Vitalie Ciobanu

Am răspuns şi eu la întrebările chestionarului, după îndelungi reflecţii şi ezitări, sper să fiu crezut pe cuvânt…

1. Ce trăsătură de caracter vă defineşte cel mai bine şi care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v-au atribuit-o alţii?
Toleranţa. Empatia. Am fost mereu tentat să mă pun în locul celuilalt, să îi previn suferinţele, să-i menajez susceptibilităţile, uneori în detrimentul intereselor mele. Mi-am dorit să încurajez partea luminoasă a interlocutorului meu, nu să mă confrunt neapărat cu „umbrele” lui. Însă aceleaşi calităţi, în alte împrejurări şi în ochii unor oameni mai exigenţi decât mine, pot deveni cusururi. La „calităţi nepotrivite”, aş spune că unora poate le par cam arogant sau prea distant – nimic mai fals! Pur şi simplu îmi repugnă vulgaritatea şi încerc să nu mă las agresat de ea.

2. Credeţi că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?
Ar fi preferabil să excludem minciuna din viaţa noastră, să aspirăm la o viaţă trăită în adevăr şi demnitate, ca indivizi şi comunitate deopotrivă. E singura modalitate de a ne dobândi liniştea şi împăcarea de sine. Însă minciuna benignă, sau adevărul amânat sau nespus până la capăt uneori are efect terapeutic, evita producerea unui rău mai mare, unui rău ireparabil. Oricum, staţi fără grijă: în faţa adevărului absolut – acela că vom muri într-o zi – orice minciună păleşte, este neputincioasă.

3. Aţi fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?
Da, de cele mai multe ori. O pagină bine scrisă, de care sunt mândru, îmi dă o stare de exultare aproape erotică. Armonia dintre gând şi forma pe care o poate lua este catharsis-ul scriitorului. Doar că fericirea aceasta o plătesc prin trudă şi mult chin. Încerc să înfrâng rezistenţa cuvintelor, care uneori mă boicotează într-un mod îngrozitor.

4. Ce preţuiţi mai mult: libertatea umană sau datoria faţă de patrie?
Libertatea umană – indiscutabil. E valoarea supremă. O „patrie” care nu respectă libertatea umană nu ne poate pretinde să ne sacrificăm pentru ea.

5. Ce aţi dori să discutaţi cu un scriitor celebru dacă v-aţi întâlni cu el la o casă de creaţie?
Aş avea, cred, destul trac în faţa unui scriitor celebru. O emoţie pe care voi încerca să mi-o domin raţional, fără mare succes. Mai degrabă l-aş evita, ros de remuşcări şi muncit de dorinţa de a intra în dialog cu el, de a nu rata o asemenea şansă… Mi-ar plăcea să-i cunosc „secretele” de creaţie, dar mai ales aş vrea să ştiu cum convieţuieşte cu fiinţa fragilă şi vulnerabilă pe care o ascunde în interiorul său.

6. Aţi încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
Chiar dacă nimeni nu poate spune cu certitudine de unde ne vine inspiraţia, nu cred că Mefisto mi-ar fi un bun consilier la masa de scris. Însă indiferent de ce aş afirma aici, sau cât de „virtuos” m-aş da (şi nu sunt deloc virtuos!), ştiu că „dublura” mea crepusculară nu m-a părăsit nicio clipă şi că îşi dispută sufletul meu alături de îngerul cel bun. Ce fel de „operă” va rezulta din această polemică?… Aş vrea să aflu şi eu.

7. Credeţi în Geneză sau în Teoria evoluţionistă?
Este una dintre cele mai grele întrebări ale acestui chestionar, dacă o iei în serios. M-am gândit de multe ori, cu emoţie, cum voi răspunde la ea, când va veni momentul… Indiferent în ce am crede, Universul va rămâne mereu o enigmă pentru noi, oamenii, şi o provocare. Nu vreau să fac partizanat pentru nici una din concepţii sau viziuni. „Geneza” îi ajută mai ales pe artişti, „Teoria evoluţionistă” pe savanţi. Adevărul existenţei cred că rezidă în ceea ce permite acestei lumi să nu se distrugă, în ceea ce-l ajută pe om să se simtă împlinit, să îi dea încredere că viaţa sa are un sens. Restul sunt discuţii, pertractări, o competiţie între minţi ce nu pot avea acces la cunoaşterea absolută. Mi-e foarte limpede acest lucru. Continue Reading »

Interviu oferit Valentinei Tăzlăuanu, pentru revista Sud-Est Cultural, nr. 1/2009

- Dragă Vitalie Ciobanu, în unul din ultimele tale eseuri din Contrafort, ce are drept obiect de analiză o carte de Maria Şleahtiţchi, scrii despre scriitorii optzecişti, cu care înţeleg că te identifici, că sunt nişte „intelectuali devotaţi unor principii şi valori”, „profesionişti ai gândirii pe cont propriu”. Crezi că este aceasta o calitate strict generaţionistă?

- Nu este o calitate strict generaţionistă – n-am cum să fac o asemenea afirmaţie – , dar ea se poate manifesta, mai pregnant, în anumite perioade istorice şi este exprimată, mai convingător, mai solidar, de un anumit contingent de oameni. Am spus asta despre optzecişti, pentru că în ebuliţia formării lor există, dacă vrei, „enzima” profesionalismului şi devotamentului pentru valori. Ei sunt o generaţie de tranziţie – oameni suficient de tineri pentru a nu fi făcut toate compromisurile posibile sub vechiul regim sovietic, şi suficient de „bătrâni” (sper să nu se supere congenerii mei pentru acest calificativ!), pentru a nu fi căzut în cinismul şi nepăsarea ignobilă a unora dintre cei care vin din urmă – mă refer la anumiţi „nouăzecişti” şi „douămiişti”, care ne înjură alături de „tribunii neamului” şi de corifeii lirici ai Securităţii, şi mai şi strecoară mizerii la adresa noastră în textele lor. Noi nu facem aşa. Noi suntem, pur şi simplu, mai bine crescuţi, mai bine educaţi. Iartă-mi această declaraţie „arogantă”, dar prefer să-ţi răspund direct, cum m-ai şi întrebat, dragă Valentina, fără a-mi flata neapărat promoţia literară, care posedă destul spirit (auto)critic şi bun-simţ, pentru a-şi chestiona, în fiecare zi, faptele şi scrisul. Datorăm această rigoare părinţilor noştri şi felului lor, demn, cu care au trecut prin nişte vremuri atroce, în care puteai foarte uşor să deraiezi, să devii o fiară sau un detracat. Ştim să polemizăm, dar o facem la scenă deschisă, folosind argumente, nu injurii şi infamii, combatem ideile adversarilor noştri, nu răscolim în rufele lor murdare. Nu suntem „fiinţe de tomberon”. În acelaşi timp, am o sinceră admiraţie pentru tineri ca Andrei Cuşco, Marcel Gherman, Alexandru Cosmescu, Oleg Bernaz sau Vitalie Sprânceană (evident, mai sunt şi alţii), care şi-au demonstrat deja seriozitatea şi pregătirea intelectuală, sensibilitatea, colegialitatea, felul deschis şi onest în raporturile cu ceilalţi. Pe ei mizez, atunci când mă gândesc la viitorul culturii de performanţă în Basarabia, lor, acestor tineri, le voi acorda, întotdeauna, întregul meu sprijin şi întreaga simpatie.

Maria Şleahtiţchi, despre care ai amintit, este un scriitor eminent, profesor şi decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Alecu Russo”, un om de o rară conştiinciozitate, acurateţe şi rigoare profesională. De aceea, am găsit potrivit, în cronica pe care am consacrat-o cărţii ei, Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism (Iaşi, Ed. Timpul, 2008) să fac un comentariu adiţional, întrucât ea cumulează în mod exemplar cele mai bune calităţi ale generaţiei noastre. Dacă intelectuali ca Maria Şleahtiţchi ar ajunge în posturi de decizie politică şi instituţională în Moldova, sunt convins că am avansa mult mai repede spre civilizaţie şi democraţie. Continue Reading »

(Interviu oferit Ioanei Revnic, pentru revista România literară nr. 2, 14 ianuarie 2009)

Ioana Revnic: Am citit undeva despre pasiunea dvs. pentru hărţi. Să ne imaginăm că existenţa vi se aseamănă cu o hartă în continuă expansiune, cuprinzând teritorii deja cucerite, continente pe care urmează să le anexaţi imperiului dvs. sufletesc, locuri în care vă simţiţi acasă, lumi ce par imposibil de explorat, dar pe care aţi dori să le cunoaşteţi cu orice preţ (mă refer, desigur, la reperele subiective ce vă configurează destinul). Cu alte cuvinte: cum arată – în acest moment – ,,topografia exactă a visurilor dvs.”, domnule Vitalie Ciobanu?

