Archive for August, 2007

Vitalie Ciobanu

Relaţia cu Rusia, în numele căror valori?

A fost şi va fi mereu o diferenţă între practicienii politicului şi criticii acestui fenomen – oameni care fac apel la principii şi constante umaniste, invocându-le, după cum li se pare celor dintâi, în dauna eficienţei imediate, în detrimentul randamentului vânat de o decizie politică sau de un contract comercial. Memorie, moralitate, valori spirituale, libertăţi civice – toate acestea par să-i însufleţească doar pe intelectualii lipsiţi de responsabilităţi administrative, care îşi permit luxul să peroreze despre „trestia gânditoare” a lui Pascal, fără a fi preocupaţi de fluctuaţiile de preţ ale benzinei pe drumul ei de la poarta rafinăriei până la pompa staţiei de alimentare.
Şi totuşi ignorarea valorilor etice nu aduce nimic bun. Aud tot mai des în ultimul timp politicieni români şi analişti de politică externă vorbind despre nevoia presantă a României de a dezvolta „relaţii pragmatice” cu Rusia. Este o ţară mare, o piaţă fabuloasă, rezervorul unor incomensurabile resurse de energie. Plătim, ca proştii, cel mai mare preţ pentru gazul rusesc în această parte a Europei, în timp ce alţii au obţinut, prin flexibilitate diplomatică şi negocieri directe, condiţii mult mai avantajoase. Cei care interpretează aceste cântece de sirenă acuză „fundamentalismul” pro-american al preşedintelui Băsescu şi obstinaţia lui de a nu sta de vorbă cu Putin la Istanbul, obstinaţie care ne prejudiciază interesele, întrucât pipe-line-urile ruseşti vor ocoli România… Cred şi eu că a evita contactul cu liderul unei mari puteri, chiar dacă nu-l ai la inimă, nu e o atitudine recomandabilă în politică, deşi pot înţelege reticenţa preşedintelui român: este, cum spun unii, complexul celui ce preferă distanţa, pentru a nu cădea în ispita unei apropieri vinovate. Cu toate acestea, avocaţii apropierii de Răsărit, am impresia, abia aşteaptă să le facă Moscova cu ochiul, pentru a renunţa, contra ţiţei şi gaz metan, la ultimul dram de demnitate naţională.
Aş vrea să fiu înţeles corect. Vecinătatea geopolitică a Rusiei este o fatalitate, nu ne putem schimba locul pe hartă. Ruşii ne-au invadat de mai multe ori în istorie, ne-au răpit teritorii, ne-au impus comunismul, ne-au supt măduva din oase cu sovromurile lor – e drept că şi noi le-am dat motive de ură cu aventura nebunească a lui Antonescu dincolo de Nistru! –, dar dacă am contabiliza la nesfârşit relele ce ni s-au făcut, ar trebui să ne închidem într-un buncăr, mai ales că şi alţii ar putea să ne răspundă cu aceeaşi monedă. Şi totuşi, de vreme ce memoria ni se pare o povară, de ce nu încercăm barem să ne cunoaştem mai bine interlocutorul? Cu care Rusie vrem să dezvoltăm aceste relaţii şi, mai ales, în numele căror valori? Economia îşi are legile ei, nu vei turna în rezervoarele maşinilor pledoarii anti-KGB în loc de benzină, dar şi să ignori realităţile regimului Putin mi se pare o impardonabilă eroare de siguranţă naţională, care s-ar putea să ne coste. Să nu înţelegem chiar nimic din exemplul Basarabiei, să trecem peste acest conflict al nostru nerezolvat în numele câştigurilor pe care unele firme din România le obţin din negoţul lor ilicit cu Transnistria?
Războiul din Cecenia, submarinul Kursk, teatrul Nord-Ost, şcoala de la Beslan, dosarul Yukos, moartea Anei Politkovskaia, cazul Litvinenko… – sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute crime şi ilegalităţi ce i se pot imputa actualului regim de la Moscova sau pentru care acesta poartă răspunderea morală. Kremlinul are o listă impresionantă de „realizări”: suprimarea presei independente, represaliile la adresa partidelor democratice, anularea alegerilor guvernatorilor în regiuni şi transformarea ţării într-o „piele de leopard” feudală, administrată de satrapi locali care îşi trimit tributul loialităţii la Centru, instigarea şovinismului şi antisemitismului în societatea rusă… Supraprofiturile pe care le extrage Moscova din exporturile de energie au adus ţara la sapă de lemn, mărind abisul dintre un pumn de oligarhi şi marea masă a cetăţenilor. Rusia nu a pus niciodată preţ pe viaţa umană, a înlocuit drepturile individului cu delirul grandorii imperiale. A fost admisă în G8, dar nimic nu o leagă de partenerii săi occidentali, pe care a demonstrat că îi poate oricând şantaja, sprijinind programul nuclear al Iranului sau hegemonia chineză.
Dacă un fost cancelar german, Gerhardt Schroeder, nu şi-a făcut probleme de conştiinţă şi a devenit simbriaş al Gazpromului, ar trebui oare să presupunem că nişte politicieni sau oameni de afaceri români nu vor avea nici un scrupul din a urma aceeaşi cale? A pune pe acelaşi cântar politic investiţiile occidentale şi cele ruseşti în economia românească, ba încă a mai deplânge insuficienţa acestora din urmă, nu este decât un act de manipulare rău intenţionată, care ne semnalează fără greş cu cine avem de a face.

