu.name/vitalie/index.php/2007/07/12/frate-frate-da-branza-e-pe-viza/#comment-72)
Muritorii de rând sunt trimişi la plimbare, cum se spune, adică n-au de ales: vor trebui să cumpere contra sumei de 50 euro programarea de la şmecherii care mişună în jurul Consulatului. Plata pentru nişte „servicii complete” poate să urce până la 300 de Euro. Profiturile sunt uriaşe. Afacerea şi-a dezvoltat multiple ramificaţii şi complicităţi, inclusiv, aşa cum scrie presa, în interiorul Consulatului, şi nimeni nu s-a preocupat să-i pună capăt. Doar anchetele jurnalistice din ultima vreme au scos lucrurile la lumină. Pe de altă parte, reticenţa autorităţilor de la Chişinău în a dezvălui numele persoanelor bănuite de corupţie de la Consulatul Român ar putea avea nu doar funcţie „operativă”, ci şi una politică: umflarea scandalului, discreditarea României „europene”. Numai că aici, cum spuneam mai devreme, degeaba arăţi cu degetul la Voronin, dacă nu-ţi faci curăţenie mai întâi în propria ogradă. Mai bine se fixa o taxă consulară oficială, cinstită, cum procedează alte state UE, decât să se declare că viza e gratuită, dar în realitate oamenii să plătească pentru ea de 7-8 ori mai mult decât pentru o viză de Germania sau Franţa – bani care intră în buzunarele unor samsari şi nu în vistieria statului român. Acesta este „regimul special”, acestea sunt „favorurile” oferite moldovenilor?…
Să vă mai spun nişte cazuri.
Un tânăr regizor basarabean (nu-i dau numele, pentru că nu i-am cerut asentimentul pentru asta), cu spectacole de teatru montate în România, realizator şi al unor filme de scurt metraj, îmi povestea că a dorit să petreacă vara aceasta o săptămână la mare pe litoralul românesc împreună cu familia: un băieţel de zece ani şi soţia. Regizorul are paşaport românesc, dar soţiei, care nu a obţinut deocamdată cetăţenia, viza i-a fost refuzată. „Justificarea” refuzului a sunat cam aşa: „Mai du-te şi fără soţie în concediu, eu aşa am făcut ani de zile şi m-am simţit foarte bine. Hai că te-am rezolvat şi pe tine!” O soartă mai „fericită” a avut un grup de literaţi basarabeni, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, care au prezentat la Consulat o scrisoare de confirmare din partea USR. După lungi ezitări, persoana responsabilă cu decizia a consimţit la un gest de mărinimie: „Fie, îl respect prea mult pe dl Nicolae Manolescu, dar altfel să ştiţi că nu v-aş fi aprobat cererea.” De ce n-ar fi aprobat-o? Mister profund. Probabil, ca să prospere „reţeaua”!…
Dacă ţine la Basarabia, dacă are nişte gânduri serioase cu ea, aşa cum auzim mereu în discursurile oficiale, România ar trebui să aibă la Chişinău cei mai calificaţi diplomaţi, profesioniştii cei mai oneşti, care să fie capabili să producă soluţii, nu să dea apă la moara propagandei comuniste. Haosul şi dezorganizarea care domneşte în acest moment la Consulatul de la Chişinău reuşeşte să compromită în ochii opiniei publice eforturile cu adevărat meritorii pe care le depune statul român spre binele conaţionalilor săi dintre Prut şi Nistru.

Patimile după Karaganov

Serghei Karaganov este un analist pe care îl remarci uşor din punct de vedere fiziognomic: craniul ras şi ochelarii rotunzi, zâmbetul ironic agăţat în colţul gurii fac din el un personaj destul de pitoresc şi, oarecum, nonconvenţional. Dl Karaganov are, într-adevăr, o manieră mai relaxată de a pertracta pe teme de politică externă decât mulţi alţi analişti ruşi, şi un fel de indolenţă cinică, surâzătoare. Omul e pătruns de vanitatea insului „ajuns”, situat confortabil, finanţat generos, cu deplasări frecvente în Statele Unite şi China, dar mai ales, aflat în relaţii intime cu Kremlinul, căruia îi furnizează expertize şi soluţii globale. Dl Karaganov vorbeşte despre Moldova sau despre Irak cu aceeaşi bună dispoziţie, însă dacă l-ai asculta mai atent vei vedea că discursul său este la fel de „perforat” în premisele lui ca al oricărui propagandist de la Moscova, singura deosebire, cum spuneam, fiind una de ordin stilistic, adică „ambalajul” – mai şăgalnic, mai prietenos. Domnului Karaganov îi place să speculeze, însă interviul său din Komsomolskaia Pravda, care a făcut atâta vâlvă, nu adaugă elemente inedite în ceea ce ştiam despre planul secret, moldo-rus, clocit în jurul Transnistriei. Noutatea trebuie căutată în actualul context internaţional şi anume în tratativele privind soarta provinciei Kosovo. Pe masa acestor negocieri atât de spinoase, Rusia va arunca subiectul regiunilor rebele din spaţiul fostei URSS, pentru a-şi partaja sferele de influenţă.