Vitalie Ciobanu: Îmi plac hărţile vechi, aţi reţinut bine, le privesc ca pe nişte opere de artă, ca pe nişte tablouri în sine. Spre deosebire de hărţile de azi, atât de exacte şi sofisticate, dar a căror arogantă precizie nu conţine nici un „fior” afectiv – sunt doar nişte schiţe lipsite de viaţă –, hărţile vechi, medievale sau cele din epoca luminilor, sunt profund umane, individualitatea lor derivă chiar din indeterminarea de care „suferă”, emană din contururile vagi ale continentelor pe care le desenează, cumva în stilul picturii naive, de parcă acele forme bizare de relief ar fi ieşit tocmai atunci din mare, născute printr-o misterioasă ebuliţie, deopotrivă geologică şi mentală – cum se întâmpla în perioada marilor descoperiri geografice… Sigur că nici un navigator din prezent nu s-ar mai înarma cu aceste „îndreptare” atât de aproximative, cel mult le-ar pune în ramă, folosindu-le pe post de ornamente într-o cabină de pe vas sau în camera de oaspeţi de acasă, în schimb, un antropolog, un istoric sau un poet va culege din aceste descrieri insolite ale unor locuri reale (alături de hărţile unor ţinuturi imaginare, mitologice) sugestii extrem de interesante, informaţii despre meseriaşii-artişti care le-au întocmit, despre gradul de cunoaştere a lumii la data respectivă, dar şi ceva despre felul în care europenii vechi îl concepeau pe „celălalt”, pe străinul de departe, înzestrat mai degrabă cu veşmintele angoasei şi fricii lor de alteritate decât cu atribute clare şi calităţi verosimile.
Am acasă câteva hărţi din secolele XIV, XVII şi XVIII, am dat mulţi bani pe ele. Una, de exemplu, am găsit-o într-un anticariat din Madrid. Alta am cumpărat-o de la buchiniştii de pe malurile Senei. O hartă a Boemiei şi a Pragăi din epoca lui Jan Hus am achiziţionat-o în cartierul evreiesc, după ce bătusem toată noaptea străzile înguste şi întortocheate, cercetând dughenele de antichităţi atât de numeroase în oraşul de pe Vltava – cândva, un renumit centru al alchimiştilor din Europa…
„Topografia visurilor mele”, la care faceţi referire, citând dintr-un eseu al meu, se pliază pe aventurile spiritului, e o hartă a proiectelor mele literare, pe care le nutresc din cele mai diverse surse. Cumulate, acestea ar alcătui un şir nesfârşit de holograme. Luaţi o hartă veche sau un tablou aparţinând unui maestru din trecut, suprapuneţi peste el banda unui film şi o partitură muzicală, şi veţi obţine un palimpsest psihedelic, transpunerea visurilor ce vă locuiesc – fireşte, dacă acestea au corespondenţe culturale. Adevărul este că tehnologiile de azi ne vertebrează imaginarul, la fel cum ne sporesc capacităţile senzoriale. Amintiţi-vă de Tarkovski, cel care crea, la bordul unei staţii spaţiale, în Solaris, un copleşitor sentiment de singurătate şi imersiune metafizică, graţie acelui tablou de Pieter Bruegel cel Bătrân („Vânătorii pe zăpadă”), derulat milimetric în unduirea preludiului în fa minor al lui Bach. Aş mai aşeza alături tablourile lui Leonardo Da Vinci cu turnurile Florenţei renascentiste în fundal, şi nuanţele ocru ale neorealismului italian din anii ’60. Sunt dimensiuni ale universului, imbricate unele în altele, pe care le traversez ca un pendul, în largi amplitudini. Surprind cu ochi minţii ţinuturi fabuloase, acoperite de un cer neînchipuit de senin, scăldate de apele calde ale Mediteranei, toamnele sepia din Berlinul lui Marlene Dietrich, Parisul saloanelor aviatice de la începutul veacului trecut, dar şi drumurile şerpuitoare ale Basarabiei interbelice, pline de convoaie de refugiaţi, înecate în lacrimi şi în nori de praf, la 28 iunie 1940 – este momentul de inflexiune al istoriei, răscrucea de la care pentru noi, cei „de dincolo”, lucrurile au luat-o razna. Cum ar fi arătat România, cum am fi arătat noi, am fi fost aceiaşi, am fi purtat acest dialog, dacă nu venea tăvălugul nazismului şi al comunismului? Ce fel de literatură am fi făcut?

I.R.: Ce/Cât loc ocupă în această geografie afectivă spaţiul prozei de ficţiune pe care, altminteri, vi l-aţi adjudecat la debut?

Vit.C.: Aproape în totalitate. Trăiesc ca să scriu. Sau poate scriu ca să trăiesc, rostind, pe urmele lui Proust: „Realitatea nu există pentru noi atâta timp cât ea nu a fost recreată de gândirea noastră”. Nu-mi pot reprezenta propria viaţă în afara preocupării de a fixa pe hârtie (pe monitor) evenimentele propriei mele intimităţi. În afara nevoii de a-mi explica, de a pătrunde misterele lumii. Literatura este pentru mine o aventură a cunoaşterii, nu numai o delectare superioară, modalitatea de a-mi pune întrebări fără răspuns, chiar dacă ceea ce rezultă din această îndeletnicire răspunde unor canoane ale meseriei. Am debutat cu un roman, Schimbarea din strajă (Chişinău, Ed. Hyperion,), parcă acum un secol!, în 1991. Cartea a apărut într-un tiraj enorm pentru timpurile noastre avare şi capitaliste – 20.000 de exemplare. Am continuat să scriu proză scurtă, fără să public în volum, şi să lucrez la un al doilea roman, pentru care mă tot „antrenez” (un antrenament ce tinde să uite „campionatul” în vederea căruia se face, la fel ca aşteptarea lui Giovanni Drogo pe zidurile fortăreţei Bastiani, intrată de mult în eroziune – aşteptarea, nu fortăreaţa). Am scos câteva cărţi de eseuri şi cronici literare, precum şi un volum de texte politice şi un jurnal de călătorie (ultimul în colaborare cu Vasile Gârneţ). Revista “Contrafort” îmi ia mult timp, de fapt mi-l absoarbe ca un aspersor insaţiabil. Nu am cum să abandonez această revistă – este „opera” noastră colectivă, a mea şi a lui Vasile –, am pus multă trudă şi speranţă la temelia ei şi, în pofida dificultăţilor, “Contrafort” a continuat să apară: vom face în octombrie anul acesta 15 ani de la momentul lansării, şi asta într-un loc sterp ca Basarabia – sterp în „mijloace de producţie”, în salahori, nu în „materie primă” – un loc în care totul parcă e făcut să se surpe, fără strălucire, ca într-un mit degradat.
Am mai colaborat în aceşti ani cu diferite cotidiene din România – cele care mai manifestă, ocazional, interes pentru tematică basarabeană şi ex-sovietică în general, nu este cazul acum –, şi bineînţeles cu revistele literare. Continuu să „vorbesc”, săptămânal, la Radio Europa Liberă. Ca să faci, cu adevărat literatură, ca să nu mai fii un „scriitor de week-end”, ar trebui să evadezi din malaxorul actualităţii, care în Moldova de peste Prut este foarte demoralizant, îţi macină nervii, îţi solicită tot felul de implicări, mai ales că mai sunt şi preşedinte al PEN Clubului de la Chişinău.
Continue Reading »

Citesc, cum li se întâmplă multor inşi specializaţi în cronica literară, de regulă cu gândul la termenul de predare a textului. Lectura mea e neapărat interesată, subsumabilă strategiei redacţionale. Plăcerea, câtă există, provine din selecţia acestor cărţi, care porneşte de la nişte afinităţi de structură psihologică şi intelectuală, şi urmăreşte prospecţiuni în vederea propriilor mele naraţiuni. Citesc cu program, pentru că nu am timp să glisez, luxuriant, pe suprafaţa profuziunii de cărţi care invadează orizontul nostru scriptural. Nu mai poţi funcţiona ca meseriaş decât operând secţionări în carnea monstrului pe spinarea căruia parazităm asemeni unor păsări ce se hrănesc cu resturile nedigerate de Leviathan. Ultimul volum, dar nu „beletristic” ci teoretic, pe care l-am citit cu plăcere dar şi cu efort, ca într-o iniţiere cognitivă, a fost Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească de Carmen Muşat – un studiu bine fundamentat, despre filozofia postmodernităţii literare, ce trece în revistă bogatul evantai de procedee tehnice, spre folosul celui care vrea să-şi blindeze, conceptual, fluxul creativităţii, pasiunea pentru literatură. Tot aşa, fişând informaţii pentru romanul la care lucrez, m-a prins opul învăţatului britanic Steven Runciman: Căderea Constantinopolului. Am terminat lectura acestei cărţi, cu totul neobişnuite pentru un tratat istoriografic, pe 29 mai a.c. – zi în care se împlineau 550 de ani de la cucerirea Bizanţului de către Mahomed al II-lea. Această coincidenţă m-a emoţionat, întrucât am găsit în fibra unei expuneri extrem de documentate ficţiunea artistică, drama – curat romanescă! – a unui oraş în pierzanie. Catastrofa de la 1453 închidea, între altele, şi un ciclu onomastic. „Noua Romă” de pe Bosfor fusese întemeiată de Constantin cel Mare la 330 d. Cr. Ultimul împărat al Bizanţului – Constantin al XII-lea Paleologul – a murit cu arma în mână, alături de oştenii săi, înfruntându-i pe asediatori. Trupul său nu a mai fost găsit, s-a topit în pulberea imperiului. Căderea Bizanţului punctează momentul în care Europa creştină tresărea, surprinsă de ofensiva unei lumi duşmănoase, pentru că era diferită, închinată unui alt Dumnezeu. Mă mir că Hollywood-ul nu a fructificat încă subiectul printr-o superproducţie, care să îmbine opulenţa artei bizantine, încâlcitele intrigi de curte şi certurile cu papistaşii, „amorurile interzise” şi cruzimea războinicilor.

Dezastrul Bizanţului, mistic în bună măsură, poartă, azi, evidente conotaţii ale lui 11 septembrie 2001. Însă nu la „ciocnirea civilizaţiilor” mă gândesc, contemplând prăbuşirea strălucitului oraş, ci la recuzita teoretică a postmodernismului (volumul lui Carmen Muşat stă mărturie). Mă gândesc la posibilitatea simultaneităţii planurilor temporale. Trecutul nu a murit, straturile lui se regăsesc într-o dimensiune metafizică, pe care spiritul creator le poate desfăşura pe o orizontală a percepţiei. Nu ne întrebăm oare cu toţii unde se duc, unde dispar secvenţele succesive ale vieţii, ce s-a întâmplat cu oameni de-acum cinci sute sau o mie de ani, oameni care s-au înfiorat, asemeni nouă, în faţa misterului existenţial, resimţind stigmatul de a nu şti de ce trăiesc şi de ce mor, umilinţa de a fi condamnaţi fără să li se fi citit „capatele de acuzare”? Un roman care ar recupera sentimentul acestei simultaneităţi tulburătoare între „noi” şi „ei”, între prezent şi trecut, ar însemna mai mult decât o performanţă literară: un experiment cosmogonic. Şi atunci, treziţi din aplatizarea cotidianului, s-ar putea să auzim foarte clar, în preajma noastră, răsunetul chimvalelor de luptă şi rugăciunile apărătorilor de pe ziduri – asediul Constantinopolului continuă.