Vitalie Ciobanu

Lupu reformează Partidul Comunist

Lupu Marian este preşedintele Parlamentului Republicii Moldova şi un simplu membru al partidului comuniştilor. N-aţi prea auzit de el până acum, nu-i aşa? Păi, a tăcut, se pare, în mod strategic, ca un ilegalist, din motive pe care doar el le cunoaşte. Recent însă Marian Lupu s-a hotărât să „rupă rândurile”. Pe 25 iulie, speaker-ul (cum este alintat domnia sa) a făcut în faţa ziariştilor câteva declaraţii surprinzătoare. El a spus că nu mai vrea să fie membru al unui partid afiliat grupărilor politice extremiste, că PCRM trebuie să se reformeze şi să se alăture stângii moderne europene. În plus, a mai adăugat şeful legislativului, „suntem obligaţi să respectăm opţiunea cetăţenilor exprimată la alegerile locale din 3 şi 17 iunie, să colaborăm cu noii aleşi, indiferent de culoarea lor politică”. Opiniile lui Marian Lupu intră în coliziune flagrantă cu preşedintele Vladimir Voronin – boss-ul său pe linie de partid. Acesta, cu numai o zi mai devreme, îşi susţinuse propriul briefing, la care făcuse cu ou şi cu oţet Opoziţia, acuzând-o că deturnează sensul votului popular prin formarea în teritoriu a unor coaliţii postelectorale anticomuniste, şi ameninţându-i pe primarii şi consilierii inamici că se condamnă la „autoizolare financiară”. Ce l-a făcut deci pe speaker, aşa, deodată, să-şi complice viaţa?… Haideţi să vedem.
Propulsarea dlui Lupu în avanscena politicii basarabene, după alegerile parlamentare din martie 2005, a părut să confirme „vopsirea în portocaliu” a preşedintelui Voronin. Numai că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba (de Vladimir vorbesc, nu de Marian!). În pofida adoptării unor legi mai echitabile, cerute de Bruxelles, comuniştii şi-au continuat politica de îngrădire a libertăţilor democratice, „războiul rece” cu România şi mascarada în faţa Occidentului. Marian Lupu a preferat confortul „cuştii aurite”, în care îl băgaseră comuniştii, şi nu a emis nici un fel de obiecţii în raport cu linia oficială. Mai mult, îl puteai vedea la mitingurile consacrate revoluţiei bolşevice şi la ceremoniile de tămâiere a lui Lenin, organizate de comunişti, mereu postat în spatele secretarului general, asemeni unui bodyguard de lux, cu ochelari fumurii şi detentă de baschetbalist, taciturn şi impenetrabil. Să-şi fi pregătit, oare, în acest răstimp, speaker-ul, edictul de emancipare? Să-şi fi ascuţit, în taină, pumnalul trădării, pe care să-l înfigă între coastele şefului într-un moment de duioasă îmbrăţişare, cu o perfidie şi agilitate ce l-ar face invidios până şi pe un Vito Corleone?… Lăsând la o parte „referinţele culturale”, constatăm că este primul său gest de nesupunere faţă de „oul dogmatic” al PCRM. O manifestare de „deviaţionism”, pentru care, în anii ’50, bunăoară, ar fi fost trimis în faţa plutonului de execuţie, ca Buharin sau Pătrăşcanu. Însă vremurile, din fericire, nu mai sunt aceleaşi.
Înlocuirea „dinozaurilor” din PCRM cu o garnitură mai frecventabilă, mai puţin primitivă, ar fi un pas înainte pentru Moldova. Întrebarea este: o va face Marian Lupu? Se spune că intempestiva sa revoltă s-a vrut o replică sau un avertisment la adresa lui Voronin, care l-a atacat violent în cadrul unei şedinţe de analiză postelectorală, făcându-l răspunzător de pierderea alegerilor în Chişinău. Presa avansează şi alte ipoteze. După unii, am asista la o perdea de fum, la o strategie de „îmbrobodire” a opiniei publice, în ideea blocării ascensiunii Opoziţiei la alegerile parlamentare din 2009. Cu alte cuvinte, tot ce-şi propun strategii PCRM nu ar fi decât găsirea unui adversar redutabil pentru Dorin Chirtoacă, întrucât preşedintele Voronin nu va mai avea dreptul să candideze pentru un nou mandat. Alţi comentatori văd în cele întâmplate o manevră a Moscovei, care şi-ar dori, la Chişinău, un lider mai instruit şi mai previzibil decât Voronin. O a treia categorie de analişti invocă un scenariu pus la cale de americani şi europeni, avându-l ca vârf de lance pe Marian Lupu, singurul din PCRM cu care aceştia se pot înţelege în aceeaşi limbă (speaker-ul e vorbitor de franceză şi engleză). În sfârşit, nu este exclus să auzim, cam pe la toamnă, după perioada concediilor, şi o retractare din partea dlui Lupu, care va pretinde că a fost victima unor răstălmăciri ale presei.
Indiferent de scenariile vehiculate, problema este cum va profita Opoziţia de această evidentă fisură apărută în tabăra Puterii? Deocamdată, nu profită sub nici o formă. În Consiliul Municipal Chişinău, acolo unde se experimentează, ca într-un laborator de studiu, capacitatea democraţilor de a coopera în perspectiva alegerilor parlamentare, momentan se poartă lupte grele pentru posturi şi poziţii de influenţă. Asta lasă loc pe scena politică basarabeană celor mai variate evoluţii. În bine sau în rău.