Semnalul este cât se poate de prost pentru Moldova. Acest joc o depăşeşte. Să ne gândim o clipă ce ar putea opune Chişinăul noului plan rusesc. Propriile prevederi constituţionale? Solidaritatea clasei politice? Voinţa populară? Să fim serioşi! Nimic din toate acestea nu constituie obstacole de netrecut pentru o putere străină care posedă, practic, nelimitate pârghii de presiune asupra Moldovei. Ruşii n-o să-şi retragă trupele şi armamentul din zona separatistă, nimeni nu-i poate obliga să o facă. Pe plan intern, subiectul Transnistriei în Moldova nu este perceput în întreaga lui complexitate şi gravitate, nu se organizează dezbateri publice – dezbateri libere, subliniez, care să reflecte întregul spectru de opinii din societate, nu dialoguri cu specialişti „filtraţi” cu grijă, despre care ştii ce au să spună înainte de a deschide gura. Moldovenii vor fi foarte uimiţi să afle că de dragul alipirii regiunii din stânga Nistrului vor trebui să deprindă ticurile lui Smirnov, adică să se transnistrizeze. Mobilizarea clasei politice, ca în „legendarele” zile ale memorandumului Kozak, este o iluzie. Liderii Opoziţiei basarabene se urăsc şi se suspectează reciproc, gândindu-se doar cum să se faulteze sau cum să profite de pe urma greşelilor celuilalt.
Ce se poate face? Din punctul nostru de vedere, un singur lucru: dacă vrea să nu scape întreaga Moldovă în braţele Rusiei, Occidentul ar trebui să excludă Transnistria din calculele sale şi, fără a înceta să insiste asupra evacuării militare ruseşti, să atragă Republica Moldova, teritoriul din dreapta Nistrului, într-un contract de modernizare şi europenizare rapidă. Poate că o asemenea ipoteză de lucru există şi nu aşteaptă decât ca cineva, la Chişinău, să aibă curajul să o formuleze cu voce tare? În orice caz, e clar că avem urgentă nevoie de idei noi, care să smulgă Moldova din mocirla în care s-a împotmolit de 16 ani. Toate formulele vehiculate până acum s-au dovedit falimentare.
Vorbeam de Karaganov şi mi-am amintit de un coleg al acestuia, un ins la fel de împătimit de mutatul soldăţeilor de plumb pe o hartă butaforică – politologul Stanislav Belkovski. Ruşii vin mereu cu trucuri care îţi iau ochii, cum se spune, cu numere de iluzionism politic. Doar la noi încremenirea în proiect a devenit o trăsătură naţională, o valoare de patrimoniu. Una care ascunde, altfel, interese politice şi de afaceri extrem de precise. Judecaţi şi dumneavoastră: de ce să pui Transnistria „în cui”, dacă ea îţi serveşte un excelent pretext pentru a nu face nimic la tine acasă?

Am avut din prima clipă senzaţia unei note false în ceea ce auzeam. Eram în mulţimea masată în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, care asculta cu sufletul la gură decizia parlamentarilor. După trei zile de coşmar, vestea arestării puciştilor de la Moscova declanşase o adevărată fervoare pro-independenţă în republicile naţionale. În cazul unui alt deznodământ ar fi urmat un carnagiu. Balticii au fost primii care aflaseră pe pielea lor, un an mai devreme, cum ştiu trupele OMON să restabilească „ordinea constituţională”. Au simţit-o şi georgienii, într-o noapte de aprilie, la Tbilisi, însângerată de lopeţile geniştilor sovietici folosite pe post de satâre. Scăpaţi mai ieftin din încleştarea „fratelui mai mare”, moldovenii s-au înfăţişat printre ultimii la festinul independenţei. Poate de aceea, extazul colectiv din ziua de 27 august 1991, la Chişinău, îmi dăduse o premoniţie de rău augur. Sloganurile unioniste au răsunat la toate manifestările protestatare din acei ani. Independenţa, ca lozincă, a fost formulată destul de târziu, abia în vara lui 1991. Zăpăciţi de cursul debordant al evenimentelor, basarabenii nu ştiau foarte clar ce cale vor să urmeze şi dacă parlamentul ar fi proclamat Unirea cu România, ca în 1918, aşa rămânea. Independenţa apărea de pe atunci ca un proiect minimal – un sinonim pentru „suveranitatea” proclamată în iunie 1990, o tautologie. A o clama încă o dată însemna să te mulţumeşti cu puţinul, când puteai avea totul. Basarabia a trecut în acele zile demenţiale pe lângă o fantă mirabilă a istoriei, pe care dacă nu o ignora, s-ar fi strecurat într-o altă realitate. Unicitatea acelui moment abia azi o putem evalua. În epocă, independenţa a fost considerată un act provizoriu, mulţumindu-i pe toţi. Rusofonilor le-a oferit un răgaz pentru acomodare (şi regrupare!), unioniştii au luat independenţa ca pe o etapă tranzitorie spre eliminarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov. România însăşi i-a încurajat să gândească astfel, grăbindu-se să recunoască „neatârnarea” fostei sale provincii.