Sosirea
Un călător din Est coboară într-o după-amiază rece de martie într-o haltă germană, de unde va trebui să-şi caute hotelul. Staţia de tren e suspendată la 20 de metri deasupra unei şosele ce trece pe dedesubt, o şosea flancată de un trotuar cu două benzi – pentru pietoni şi biciclişti – şi de o linie de tramvai, căptuşită cu aşchii de granit, roşietice. Abia ieşind din zona protejată de mintea strălucită a constructorilor de magistrale, omul se pomeneşte într-o dimensiune a spaţiului care desfide orice limite existente în interiorul unui oraş. Un câmp uscat, mai degrabă un maidan uriaş, se întinde cât vezi cu ochii în toate direcţiile. Călătorul se simte sărit din schemă, prizonier al distanţelor care s-au dilatat subit, invitându-l să intre în jocul hazardului, să-şi chestioneze inteligenţa pentru a găsi drumul cel bun, şi această imanenţă a liberului arbitru, nevoia ineludabilă de a lua decizii pe cont propriu îi strecoară în suflet o angoasă tulbure. Deodată, orice detaliu oricât de insignifiant din mesajele gazdelor sale germane îşi sporeşte incomensurabil valoarea, pentru că hotelul nu e deloc atât de uşor de găsit, cum fusese asigurat. E ca într-o o testare de teren. Nu mai e o simulare pe computer. Totul e real. „Bine, îşi spune călătorul din Est, să nu ne pierdem cu firea. Am coborât în staţia Leipzig-Neue Messe, iar această construcţie enormă de sticlă, cu multe steaguri naţionale în faţă, trebuie să fie clădirea Târgului. Uite şi colina verde, lângă linia de tramvai, semănând cu un dig, aşa cum mi s-a scris, iar drumul pe care am urcat până acolo trebuie să fi fost Seehausener Alle. Acum sunt, probabil, pe Fuggerstrasse, deşi nu se vede niciun indicator.” În partea în care spera să se afle hotelul – „singura clădire de peste şosea, n-ai cum să o ratezi” – , zăreşte un grup întreg de blocuri cu aspect industrial şi un lanţ de magazine sau depozite, greu de spus. Trecătorii pe care îi întreabă strâng din umeri. Sunt turişti ca şi el, nu se prea orientează. Frigul e tot mai pătrunzător, vântul îi umflă poalele trenciului, împroşcându-l în faţă cu stropi de ploaie. „Şi când te gândeşti că acasă erau 17 grade, ca la Neapole (văzuse harta meteo la EuroNews). Aici trebuie să fie cu 10 mai puţin!…” Călătorul din Est se înverşunează să străbată la pas zona necunoscută, în ciuda intemperiilor. A lua un taxi, după atâtea eforturi, i se pare o abdicare şi nu ar vrea să-şi înceapă misiunea cu o înfrângere, chiar dacă ar şti numai el.
Hotelul seamănă cu o potcoavă, plantată stingher în mijlocul unor dealuri pleşuve. Ajunge acolo după un lung ocol expiator. Recepţia, zâmbetul încurajator al doamnelor în alb-negru, formularul de completare – toate astea îl relaxează instantaneu; siguranţa de sine, zdruncinată în momentul coborârii de pe esplanada feroviară, îi revine. „Welcome, Vitalie, we were waiting for you!”. Mă răsucesc, surprins de apel, şi dau de un cuplu postat în spatele meu: un băiat cu o raniţă pe umăr şi o fată blondă, tunsă scurt, membri ai staff-ului german. Fireşte, fuseseră informaţi de la Centru. Am reintrat în schema salvatoare. Îmi voi obloji orgoliul a doua zi, când voi trece la acţiune, deocamdată încerc să-mi fac uitate oboseala ultimelor 24 ore, petrecute în tren, în două avioane Lufthansa şi iarăşi în tren. Primesc într-un plic sigilat instrucţiunile pentru următoarele 5 ore, şi abia în cameră, lungit pe patul tare, ca de campanie, departe de ochiul camerelor de luat vederi, aflu că vom avea o întâlnire secretă în oraş cu ceilalţi agenţi implicaţi în afacerea cu numele de cod: „European Borderlands”, ediţia a II-a.

Misiunea
Leipzig – un oraş cu 500.000 de locuitori, aproape la fel de mare ca Dresda, capitala landului Saxonia. Faimos centru comercial, cunoscut încă din Evul Mediu şi în ţările române, cu numele de Lipsca (denumirea vechiului cartier din centrul capitalei de pe Dâmboviţa de aici provine). Un toponim pe care îl întâlnim şi în romanele lui Sadoveanu. Menţionat pentru prima dată în cronici la 1015, Leipzig a fost întotdeauna o placă turnantă în schimbul de mărfuri dintre Est şi Vest. Azi e mai mult decât un centru comercial. Aici se află una dintre cele mai vechi universităţi din Europa, fondată în 1409. Este oraşul lui Johann Sebastian Bach, care a fost cantor la Thomaskirche, şi al lui Felix-Mendelssohn-Bartholdy. Oraşul a suferit mari distrugeri în timpul celui de-al doilea război mondial. Casele de editură au migrat spre Vest, multe din vechile clădiri au căzut în paragină. După 40 de ani de comunism, la Leipzig au început manifestaţiile anti-RDG-iste, prin Rugăciunile de Luni, ţinute în Nikolaikirche, culminând pe 9 octombrie 1989 cu o mare demonstraţie la care au participat 50.000 de oameni, scandând „Noi suntem poporul!”. După o lună de zile frontiera cu Germania de Vest era deschisă şi reunificarea ţării îşi începea numărătoarea inversă.
Ajunge să vezi Târgul de Carte care se organizează aici anual, în luna martie, ca să înţelegi ce preţ pun nemţii pe carte, cât de dezvoltată este această industrie în ţara lui Siegfried. Deloc întâmplător, aşadar, Casa de Creaţie “Literarisches Colloquium Berlin” a ales Leipzigul pentru o nouă întâlnire din ciclul „European Borderlands”. Suportul financiar a venit, din nou, din partea Fundaţiei Culturale „Allianz” din München. Am fost şase scriitori invitaţi: Attila Bartis şi György Dragoman (Ungaria), Alek Popov (Bulgaria), Nicoleta Esinencu (Moldova), Tanja Dückers (Germania) şi subsemnatul. Echipa s-a suprapus, parţial, pe componenţa caravanei literare din iunie 2007, când a marcat trei escale: Bucureşti, Iaşi şi Chişinău. Amintirea acelui eveniment i-a încurajat pe Ulrich Janetzki (director al LCB) şi pe Michael Thoss (manager la Allianz Kulturstiftung) să continue proiectul de „cucerire literară” a noilor teritorii de la marginea Europei.
Am participat la două reuniuni: o lectură literară şi o conferinţă la care ni s-au citit eseurile, scrise special pentru această ocazie, din perspectiva unui scriitor care trăieşte în interiorul sau (după caz) în afara Uniunii Europene – texte trimise în prealabil şi traduse în germană –, urmate de un dialog. În ce mă priveşte, nu am fost dispus să confirm aşteptările gazdelor germane prin digresiuni asupra abandonului pe care îl trăim, noi, basarabenii, în umbra cetăţii zăvorâte a „noii Rome”. Mi-a lipsit, e drept, relaxarea amuzată a prietenului Alek Popov, care a povestit despre aventura roşiilor bulgăreşti în Europa Unită, dar şi nuanţa caustic-amară, muiată în „sos” de Securitate şi Ceauşescu, a lui Attila Bartis (născut la Târgu Mureş). Sper totuşi că am transmis auditoriului german ceva din melancolia ancestrală a românului şi setea lui de modernitate. Am fost asistaţi de Martin Pollack – critic literar, publicist şi traducător austriac, cel care ne-a moderat, alături de elveţianca Ilma Rakusa, intervenţiile. Atent şi subtil, ironic şi spiritual, dl Pollack a ştiut să-i găsească fiecărui autor „cheiţa” interioară. La Café Telegraph – un cunoscut local al artiştilor, situat în centrul istoric al Leipzigului – oamenii au umplut până la refuz cocheta încăpere de la demisol, aţintindu-şi privirile înspre scena ocupată de scriitorii care se rânduiau la masa rotundă. Au venit să asculte literatura unor autori străini, deşi ar fi putut foarte bine să aleagă un alt mod, mult mai distractiv, de a-şi petrece timpul. Întotdeauna când evaluez în gând perimetrul, oferta, strict circumcisă, a evenimentului ce mă include, în raport cu volumul incomensurabil al restului, a ceea ce rămâne pe dinafară, trăiesc o acută senzaţie de irealitate. Şi totuşi aceste lucruri se întâmplă. La târg, unde a avut loc dezbaterea „European Borderlands”, se derulau simultan o groază de întâlniri, lansări, discuţii, dar cei 70-80 de ascultători nu s-au clintit de pe scaune. Şi nu era vorba de un interes particular. Majoritatea, pur şi simplu, consultaseră programul manifestaţiilor şi au decis că este un eveniment interesant pentru ei. Fără exagerare, pot afirma că am văzut la Leipzig cum arată respectul pentru literatură şi tributul de reverenţă adus servanţilor ei.