Vitalie Ciobanu

Un american la Chişinău

Urmăresc incertitudinile care macină diplomaţia română în chestiunea Kosovo, şi am impresia că, dincolo de divergenţele interne, acestea îşi au sursa nu doar în dificultăţile acomodării la complicatul context internaţional generat de lipsa unei comuniuni de vederi în cadrul NATO şi al Uniunii Europene cu privire la statutul acestei provincii. Mai există, cred, o cauză deloc neglijabilă, şi anume: slaba cunoaştere a informaţiilor şi luărilor de poziţie exprimate în imediata vecinătate a României. De pildă, în Republica Moldova. Transnistria – zonă separatistă, pe care ruşii se străduiesc să o „vândă” ca pe un echivalent al regiunii Kosovo – face parte din ecuaţia ce stă pe masa diplomaţiei române, în încercarea ei de a livra un răspuns plauzibil aliaţilor occidentali, un răspuns bazat pe raţionamente „izvorâte”, cum se spune, din interesul naţional românesc, în măsura, fireşte, în care avem curajul sau capacitatea să ni-l imaginăm.
Şi dacă am amintit de aliaţi, aş dori să citez, în această ordine de idei, un interesant interviu acordat biroului de la Chişinău al „Europei Libere” de către ambasadorul Statelor Unite în Republica Moldova, dl Michael Kirby, interviu difuzat în 29 iulie curent. „Eu nu sunt de acord, spune ambasadorul, cu ideea că modelul Kosovo ar constitui un precedent pentru conflictul din Transnistria, cel din Abhazia, Osetia de Sud, ori Nagornîi Karabah, întrucât aceste conflicte au origini diferite. Originea conflictului transnistrean nu este de ordin religios sau etnic, nu este unul în care ar fi fost implicaţi oameni ce ar fi tras unii în alţii pe motivul apartenenţei la religii diferite sau ceva de genul acesta. În anii ’90, în Transnistria grupul etnic majoritar era reprezentat de moldoveni, după care urmau ucrainenii şi ruşii. În aceeaşi perioadă, în Moldova era aceeaşi reprezentare etnică… Noi respectăm hotarele care au fost stabilite după destrămarea URSS, dar nu putem să acceptăm Transnistria ca o parte separată, pentru că astfel nu am respecta hotarele pe care le-a avut fosta Uniune Sovietică. Acest principiu de respectare a frontierelor l-am aplicat în cazul Ceceniei şi pe teritoriul întregii Rusii, şi credem că este valabil şi în cazul Moldovei.”