„Ce s-ar fi întâmplat dacă se vota Unirea?” Această întrebare nu poate fi disociată de o alta, şi anume: „Cum s-ar fi mişcat România, dacă la Bucureşti, în decembrie 1989, se instala un regim cu adevărat democratic, nu o putere gata să-şi reafirme obedienţa faţă de Moscova, după „defecţiunea naţionalistă” a bezmeticului Ceauşescu? Acest „dacă” speculativ, legat de evenimentele de-acum 16-18 ani, are, de fapt, doi versanţi inseparabili: unul românesc şi altul basarabean. Căci dacă Bucureştiul ar fi încurajat tendinţele unioniste ale moldovenilor, pe ruinele URSS, la 1 ianuarie 2007 Uniunea Europeană şi-ar fi instalat, probabil, graniţa pe Nistru şi nu pe Prut. După reunificarea germană, o revendicare la fel de legitimă a românilor ar fi fost susţinută de Occident doar sub rezerva unei democratizări şi decomunizări rapide a ambilor „logodnici” (inclusiv prin adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara).
Istoria contrafactuală rămâne un joc intelectual. Tot ce avem de făcut în acest moment este să cercetăm independenţa „reală”, cea care a fost preferată Unirii cu România, în august 1991. Republica Moldova se află în plină schizofrenie politico-identitară. După 16 ani, la Chişinău guvernează nişte oameni care întreaga viaţă au fost inamici ai independenţei – comuniştii. Aceştia o apără azi împotriva valorilor care au făcut-o posibilă – limba română, istoria şi cultura naţională – nu în numele lor. Dacă sub ocupaţia sovietică, independenţa a fost o formă de emancipare faţă de Moscova, după dispariţia imperiului, independenţa şi-a inversat sensul, devenind o formă de continuitate a vechilor servituţi (ce mai teză de doctorat despre „ciudatele teritorii din Est” ar ieşi din asta!) Însă nu poţi construi o conştiinţă statală, de care cetăţenii tăi să fie mândri, fără o democratizare adevărată a societăţii. Iar aceste obiective te vor aduce, implacabil, mai aproape de România şi de Uniunea Europeană. Nu există o „a treia cale”.
În toţi aceşti ani, ruşii au şantajat Moldova cu proiecte de „pacificare şi reintegrare teritorială”. Demagogia în jurul reglementării transnistrene a înlocuit dezbaterile legate de democratizare şi europenizare. Conflictul este cu atât mai paradoxal cu cât între Voronin şi Smirnov nu ar trebui să existe divergenţe esenţiale. Sunt la fel de pro-ruşi amândoi, şi unul şi celălalt îl sărbătoresc pe Lenin şi „eliberarea Moldovei de sub jugul fasciştilor români”, doi pioni pe care îi manevrează Moscova pentru a-şi menţine dominaţia în acest colţ al Europei. Doar că, spre deosebire de „omologul” său de la Tiraspol, dl Voronin are o problemă: el guvernează peste o comunitate care îşi trage sevele din alte surse decât cele sovietice, de aceea liderul comunist nu-şi va putea depăşi niciodată complexul de legitimitate.
După 16 ani de „independenţă”, Republica Moldova a rămas, fundamental, o ţară subordonată. Singurul remediu pentru această stare de ne-libertate, cea care generează şi actualele tensiuni dintre Chişinău şi Bucureşti, este schimbarea realităţilor sale interne. Prin răbdare, inteligenţă şi voinţă politică.