Târgul, o scanare
Acest respect începe cu cei 11 Euro plătiţi la intrare de fiecare vizitator (există reduceri pentru copii şi bilete de familie). Târgul, distribuit în şapte clădiri cu alură futuristă, se întinde pe o suprafaţă de 102,500 m². În halele expoziţionale – enorme cuburi de sticlă cu pereţi translucizi – mişună zeci de mii de vizitatori, foarte mulţi tineri şi copii cu rucsacuri, unii costumaţi ca elfi, pitici sau războinici japonezi (au existat, de altfel, standuri pentru benzi desenate şi romane „fantasy” pentru tineret – gen „Stăpânul Inelelor” –, iar junii fani au folosit prilejul de a se îmbrăca la fel ca eroii preferaţi). Sute de edituri din spaţiul germanofon şi din străinătate. Restaurante şi snack-baruri în sălile de expoziţii şi în zonele intermediare. Birouri de informaţii. Un centru de presă impresionant, dotat cu cele mai performante tehnologii. Mii de jurnalişti şi operatori video, studiouri de televiziune mobile, notând, înregistrând, transmiţând live imagini şi dezbateri organizate la standuri, filmând clipuri cu noutăţi editoriale. În mijlocul unei asemenea transmisiuni TV, am avut bucuria să o regăsesc pe Felicitas Hoppe, vechea noastră prietenă din Literatur Express, care îşi lansa o nouă carte de proză la Leipzig. I-am căutat şi pe scriitorii români, cei câţiva despre care auzisem că vor avea lecturi la Leipzig, invitaţi de diverse edituri sau fundaţii, dar dacă nu aveai date certe numai o întâmplare norocoasă ţi-i putea scoate în cale în acel viermuitor furnicar uman. Pe Ioana Nicolaie şi pe Mircea Cărtărescu i-am întâlnit pe un culoar de trecere de la un pavilion la altul şi astfel ne-am putut revedea, a doua zi, la lansarea cărţii Ioanei, Nordul, apărută în versiune germană la editura POP-Verlag. Tot aici l-am cunoscut pe Traian Pop, care mai scoate la Stuttgart şi o revistă de literatură şi artă. Acum câţiva ani, România era invitatul special al Târgului de la Leipzig. În 2008 nu a avut nici măcar un stand. Sintagma „valoarea continuităţii” nu pare să facă parte din vocabularul nostru.
O altă întâlnire electrizantă a fost cea cu tânăra jurnalistă de la Deutsche Welle, Alexandra Sora, născută la Sibiu. Energică, impetuoasă, încercând să realizeze cât mai multe interviuri cu somităţi literare şi editori de prestigiu, ea m-a făcut să-mi revizitez un entuziasm al începuturilor, pe care o anume „înţelepciune”, acumulată în timp, ţi-l erodează inexorabil. Iată cum arată spectacolul cărţii la Leipzig, în câteva cifre şi date esenţiale, pe care m-a ajutat să le colectez Alexandra Sora:
Invitata de onoare a Târgului, organizat între 13-16 martie 2008, a fost Croaţia, cu 37 de scriitori prezenţi (majoritatea fiind tineri, care scriu despre experienţele traumatizante ale războiului din fosta Iugoslavie). Prestigioasa editură germană Rowohlt (cu sediul la Berlin) a aniversat 100 de ani de la înfiinţare. La târg au participat aproximativ 129.000 de vizitatori (mai mulţi decât în anii anteriori), iar festivalul de literatură „Leipzig liest” („Leipzig citeşte”), care s-a desfăşurat în centrul oraşului în cele mai diverse locuri, a atras zeci de mii de iubitori de literatură. S-au citit romane, poezii şi povestiri în restaurante, baruri, saloane de coafor sau chiar la cimitir! – de exemplu, tânăra scriitoare Diana Feuerbach de la Institutul de Literatură al Universităţii din Leipzig şi-a prezentat o nuvelă într-un pasaj din centrul oraşului, printre diverse magazine. În cadrul acestui festival (cel mai mare de acest fel din întreaga Europă) au fost organizate peste 1.900 de manifestări culturale, care au adus peste 1.500 de autori la Leipzig.
Potrivit unui sondaj realizat de organizatori, 90 la sută dintre persoanele care au vizitat Leipziger Buchmesse au declarat că vor reveni şi în anii viitori, iar o treime dintre ei s-au deplasat în oraşul saxon special pentru acest eveniment, de la o distanţă de peste 200 de kilometri! Asociaţia Librarilor Germani a anunţat cu ocazia târgului o creştere a cifrei de afaceri: germanii cumpără tot mai multe cărţi. În special literatura pentru copii şi tineret şi-a câştigat o popularitate deosebită după succesul romanelor despre Harry Potter, scrise de Joanne K. Rowling. Printre autorii germani celebri, participanţi la târg, s-a numărat Martin Walser, care şi-a lansat romanul Ein liebender Mann („Un bărbat îndrăgostit”). Cartea tematizează ultima mare iubire a lui Goethe, care s-a îndrăgostit la 73 de ani de Ulrike von Levetzow (cu 35 de ani mai tânără…) – povestea de dragoste se reflectă în faimosul poem al lui Goethe Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).
Una dintre temele principale ale dezbaterilor de la târg a fost revolta studenţească din 1968. Au participat „veterani” ai revoltei, precum istoricul Götz Aly, dar şi Rainer Langhans – figură de proră a mişcării studenţeşti din ’68. Una dintre cele mai controversate cărţi scrise pe acest subiect este Unser Kampf 1968 de Götz Aly, prezentată la actuala ediţie a salonului de carte. Titlul este o aluzie la Mein Kampf a lui Hitler. Istoricul Aly a descoperit asemănări frapante dintre generaţia „revoluţionară” din 1968 şi părinţii studenţilor care au participat la revoltă, născuţi în perioada nazistă. Potrivit autorului german, mişcarea din ’68 nu a reuşit să depăşească totalitarismul nazist, ci îi poartă încă urmele, iar ideea (foarte răspândită în Germania) că acea mişcare ar fi dus la o „iluminare” a societăţii germane reprezintă marea minciună a revoltei studenţeşti.
Premiul Leipziger Buchpreis în categoria „beletristică” (decernat anual în cadrul târgului de carte) i-a revenit tânărului scriitor german Clemens Meyer (în vârstă de 30 de ani), născut la Leipzig şi absolvent al Institutului de Literatură din acest oraş (singura „şcoală de scriitori” din Germania!). Premiul i-a fost oferit pentru volumul Die Nacht, die Lichter („Noaptea, luminile”), care reuneşte 15 povestiri despre personaje autentice din lumea contemporană a Germaniei de Est, în special oameni ce suferă de pe urma problemelor sociale. În categoria „carte de specialitate”, premiul i-a revenit scriitoarei germane Irina Liebmann pentru biografia tatălui ei, intitulată Waere es schoen?Es waere schoen! Mein Vater Rudolf Herrnstadt („Ar fi frumos? Da, ar fi frumos! Tatăl meu, Rudolf Herrnstadt”), despre un comunist înflăcărat din Germania de Est, care nu se lasă convins de deşertăciunea idealurilor sale nici după ce află de atrocităţile din gulagurile staliniste. Premiul pentru cea mai bună traducere l-a ridicat Fritz Vogelsang pentru varianta germană a romanului Tirant Lo Blanc de Joanot Martinell, tradus în decursul mai multor decenii din catalana veche. Iar olandezul Geert Mak a primit „Premiul pentru Dialog European”.

Tramvaiul 16
Spaţiul comun al Târgului de Carte şi al Congress Centrum Leipzig este legat de restul oraşului printr-o linie de tramvai. Tramvaiul 16. Biletul costă 1,80 Euro, dar poţi circula gratuit, dacă ai acreditare de presă, actualizată în fiecare zi. Drumul durează o jumătate de oră, vagonul lunecă silenţios, ai impresia că mai degrabă priveliştile de dincolo de geam au luat-o la goană, nu tu în raport cu ele. În tramvaiul 16 am întâlnit de fiecare dată interlocutori interesanţi: un inginer-microbist, cu care am discutat politică şi fotbal (era fan al lui Bayern München şi-l înjura pe Schroeder pentru salariul de la Gazprom), un tânăr librar înalt, în palton negru, care mi-a vorbit despre ispitele turistice ale oraşului, o studentă aflată cu o bursă de cercetare, un regizor TV, ieşit la pensie, o gospodină poliglotă. Leipzigul înseamnă şi oamenii din tramvai, nu doar reuniunile-mamut culturale – încerc să semnalizez către Centru. „OK, OK, păstrează aceste fişiere pentru data viitoare, poate îţi reînnoim contractul”, vine răspunsul. Surâd şi îmi închid laptopul cu un zgomot sec. Cu tot aerul lor enigmatic, da’ ştiu că tipii ăştia se pricep să-ţi declanşeze imaginaţia artistică!…