O altă temă în discuţie a vizat autosuspendarea Rusiei din Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa (CFE). Michael Kirby: „Nouă nu ne este clară pe deplin decizia Rusiei de a se retrage din Tratatul CFE. Ei au anunţat că intenţionează să se retragă din tratat, pe motiv că noi nu am semnat Tratatul adaptat în 1999, din cauză că ei nu au îndeplinit responsabilităţile asumate la Istanbul. O astfel de motivare aş zice că aduce a complex bizantin. La Summitul de la Istanbul ruşii şi-au asumat anumite angajamente (evacuarea trupelor şi armamentului din Georgia şi Moldova – n. m, Vit.C.), însă nu le-au respectat. Noi credem, însă, că ei ar fi trebuit să le respecte. Noi nu credem că ar fi binevenită schimbarea regulilor la jumătatea jocului.”
Întrebare: „Cum comentaţi reproşurile care se aud la Chişinău că v-aţi întâlnit cu separatiştii, cu KGB-iştii de la Tiraspol?” Răspuns: „M-am întâlnit cu membri ai organizaţiei „Prorîv”. Cred că a fost o întrevedere utilă pentru acest grup, care este pro-Rusia şi totodată anti-SUA, şi de fapt anti-multe alte lucruri. De ce am făcut asta? Pentru că mă gândisem că ar fi benefic pentru ei să se întâlnească cu… „diavolul” – adică cu Ambasadorul SUA. Le-am dovedit că nu am coadă, că nu am coarne. M-am gândit că e bine să avem un dialog. Un diplomat ar trebui să discute cu oricine, şi dacă e „Prorîv” – e bine, dacă e altcineva – e la fel de bine. Am vrut să îi fac să înţeleagă că Vestul nu este o fiară malefică, sălbatică şi dacă eu nu vorbesc cu ei niciodată, nu am cum să le explic acest lucru.”
Ambasadorul Kirby se exprimă în termeni diplomatici (deşi nu-i displac metaforele), dar cine ştie să decripteze acest limbaj nu poate avea nici o îndoială asupra determinării cu care vorbeşte. Ministerul de Externe de la Bucureşti nu-şi permite să însuşească în totalitate abordările diplomaţiei americane, care se sprijină, în mod evident, pe un alt background, mai bine zis, pe forţa de convingere a unei mari puteri. Dar România e parte interesată şi în problema Transnistriei, şi în problema Kosovo. Această calitate pe care o are în loc să o timoreze în faţa altor părţi interesate, din Vest sau din Est, se cuvine să reprezinte însuşi temeiul moral şi politic al acţiunii sale. România nu trebuie să ezite în a-şi declara interesul legitim în această zonă a lumii. Strategia camuflării în spatele unor vorbe şi calcule de conjunctură nu are darul să înşele pe nimeni şi, mai important, nu îi ajută pe aliaţi să îţi acorde sprijinul pe care ţi-l doreşti. Poate vei fi bătut pe umăr pe la diverse reuniuni internaţionale, dar, în acelaşi timp, în momentele-cheie vei fi ignorat, considerat o cantitate neglijabilă şi de unii, şi de alţii.
„Nu te poţi baza pe români. E o pierdere de timp. Mai bine discutăm direct cu americanii!” Nu cred că ne-ar plăcea să auzim asta.