Sondarea vieţii româneşti de dinainte de 1989 rămâne pentru scriitori o mare provocare. La fel şi tranziţia, intim conectată la perioada comunistă, mai ales că această „înrudire” nu ne lasă în pace: spectrele refuză să intre în infern, cum se spune, umblă libere printre noi, se hrănesc din sufletele noastre, ne ţin în sinistrul lor prizonierat. „Securitatea se întoarce” – pare a fi şlagărul ultimelor săptămâni în România, după ce Curtea Constituţională a amputat, printr-o decizie abuzivă şi ilegală, prerogativa CNSAS de a da verdicte de poliţie politică deţinătorilor de funcţii publice, şi asta în urma unei contestaţii depuse de către un mare suspect – magnat media şi mahăr al jocurilor politice de culise –, care primise din partea Colegiului patalamaua de informator al Securităţii. Răul, multiplicat în zeci de chipuri, în literatură tinde să transgreseze particularităţile cazului, să frizeze metafizicul, să capete valoare de exemplaritate. Este ceea ce îşi propune Gabriel Chifu în romanul Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate. O naraţiune despre o lume bolnavă, care are un preţ de plătit pentru a se învrednici de un viitor mai bun: fiecare individ în parte şi comunitatea în ansamblul ei.
O fată, pe nume Ana-Cristina Stănescu, profesoară de engleză şi scriitoare promiţătoare, fuge din România ceauşistă şi, după mai multe peripeţii, ajunge în Canada, la Toronto, unde norocul îi surâde să se căsătorească cu un bogat om de afaceri, Adam Wellington, mult mai în vârstă decât ea, proprietar al unei reviste mondene. Ca un reflex psihologic de apărare, tânăra, devenită Anne Wellington, încearcă să-şi refuleze amintirile româneşti. Dar trecutul se ţine de ea. La un moment dat începe să primească mesaje e-mail în limba română, intitulate „Pentru Ana-Cristina”, semn că vine de la cineva care îi cunoaşte vechea identitate, mesaje conţinând în attachments fragmente dintr-o cronică a unui refugiat român stabilit la Paris după revoluţie. O istorie ca multe altele, despre anxietate şi supravieţuire, despre singurătate şi eşec. Misivele se întrerup brusc, fără nici o explicaţie, trezindu-i lui Anne dorinţa irepresibilă de a-l cunoaşte pe misteriosul ei corespondent.
Pleacă în grabă la Paris, unde bate locurile descrise în textele de pe Internet – hoteluri, magazine, cafenele –, sperând, absurd, să-l întâlnească pe „domnul N.”, cum l-a numit ea, până îşi dă seama că urmăreşte o fantomă literară, nu un om în carne şi oase. Dar această revelaţie nu îi domoleşte neliniştea, pentru că sursa acelor mesaje rămâne, oricum, o enigmă. Călătoria la Paris o face să-şi reconsidere viaţa, să înţeleagă greşeala de a fugi de sine însăşi, de a-şi uita trecutul şi preocupările de scriitoare. În cele din urmă, căutarea românului de pe Internet se transformă în obsesia reîntâlnirii cu Ana-Cristina. Când îşi pierde aproape orice speranţă, Anne va da de urma domnului N., răsfoind publicaţii literare româneşti în biblioteca din Toronto. Acolo, în paginile unei reviste din provincie, va găsi un eseu semnat „Tiberiu Naumescu” şi intitulat „Eseu despre singurătate”, ce reproduce, aproape textual, una dintre ideile domnului N.: „Corporal, fizic, suntem iremediabil despărţiţi de ceilalţi şi de univers prin pielea trupului nostru şi tot aşa o a doua piele, invizibilă, pe care, pe urmele lui Wünenburger, o numesc imaginar, desparte, tot iremediabil, universul ficţional al fiecăruia de universul ficţional al celuilalt, desparte eul de lume.” (p. 112) Această descoperire o determină să plece în România – decizie pe care nu crezuse că o va lua vreodată. Va fi o întoarcere ca în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte şi tot ca în acest basm, odată revenită acasă, va fi atinsă de un rău fatal. Dar despre acest lucru va afla mai târziu. Deocamdată, în ţară fiind, continuă să-l caute pe Tiberiu Naumescu, până când investigaţiile o vor aduce la Sinaia, într-o pensiune unde acesta a stat o perioada cu familia. Aici va obţine pentru prima dată semnalmentele fizice ale lui Naumescu: e vorba de un bătrân imobilizat în cărucior, însoţit de doi copii taraţi la rândul lor: un băiat surdo-mut şi o fată oarbă. Handicapul fizic al scriitorului o lămureşte că nu poate fi aceeaşi persoană cu românul de la Paris, sau că fragmentele acelea i-au fost trimise de Naumescu pentru a-i capta atenţia într-un scop anume, legat de un posibil rol pe care l-a jucat în destinul ei. Anne angajează o agenţie de detectivi din Bucureşti să continue căutările şi se întoarce în Canada, pentru a fi alături de soţul ei, grav bolnav, internat într-o clinică din Toronto. După moartea lui Wellington, Anne îi va mărturisi prietenei sale, Patricia – care are pentru ea o pasiune lesbiană – lucruri inavuabile din trecutul său românesc. Fuga din ţară cu un coleg de liceu, când a vrut să treacă Dunărea în Iugoslavia, şi a fost prinsă de grănicerii români şi dată pe mâna comandantului lor – un tip complicat, un Ianus cu două feţe: una fină, de intelectual pasionat de filologie, şi cealaltă – demonică, întunecată. Individul era capabil de cele mai mârşave perfidii şi perversiuni sado-mazo. Supliciul la care a supus-o acest „vârcolac” de la graniţă şi alte întâmplări monstruoase, cu un grup de soldaţi sârbi care au violat-o şi nişte ţigani care au atacat-o într-o tabără de refugiaţi din Italia, o vor traumatiza psihic, creându-i un blocaj sexual. Cel ce i-a dat o „a doua viaţă” a fost Adam Wellington, defunctul ei soţ, „aristocratul” care a admirat-o şi i-a iertat aventurile extraconjugale, numai pentru a o păstra în preajmă. Moartea lui Adam însă îi reactivează Annei vechiul sindrom al respingerii sexului.
Urmează o lungă şi aparent fără obiect călătorie a celor două femei prin Europa – Paris, Tesalonic, Praga, Amsterdam, Londra, Barcelona… – pe parcursul căreia ni se revelează un teribil secret: Anne e gravidă, fără să fi avut un contact sexual, iar originea acestei sarcini nu e străină de trecutul ei românesc. E „Răul” în gestaţie. Reflecţia răsturnată a pruncului Isus, născut, la fel de… atipic în pântecele Fecioarei Maria. O graviditate pe care o vede şi o simte doar ea, Anne, şi invizibilă pentru toţi ceilalţi, ca o problemă de conştiinţă. Sarcina malefică este prevestită de o frază dintr-un manuscris vechi, greu de descifrat, pe care Adam Wellington îl cumpărase mai demult de la un grec de pe insula Rhodos: „O femeie din Est e pe cale să nască un prunc însemnat”. Avertismentul este cu atât mai ciudat, cu cât întreaga tărăşenie legată de manuscrisul sibilinic nu a fost decât o farsă a lui Anne, care a vrut să-i uşureze suferinţa soţului său, oferindu-i o pasiune rebusistică – ficţiunea, scăpată de sub control, tinde să-şi subordoneze realul, retopindu-l într-un scenariu mistic. Din momentul în care îşi dă seama că e damnată, Anne va fi obsedată de gândul să scape de „fructul malign” pe care îl poartă. Şi scăpă, sacrificându-şi viaţa, împiedicând „Fiara” să se nască: se îneacă în largul coastelor Barcelonei, iar Patricia, care va alerta poliţia, este chemată după câteva zile pentru a recunoaşte cadavrul în putrefacţie al prietenei sale.
Aceasta e trama romanului. Autorul preferă să nu ocupe întreg câmpul lecturii, strunindu-şi ispita omniscienţei. Traseul protagonistei este susţinut de intervenţiile altor personaje, care preiau sporadic rolul „gurii” care vorbeşte (chiar dacă „vocile” seamănă oarecum între ele). Istorii paralele completează filonul principal, continuându-l, după ce acesta se frânge prin moartea lui Anne. Autorul împinge mai departe firul poveştii, străduindu-se să-i dea credibilitate artistică, supraveghind cu minuţie arborescenta construcţie narativă, încât romanul său aduce, pe alocuri, cu un dosar de caz, pregătit pentru un proces, nu cu o ficţiune literară cap-coadă, ceea ce, fireşte, nu încetează nici o clipă să fie. Răspunsurile la principalele enigme ale cărţii – cine este autorul fragmentelor de pe Internet şi ce relaţie ar avea cu Anne – sunt încapsulate în raportul tânărului detectiv Adrian Fornea, pe care angajatoarea sa, nefericita doamnă Wellington, nu va mai apuca să-l citească. Ca şi eseul lui Naumescu, „Eseu despre singurătate”, raportul e cumva exterior volumului, o anexă cu funcţie de epilog explicit.
Investigaţiile detectivului scot la lumină măştile succesive ale aceleiaşi persoane: domnul N. – refugiatul român de la Paris – este, aşa cum a intuit Anne, o invenţie literară, personajul unui roman, Relatare des¬pre moartea mea, scris de Tiberiu Naumescu, scriitorul cu handicap locomotor. Numele adevărat al acestuia este Corneliu Golam. A şters orice urmă a vieţii sale de dinainte de 1999, anul când a paralizat, şi a avut motive întemeiate să o facă: uniforma de ofiţer al trupelor de grăniceri, pe care a purtat-o în armată, i-a camuflat adevărata identitate: omul era agent al Securităţii, recrutat încă de pe băncile liceului. Fornea prezintă în amânunt povestea terifiantă a convertirii unui suflet candid de adolescent cu aspiraţii literare într-un instrument al răului, contagios pentru cei pe care îi atinge. Recunoaştem în Corneliu Golam un personaj generic, foarte răspândit de o parte şi alta a Prutului, ale cărui afiliaţii oculte au marcat în chip nefast istoria postdecembristă a României: „…ăia l-au băgat în toate evenimentele scârboase de după ’90. Îl întâlnim în Piaţa Universităţii, la Târgu Mureş, la mineriade, peste tot. Şi peste tot, din umbră, trage sfori, e în tabăra întunecată, se acoperă de lauri în ochii superiorilor săi, îndeplinind cele mai abjecte misiuni. În toţi anii ăştia, experimentează până unde se poate coborî. A ajuns la viol şi i-a plăcut, a ajuns la crimă şi i-a plăcut. După una sau alta dintre faptele acestea abominabile, se uita în oglindă şi constata cu surprindere, dar şi cu o indescriptibilă satisfacţie că pe dinafară nu se cunoaşte nimic din mizeria aflată înăuntrul său, faţa lui are aceleaşi trăsături fine, atrăgătoare ca şi înainte de crimă, ochii lui au aceeaşi seninătate şi aceeaşi fascinantă culoare gri, iar frazele din literatura pe care continua să o scrie nu s-au stricat nici ele, nu înregistrează nimic din ticăloşie; dimpotrivă, parcă sunt mai puternice şi mai expresive.” (p. 227). Am citat din raportul detectivului Fornea.
Corneliu Golam, alias Tiberiu Naumescu, se dovedeşte a fi chiar ofiţerul de grăniceri care a maltratat-o pe Ana-Cristina, când aceasta a încercat să fugă din România, este „strigoiul” pe care a vrut să-l exorcizeze, străduindu-se să uite coşmarul trecutului său românesc şi, ulterior, să scape de această moştenire, sinucigându-se. O situaţie decupată parcă dintr-un policier clasic: un bătrân inofensiv, pironit într-un cărucior, manevrează din umbră iţele unei fantastice conjuraţii, iar când este devoalat nu mai înţelegem dacă ceea ce am citit este o istorie reală care-l cuprinde pe demonicul orchestrator, sau un scenariu fictiv, o poveste în care ne-am lăsat manipulaţi alături de personajele cărţii sale. Deconspirarea lui Golam/Naumescu nu aduce înfrângerea, ci triumful cabalei pe care a regizat-o: Anne e moartă, iar detectivul Adrian Fornea – un tânăr educat în spiritul iubirii faţă de semeni – e mistuit de teribila bănuială că a preluat răul, că a devenit legatarul bătrânului securist. Final deschis: suntem invitaţi să decidem noi înşine soarta unui duel, în care luptătorii, călăul şi victima, se întâmplă să-şi schimbe rolurile.
O scriitură limpede, nesofisticată, parcimonioasă stilistic, dar care reuşeşte să creeze o complexitate remarcabilă a subiectului şi să transmită un mesaj simbolic, tulburător. O proză ce nu mizează pe o naraţiune omogenă, ci pe o plasă cu „ochiuri” largi, lăsate la îndemâna cititorilor, pe senzaţia de „dosar”, despre care vorbeam, cu discontinuităţi aparente, deoarece o mare parte din conţinutul cărţii nu se derulează sub ochii noştri – ea ne este „relatată” de o instanţă secundară. O singură fisură, nesemnificativă, aş menţiona în acest ansamblu de soluţii arhitectonice: deşi extrem de incitată de mesajele de pe Internet ale misteriosului său corespondent, Anne nu încearcă să-i răspundă printr-un Reply – gestul cel mai firesc – ori să-i afle IP-ul cu ajutorul unui specialist în computere, ci decide, cumva abrupt, să pornească în căutarea acestuia. Or, „domnul N.” putea foarte bine să nu reacţioneze la apelurile ei, ascunzându-se în spatele unor coduri imposibil de spart, astfel încât naraţiunea să-şi urmeze, liniştit, făgaşul trasat dinainte…
Acaparator prin intrigă şi profund prin reflecţiile pe care le generează, romanul-parabolă al lui Gabriel Chifu are toate şansele să devină una dintre cele mai sugestive mărturii literare ale trecerii noastre prin istorie, o trecere proiectată pe ecranul unui război vechi de când lumea.
_____________
Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (roman). Editura Polirom, 2007

„Potrivit presei ruse, trei moldoveni, împreună cu alţi trei cetăţeni ruşi, au fost găsiţi morţi, luni seara, 22 octombrie, într-un container de metal, pe teritoriul oraşului Vidnoe, regiunea Moscova. Conform cercetărilor preliminare, decesul a intervenit în urma intoxicării cu monoxid de carbon. Serviciului de presa al Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene (MAEIE), făcând referire la Ambasada R. Moldova la Moscova, a confirmat decesul a doi cetăţeni moldoveni. Este vorba de Alexandr Liftiniuc, anul naşterii 1974, originar din satul Buzduganii de Sus, raionul Ungheni, şi Nicolai Cuspili, născut în anul 1971, în satul Pietrosu, raionul Făleşti. Funcţionarii Ambasadei colaborează cu organele de drept ale Federaţiei Ruse în vederea elucidării definitive a circumstanţelor incidentului şi îndeplinesc procedurile regulamentare prevăzute pentru asemenea situaţii.”
Sursă: Info-Prim Neo, 23 octombrie 2007

„Numărul cetăţenilor moldoveni care emigrează ilegal în Marea Britanie este în creştere, potrivit postului britanic Channel Four, monitorizat de Realitatea TV. Astfel, dacă în octombrie 2005, numărul lor era estimat la 10.000, acum se vorbeşte despre 14.000 de cetăţeni moldoveni care trăiesc în arhipelag. Cei mai mulţi se află acolo în mod ilegal. Poarta de intrare a cetăţenilor moldoveni în „Fortăreaţa Europa”, mai relatează postul citat, este România. Metoda preferată de moldoveni este obţinerea cetăţeniei române, iar în lipsa ei, acte false care atestă această calitate.”
Sursă: România Liberă, 27 octombrie 2007

Aţi observat că de la un timp încoace articolele de ziar, comunicatele oficiale, reportajele televizate nu mai impresionează pe nimeni? Excesul de informaţie amorţeşte simţurile, de-sensibilizează, tinde să transforme realitatea în ficţiune, tragedii umane sfâşietoare într-o aglomeraţie de semne electronice, urletele de durere într-un prefabricat media. Aceasta e situaţia în ţările dezvoltate, hiper-industrializate, în care transparenţa tinde să acapareze noi şi noi teritorii. Dar chiar şi la Chişinău, unde avem o situaţie exact inversă, cu o presă de stat care cenzurează cu grijă informaţiile, pentru a prezenta o Moldovă radioasă, extatică, mândră de „statalitatea” ei comunistă, senzaţia este aceeaşi. Doar că la noi efectul de hologramă are la origine cauze diferite – aş spune, pre-moderne, tipice pentru o comunitate afectată de reziduurile totalitarismului –, şi anume: incapacitatea guvernanţilor de a le oferi oamenilor o viaţă decentă, iar la celălalt capăt starea de entropie socială, angajamentul civic nul al populaţiei. Greu de crezut, dar în acest vacarm al ştirilor diverse, care ne încurajează dezinteresul şi lipsa de reacţie în faţa răului, doar arta mai poate trezi emoţii adevărate. Mijloacele sale specifice, limbajul, stilistica, abordarea neconvenţională, lipsa de prejudecăţi o ajută să perforeze carapacea indiferenţei umane, îi face pe „consumatori” să-şi asume povestea ce li se narează, îi pune pe gânduri, îi obligă să ia nişte decizii cruciale pentru destinul lor.
Constantin Cheianu a scris o piesă de teatru pe o temă de o tulburătoare actualitate: migraţia. Mai precis, migraţia ilegală a basarabenilor în Occident – fenomenul care menţine statul dintre Prut şi Nistru pe o linie de plutire. E un fel de „stabilitate a ologului”, al cărei preţ se traduce în zeci de mii de vieţi distruse sau mutilate. Piesa are un titlu brutal-revelator, În container, şi a apărut în volum la Editura Cartier, instituţie care a mai tipărit anul trecut o piesă dedicată aceleiaşi tematici: Oameni ai nimănui de Dumitru Crudu. Şi la fel ca în primul caz, textul lui Constantin Cheianu şi-a cunoscut aproape imediat transpunerea scenică: la teatrul „Alexe Mateevici” din Chişinău. Regia, scenografia, selecţia muzicală aparţine autorului. O experienţă a scrisului şi a montării unică pentru el, a mărturisit Cheianu în seara premierei, atunci când a avut loc şi lansarea cărţii. O experienţă datorată unui accident, unei întâmplări personale. O pană de curent supărătoare – dar, finalmente, norocoasă pentru literatură! – l-a obligat într-o seară să „migreze” spre celălalt capăt al satului său de baştină, Truşeni, şi să petreacă noaptea în casa unei rude, care i-a povestit nişte istorii bulversante despre moldovenii avântaţi pe căi clandestine spre Occident. Acesta a fost declicul. A urmat o lungă perioadă de documentare, când a discutat cu mai multe persoane trecute prin infernul exodului. Cu materialul adunat, Constantin Cheianu ar fi putut la fel de bine să scrie un roman, dar ar fi fost vorba, desigur, de un alt scenariu scriptic şi de un alt impact public: în Basarabia lectura oboseşte, implică eforturi pe care foarte puţini sunt dispuşi să le facă, în timp ce un spectacol de teatru, orişicum, „îţi ia ochii”, e mai viu, mai trepidant, ţine de entertainment, indiferent de natura subiectului.
Trei basarabeni – Igor, Sergiu şi Viorel – îşi povestesc într-o cameră de hotel din Belgia aventurile vieţii lor de fugari: Germania, Italia, Grecia, Polonia, Bulgaria, Macedonia etc., ţările pe unde şi-au vânat norocul, ascunşi în vagoane de marfă, închişi în tir-uri goale în grupuri de 60 de inşi, legaţi sub autocar cu frânghii şi fâşii de scotch, înfăşuraţi în jurul roţii de rezervă a unui camion, dormind prin stoguri de fân sau căţăraţi în copaci ca maimuţele, traversând în vad Oderul în noiembrie, cu apa rece ca gheaţa chircindu-le muşchii, scotociţi după droguri de vameşii francezi chiar şi prin locurile intime… Acum, tustrei încearcă să ajungă în Irlanda – noul meleag „de lapte şi miere” al dezmoşteniţilor din Est. Pentru asta au nevoie de paşapoarte… lituaniene şi de câteva cuvinte din această limbă învăţate pe dinafară, ca să înşele vigilenţa grănicerilor: cel puţin să-şi poată spune numele (trucat) şi de unde vin. Moldovenii sunt cameleonii Europei, nişte fiinţe cu o identitate fluidă – „SERGIU: Acum moldovenii din Irlanda au paşapoarte lituaniene, iar când o să intre România în Uniunea Europeană, ne facem cu toţii români. VIOREL: Pe urmă intră Ucraina în Uniunea Europeană şi ne facem ucraineni… Nu, turci! Turcia precis intră înaintea Ucrainei.” Comuniunea celor trei, sudată în jurul unei sticle de whisky, se face ţăndări, ai zice, sub presiunea poverii genetice. Suferinţa îi transformă în fiare care se pândesc, se suspectează reciproc, pentru a-şi înfige unul altuia cuţitul în spinare. Viorel îi fură lui Sergiu paşaportul lituanian, care-i stârnise atâtea invidii, Sergiu, la rândul său, profită de o clipă de neatenţie a lui Igor, cel mai tânăr şi mai inocent dintre ei, şterpelindu-i banii primiţi de la maică-sa, care munceşte în Italia. Faptul de a se fi tras pe sfoară unii pe alţii nu-i ajută cu nimic. Fără paşaport, Sergiu e nevoit să-i dea cei 1 500 de Euro, subtilizaţi de la Igor, lui Donatas, călăuza lituaniană, în chip de daune morale. Igor se va asfixia în containerul în care călătoreşte spre Irlanda, băgat acolo de un alt moldovean, Ion, un vechi specialist în transferuri frauduloase de conaţionali, iar norocul lui Viorel, cel care declanşase oribilul domino, atârnă de bunăvoinţa vreunui ţigan din România, care îl poate vinde în orice moment poliţiei irlandeze contra unei recompense de 400 de Euro. Oripilaţi de fapta pe care a săvârşit-o, aproape că îi dorim să ajungă acolo.
O poveste despre cruzime şi tandreţe, o poveste pe care, vai, o cunoaştem atât de bine, în multiple versiuni, cu linia subţire ce desparte compasiunea umană de ispita supravieţuirii pe seama celuilalt. Containerul: un simbol al destinului basarabean. Mai întâi, deportaţi de ruşi în vagoanele de vite spre Siberia, vorba unui personaj din piesă, acum, „îmbuteliaţi” benevol în containere de vid către paradisul occidental. Moldova – o „ţară” izolată între pereţii etanşi ai unui container, tractat când spre Est, când spre Vest. Schimbarea punctelor cardinale ne găseşte la fel de vulnerabili, la fel de ataşaţi stigmatului nostru de victimă – spectatorii care s-au înghesuit la premieră în sala mică de la „Alexe Mateevici” veniseră de fapt să-şi aplaude chiar această constantă a propriei condiţii, în care se regăsesc cu voluptate.

* * *
Am schiţat miza social-politică, bine ţintită, a autorului. Dar şi-a tranşat el şi „pariul estetic”? Lucrarea lui Constantin Cheianu este, totuşi, o operă de artă, de aceea s-ar cădea să vorbim şi despre mijloace, nu numai despre scopuri. Aici lucrurile se mai complică. Unele piese au de câştigat mai mult dacă rămân între copertele unei cărţi. Mă refer, în primul rând, la o problemă de percepţie. A citi un text şi a viziona un spectacol nu înseamnă acelaşi lucru. Când citeşti piesa, îţi modelezi singur trăsăturile eroilor, situaţiile descrise, impui acţiunii propria vibraţie interioară; la lectură totul se desfăşoară instantaneu – actul cunoaşterii şi actul reprezentării. Aceeaşi piesă, decodificată pe scenă, devine material străin. Nu este vorba doar de faptul că ai în faţa ochilor oameni în carne şi oase nu proiecţii imaginare, sau că hotelul în care se derulează povestea e decorat cu storuri de altă culoare decât acelea la care ai fi apelat tu. Dimensiunea spaţio-temporală se modifică, se dilată, totul se desfăşoară mai lent, mai neconform aşteptărilor tale, apare cezura. Nu s-ar întâmpla la fel dacă aceste discrepanţe de receptare, la lectură şi la vizionare, ar fi acoperite prin mijloace teatrale specifice – mimică, gestică, vorbire scenică, sugestie obiectuală etc. Constantin Cheianu şi-a dorit însă o transpunere riguroasă a intenţiei auctoriale: accentul cade pe text, nu pe jocul actorilor. Dramaturgul-regizor le-a cerut celor cinci bărbaţi angajaţi pe roluri (mama lui Igor, singurul personaj feminin, are un „desen” mai patetic) să-şi epureze evoluţia de orice „tic” al meseriei, să scape de artificii teatrale; actorii au trebuit să se poarte cât mai „natural”, să se joace pe ei înşişi sau pe oamenii care mişună zilnic pe stradă, în pieţe, în transportul urban, şi pentru asta recurg, uneori, la exprimări fruste şi la vulgarităţi „ruseşti”. Miza pe autenticitate a autorului a mers până acolo încât înainte de spectacol el a invitat să ia cuvântul o doamnă din Moldova trecută prin acelaşi calvar al exodului şi scăpată ca prin minune dintr-un teribil accident în munţii Rodopi… Toate elementele care au compus performance-ul În container – lectura, lansarea cărţii şi spectacolul – au fost gândite într-o direcţie univocă: transformarea publicului din consumator al unui produs inventat în „material didactic” pentru trama autorului, într-o masă de manevră involuntară. Nu a fost, recunosc, o senzaţie prea confortabilă – vorbesc în numele celor ce nu s-au limitat doar să citească piesa ori să vizioneze spectacolul, ci le-au făcut pe amândouă, ba au mai şi încercat să reflecteze asupra efectelor acestei expuneri hipertrofiate. Uneori este bine ca arta să nu-şi abandoneze uneltele specifice, vocaţia de a propune celui ce îi păşeşte pragul o împărăţie autonomă, o lume alternativă în raport cu planul existenţei sale telurice, închistate.
Experimentul realizat de Constantin Cheianu, în dublă ipostază de autor şi regizor, însufleţit de un curaj ce pare să-l dus dincolo de intenţia sa iniţială, deschide o interesantă dezbatere pentru scriitorii şi oamenii de teatru basarabeni: cum trebuie să fie arta într-o epocă a transparenţei triumfătoare? Se cuvine să răspundă unor comandamente ale zilei, să capteze neapărat „semnele timpului”, completând invazia de fotograme şi replici media cu o altă reprezentare „fidelă”, sau să rămână în alambicurile prin care au „filtrat” realitatea marile genii ale trecutului?… Răspunsul nu e uşor de dat. În România interogaţiile despre care vorbesc s-au impus cu necesitate, mai cu seamă după ce a izbucnit pe piaţă literatura „veridică”, „mizerabilistă” a celor mai tinere promoţii. Nu cred că putem evita această dezbatere. Este un mod de a ne salva demnitatea de creatori, după ce vom fi administrat politicienilor, dar şi concetăţenilor noştri placizi, raţia de săpuneală binemeritată.

A opera diferenţieri în aria largă şi generoasă a scrisului este o abilitate pe care o capeţi cu timpul, prin evoluţie intelectuală, şi ca urmare a unor schimbări de peisaj, a diviziunii „muncii literare” într-o societate policromă, eliberată de cauţiuni ideologice. Dar, până să se deseneze topografia exactă a visurilor tale, ca în orice geneză, lucrurile sunt tulburi.
O vacanţă de iarnă, când am umplut un caiet de cincizeci de pagini cu personaje şi scene picareşti pe care aş fi dorit să le găsesc la alţi autori – aşa mi-aş descrie debutul absolut în literatură. Am spus debutul absolut, nu unul „instituţionalizat”. Fără nici o preocupare pentru stil, pentru structura narativă, pentru armonia eufonică a discursului. Doar ce-ul frust, nu şi cum-ul sibarit, vorba unui scriitor basarabean, angoasat de complexitatea tehnicilor literare din proza de azi. Mai târziu, considerând că selecta îndeletnicire îmi impune şi un anumit decor, un ritual al adecvării la blazon, mi-am construit scenografia, spectaculară, a scribului studios: vara, în grădina părinţilor mei, sub bara la care făceam exerciţii fizice dimineaţa, mi-am instalat o masă pentru un alt fel de antrenament: aglomerând-o cu cărţi, caiete, dicţionare. Cum s-ar înconjura un alchimist de prafuri, retorte şi bizare instrumente de măsură. Citeam pe nerăsuflate, îmi transcriam panseuri memorabile din gânditorii lumii, îmi umpleam carnetele cu neologisme, arhaisme şi terminologie navală, utile viitoarelor mele creaţii. O grefă de spirit într-un paradis al culorilor şi al aromelor naturii. Ce poate fi mai încântător decât acest răsfăţ polisemantic? Aveam o foame teribilă de modele, devoram romane gen Martin Eden, de Jack London, identificându-mă sută la sută cu protagonistul, tresăream, o dată cu el, la fiecare plic pe care i-l aducea poştaşul, cu speranţa că poate de data aceasta va primi vestea mult aşteptată: că o revistă din capitală a acceptat să-i publice povestirile pe care le-a trimis, într-o nebunie, mai multor magazine literare. Îmi plăcea să mă raportez mai ales la această primă etapă a neliniştilor şi dezamăgirilor viitorului scriitor, reciteam cu nesaţ tribulaţiile acestui eroic Sisif al scrisului, frenezia sa neostoită mă înfiora. Răsplata gloriei de la final nu mă mai interesa, mi se părea redundantă, aproape o jignire pentru nobleţea suferinţelor de dinainte. Am rămas şi azi un pasionat al cărţilor şi filmelor cu scriitori, unde mai sper să descopăr „reţete de succes” şi comportamente exemplare pentru cineva dedicat trup şi suflet literaturii.
Aceste însufleţiri ţin însă de registrul ingenuităţilor adolescentine. Al nevoii insaţiabile de a exprima ceva, de a-ţi ordona emoţiile, frământările incandescente. O potenţială magmă textuală care îşi cere dreptul la formă, dar şi teribila rezistenţă a cuvintelor ce nu se lasă îmblânzite. Gândul terifiant care te macină la această vârstă este să nu clachezi, să nu „îngraşi” şi tu humusul rataţilor literaturii. Momentul dur al profesionalizării, altfel spus „coborârea cu picioarele pe pământ”, intervine atunci când nu mai scrii doar din plăcere sau din „neputinţa de a tăcea”, ci dintr-o obligaţie contractuală, cum este, bunăoară, textul pe care îl citiţi (chiar această din urmă propoziţie nu poate depune mărturie pentru ce va urma; ea resimte în spatele ei doar presiunea termenului de predare şi conturul vag al ideii ce mi-a fost sugerată de redacţia lui Lettre internationale, revista care mi-a comandat acest text). Scrisul se înşurubase rău de tot în mintea mea, şi aş putea spune că am ajuns la Facultatea de Jurnalism de la Chişinău dintr-un pariu personal, dorind să-i contrazic pe colegii mei de clasă. Ei nu credeau că voi îndrăzni să „aplic” (cum s-ar zice azi) la o altă specialitate decât la Litere. Că nu voi imita traseul tatălui meu, profesor de limba şi literatura română, care mi-a predat în şcoală. Convingerea lor se baza pe o premisă complet falsă: părinţii nu s-au opus alegerii mele şi chiar m-au încurajat să perseverez în această direcţie. Sigur, încă nu ştiam că visul de scriitor, pe care-l nutream, o dată plecat de acasă, trebuia să se „descarce” în alte date. Nu vei cunoaşte limitele şi autoamăgirile unui univers familial, rămânând în marsupiul său protector. Aveam o idee foarte aproximativă despre ce mă aşteaptă dincolo de fruntariile copilăriei şi adolescenţei, şi mai ales ce se aşteaptă de la un ins cu dioptrii premature ca mine.
„Să fii un ostaş neobosit pe frontul ideologic al partidului. Să nu laşi să treacă nici o zi fără un rând scris!” – aceste cuvinte şi altele asemenea erau gravate, aş putea spune, cu fierul roşu pe conştiinţa studenţilor de la facultatea de Jurnalism. Le repetau fără istov o duzină de profesori imbecili, români şi ruşi, în frunte cu decanul – un individ slăbănog, chelbos, destul de tânăr dar îndoctrinat până în măduva oaselor, care se stropşea ori de câte ori te vedea pe culoarul facultăţii pendulând fără un scop precis. Considera că o doză de săpuneală profilactică nu strică. În Universitate eram persecutaţi dacă citeam cărţi româneşti – ele puteau fi cumpărate în oricare altă republică sovietică, la librăriile cu literatură din ţările CAER, nu şi în RSS Moldovenească! – şi „turnaţi” cu voluptate de numeroşii informatori, colegi de-ai noştri, racolaţi prin înfricoşare sau contra unui supliment la bursa de 40 de ruble şi, adesea, a promisiunii unor posturi bine retribuite, după absolvire, în presa de partid şi chiar în ierarhia politică. Eu am urmat sfatul unor prieteni mai vârstnici şi mai experimentaţi, şi am ajuns la editură. O specializare în cadrul facultăţii care mi-a permis, orişicum, să rămân în lumea cărţilor, să scap de formele brutale ale prostituţiei ziaristice. Nici nu aş fi suportat.
Acolo, la editura Literatura Artistică (ulterior rebotezată „Hyperion”), ocupându-mă de operele scriitorilor sovietici moldoveni, am început să fac critică literară. Scriam avize şi recenzii interne, studiam fizionomiile autorilor şi le „scanam” psihologiile, contemplam mecanismele influenţării oculte a procesului literar prin ingerinţa politicului în fibra inefabilă a inspiraţiei lirice. O editură cu circa o sută de angajaţi, cu o contabilitate şi o secţie de corectură supradimensionate, cu o armată de pictori ilustratori, de regulă alogeni (exista şi în acest domeniu o concurenţă surdă între români şi… ceilalţi, pictori şcoliţi la Moscova, în ţările baltice sau la Institutul de poligrafie de la Lvov – un conflict favorizat şi de specificul profesiunii: servindu-se de un limbaj universal, al liniilor şi culorilor, arta grafică lărgea arena competiţiei, dar şi favoriza diversele cabale interetnice într-un climat încărcat de suspiciuni şi denunţuri jegoase). Am fost angajat aici pe jumătate de normă, în anul V, terminal, de studii, şi practic uitasem drumul la facultate: aveam cursuri puţine, ne aflam în faza premergătoare ieşirii de pe banda rulantă, sub chip de produs ideologic finit, pe punctul de a ne vărsa în „marea paradă” (în termenii lui Jean-François Revel). Colegii mei se speteau la Radio şi Televiziune, alergând pe stradă cu reportofonul, vânând evenimente trase la indigo, alţii luau pieptiş lanurile şi fâneţele patriei, pentru a relata despre realizările agriculturii socialiste în presa scrisă (n-am greşit topica: în presa scrisă erau şi relatările, şi realizările). Eu mă lăfăiam printre scriitori: mă consideram un comod, un ales, un burghez. Cu toate acestea, jurnalismul colegilor mei era mult mai spectaculos decât puricatul manuscriselor la editură. Evoluţiile ce au urmat, în câţiva ani, le-au dat dreptate. Poziţia lor – promiscuă, mobilă, proteică – le-a permis să se lanseze în diverse activităţi lucrative: politică, afaceri, combinaţii financiare. Eu mă mulţumeam doar cu un „laborator de studiu” în cadrul unei instituţii aproape eterate, dacă o priveai din exterior, cu un ochi profan. O editură, în condiţiile socialismului dezvoltat, reprezenta o lume închisă, cu reguli şi coduri specifice, din care puteai face un serial televizat gen Districtul, Santa-Barbara sau Spitalul de urgenţă, ori mai degrabă o telenovelă sud-americană, capitalizând chipuri, caractere, adversităţi de alcov şi răbufniri de patimi (inclusiv erotism licenţios şi defulări alcoolice), trădări cinice şi subterfugii de învăluire, replieri strategice şi tresăriri punctuale de curaj, pe mai multe linii de subiect întretăiate. Fiecare din aceşti omuleţi ce populau „ecranul” existenţei mele de atunci îşi căra în spate o biografie de intelectual strivit între rotiţele sistemului. Adunaţi împreună, încastraţi în acelaşi pervers angrenaj, ei participau (participam, de fapt, căci nu mă pot exclude din ecuaţie!) la forjarea unei identităţi de grup, sub presiunea istoriei, în umbra grea a diversiunilor securiste şi a cenzurii insidioase. La editură am cunoscut elanurile libertăţii din epoca Gorbaciov – începuserăm să publicăm primele cărţi cu litere româneşti după război în Basarabia, înainte de adoptarea oficială a grafiei latine, tot aici am prins revoluţia română din decembrie ’89, dar şi gustul amar al unor „campanii electorale”, când m-am angajat, alături de alţi colegi, să agităm spiritele pentru aducerea la cârma instituţiei a unui scriitor din generaţia noastră, la acea dată politician de viitor (se întâmpla în 1994). Şi am reuşit. După doi ani „directorul nostru” a candidat la preşedinţia Republicii Moldova. Cariera sa politică între timp s-a încheiat în coadă de peşte.
Pot spune, aşadar, că editura m-a lansat în jurnalismul cultural, deschizându-mi perspectivele criticii literare – în această perioadă am publicat primele cronici şi articole în presa culturală –, servindu-mi în plus materia ruminală a unor subiecte de proză cu personaje din fosta lume literară, practicând mersul pe sârmă, „acrobaţia” ideologică. Această experienţă a libertăţii îngrădite şi, ca un pandant, respectul pentru „cultura înaltă”, cu valoare soteriologică, am păstrat-o ca un semn distinctiv al generaţiei noastre, optzeciste. Automat, direcţia revistei pe care am înfiinţat-o în octombrie 1994 – Contrafort – a combinat „noua estetică”, de sorginte postmodernă, cu imperativul etic şi, subiacent, cu un obiectiv politico-civic, de neevitat într-o margine rarefiată ca Basarabia. Nu aveam nici un fel de experienţă în branşă. Am învăţat din mers. Să faci integral o revistă, de la prima la ultima pagină, să-i construieşti un profil, să o gândeşti „la milimetru” mi s-a părut un lucru fascinant în zorii acestei aventuri, şi unul tot mai obositor pe parcurs, când s-au mai aplatizat bucuriile şi entuziasmele începutului. Pentru că realizezi, la un moment dat, că timpul în faţa ta se comprimă, iar trecutul se descompune în dâre palide. Ca responsabil într-o redacţie, eşti mai ales manager şi jurnalist cultural, decât autor propriu-zis, îţi baţi capul cu ce să umpli sumarul, te chinui să obţii textele altora, şi abia la urmă îţi vezi de propriile „compuneri”.
O revistă este un instrument de putere culturală, o pârghie de influenţă, un mediu de emulaţie, un furnizor de climat şi un catalizator de idei, în absenţa căruia scriitorii ar vieţui lacustru, cocoţaţi într-un picior, ca stârcii în baltă, strigându-se de la distanţă, încurcându-se în jocul reverberaţiilor înşelătoare. Vei găsi mereu numeroase argumente care să-ţi motiveze această salahorie în ordine socială. Dar, în acelaşi timp, nici unul dintre ele nu mă împiedică să-l vizitez, din când în când, în clipele mele de linişte, pe adolescentul din grădina fermecată, inundată de culorile şi miresmele verii. Pe scribul tânăr aşezat între cărţi de filozofie şi hărţi de navigaţie, asediat de dicţionare şi astrolaburi, visând cu ochii deschişi la un ţinut pe care nimeni nu l-a mai văzut, la o lume întrupată din cuvinte.

Cartea care mi-a marcat intrarea în maturitatea culturală a fost Procesul lui Franz Kafka. Am citit-o în primul an de facultate, la Chişinău, în 1981, într-un context ce aducea mult cu practicile descrise de autor, dar pe care eu nu le conştientizam, lipsindu-mi punctul privilegiat al cunoaşterii ansamblului şi esenţei unui regim totalitar. De ce? Pentru că eram în interior. Nu poţi înţelege un sistem aflându-te sub dominaţia mentală a acestuia. Puterea lui rezidă în răgazul refuzat victimei, în lipsa perspectivei contemplative care, altfel, te-ar scoate în afara cercului de cretă. Am căpătat ulterior „vedere exterioară” ascultând Europa Liberă, citind alte cărţi şi participând la discuţii „disidente” cu unii colegi de Universitate, dornici să atingă la rândul lor realitatea, să pătrundă dincolo de suprafaţa concavă a oglinzii, care ne întorcea mereu propria noastră imagine chircită.
Lectura Procesului m-a bulversat. Mai întâi, singurătatea personajului principal, Josef K., suferinţa lui care scăpa majorităţii oamenilor. De parcă ar fi traversat un deşert în mijlocul unui oraş suprapopulat şi mulţumit de sine. Morbiditatea acelei viziuni mi-a inspirat câteva pagini de „jurnal intim” impregnate de aceeaşi respiraţie clorotică. Mi se părea că singura atitudine justă pentru un scriitor e să colecţioneze dovezi ale extincţiei: frunze uscate, cruci de cimitir, lumină crepusculară, statui răsturnate în iarbă. Îl vedeam pe K. asemeni unei furnici în drumul căreia Conspiratorul ocult, inaccesibil vederii sale, aşează diverse obstacole, spre a-i abate mersul: o piatră, un creion, o coajă de nucă, exact cum făceam eu în copilărie, dintr-o „sadică”, s-ar spune azi, dorinţă de a stăpâni peste o fiinţă de rang inferior. O altă imagine simbolică mi se asocia cu „logistica” de lectură a bunicii mele: protagonistul lui Kafka părea prizonierul unei lupe fixate deasupra capului său („omul sub lupă!”, mi-am zis), care îi hipertrofia angoasele sufleteşti în detrimentul celorlalte „valori” ale vieţii. Era o privire necruţătoare, exclusivă, ce prindea sporadic şi alte chipuri intrate în raza existenţei sale tracasate, expulzându-le în secunda următoare. Josef K. rămânea singur cu frica şi neputinţa sa.
A doua surpriză a fost de ordin estetic. În Procesul descoperisem pentru prima dată un alt fel de pariu auctorial. Autorul nu-şi propunea o intrigă şi personaje chemate să susţină subiectul prin caracteristicile lor individuale, acordându-i un statut subaltern, ci derula anamneza unei psihoze, amalgamând o sumă de scene şi amănunte ce configurau o „cale a cunoaşterii” pentru eroul principal. În starea de anxietate insinuată ca un abur otrăvit în textura relaţiilor sale cu lumea, protagonistul are revelaţia că este complet dezarmat în faţa unui rău impersonal ce loveşte aleatoriu. Începând chiar cu prima propoziţie – „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.” – această intrare abruptă în „temă”, lipsită de preparative „artistice” şi înflorituri de scenografie, m-a şocat. Relatarea sobră, fără nici un fel de preocupare pentru expresivitatea formală, se situa la antipodul cărţilor din literatura română cu care eram obişnuit, emana o atracţie irezistibilă. Persuasiunea textului se baza pe economia de mijloace „tehnice” – tropi, subterfugii de construcţie – şi pe miza, mult mai importantă, a autorului, pe care o intuiam obscur. Nu reuşisem la acea primă lectură, epurată în ce mă priveşte, cum spuneam, de un background orientativ, să-mi reprezint în termenii de mai sus „vraja” Procesul-ui kafkian, dar rămăsesem cu impresia unei cărţi excepţionale, care îmi procura o dublă revelaţie: întâlnirea cu adevărul politic şi social al secolului XX – masificarea şi reificarea individului –, şi cu adevărul estetic al epocii – abandonarea subiectului de tip clasic, în favoarea unuia ce ilustrează sau, mai bine zis, dă „carnalitate” unor teze preexistente.
Am recitit de curând Procesul, la adăpostul experienţei de viaţă şi lectură dobândită între timp şi, din fericire, am regăsit plăcerea primului contact cu universul lui Kafka, adăugându-i deschiderea unor „alveole” semantice – atmosfera de persecuţie difuză, tribunalele ascunse în podurile caselor, persistenţa unei culpe incerte şi cu atât mai devoratoare psihic (întrucât nu aflăm niciodată substanţa acuzaţiei – aşadar, pretinsul „pariu auctorial”!) Un sistem care generează frică pentru a se putea menţine şi autoreproduce. Cred că nu este pur totalitarism aici. În „falansterul” comunist pe care noi, est-europenii, îl ştim atât de bine nu aveai iluzia contra-măsurilor de apărare descrise de autor – reţeaua hachiţelor avocăţeşti, interminabilele audieri, „întâmpinările” către judecători, „achitările aparente” ş.c.l. – din contră: represiunea se exercita de plano, făţiş, şi nu se încurca în proceduri. Iar mai târziu, în era socialismului multilateral dezvoltat, nimeni nu şi-a mai pus problema respectării, oricât de vagi, a drepturilor inculpatului – participam cu toţii la acelaşi contract dezumanizant. Or, în Procesul, e vorba mai degrabă de imaginea coşmarescă a excesului de ordine şi legalitate într-o societate care funcţionează în respectul tradiţiei „vechiului regim”. Elementul care va consacra romanul lui Kafka, conferindu-i o remarcabilă relevanţă în următoarele decenii, va fi teribila previziune a „omului mic”, nimerit între rotiţele maşinăriei implacabile a Legii. De fapt, a arbitrarului, imposibil de cuprins într-o formulă inteligibilă şi deci eliberatoare. O altă revelaţie mai recentă mi-a furnizat precizia judecăţilor naratorului, plăcerea sa particulară de a susţine, prin comentariu marginal, descrierile, dialogul, gesturile personajelor, de a face psihanaliză indirectă. Senzaţia de „abis” rezultă din lipsa de sens pe care este chemată să o servească eşafodajul epic. „Răul este ceea ce nu putem înţelege”, pare să ne spună Kafka.
Deloc întâmplător una din preocupările de bază ale democraţiilor consolidate este actul de justiţie. Filmografia americană, în special, abundă în procese judiciare, în cadrul cărora magistraţii, procurorii şi avocaţii oferă un spectacol al demontării răului, relevând făptaşii şi mobilurile crimelor săvârşite (aceste filme m-au atras întotdeauna, ca şi, de la Procesul încoace, literatura de factură analitică, nu calofilă, proza „de idei”, nu aşa-zisul „poetic” dependent de metafore). Cu alte cuvinte, în societăţile libere şi secularizate răului i se refuză aura metafizică, forţa lui este „exorcizată” prin inginerie detectivistică. Totul este ca mecanismul deconstrucţiei să nu-şi devină suficient sieşi, să nu paralizeze în convingerea propriei infailibilităţi, în caz contrar, previziunile lui Kafka s-ar putea materializa în cea mai bună dintre lumile posibile. Demonicul pândeşte mulţumirea de sine a perfecţiunii, pentru a reintra, triumfător, în scenă.
Îi datorez lui Kafka reperele conduitei mele morale şi accesul către un alt orizont literar. Forţa lui de sugestie a străpuns oglinda.

I.
Titlul acestui text vi se va fi părând, probabil, destul de pretenţios. Aşa l-am văzut şi eu după câteva zile, când am început să lucrez asupra lui, încercând să dau „carnaţie” raportului pe care l-am formulat: „scriitorul şi noua Europă”. Sintagma ar trebui să acopere optica omului de creaţie asupra unui ambient definitoriu pentru cultura universală, cel european, pe care reprezentanţii breslei sale, de la Homer şi până la Bioy Casares, să zicem, l-au tratat cu un ochi critic şi în acelaşi timp cu exaltare şi speranţă. Tot mai târziu, căutând un punct de pornire pentru eseul meu, mi-am dat seama de capcanele limbajului în care nimereşti, fără voie, o dată întrat în teritoriul fragil al cuvintelor. Continue Reading »