Vitalie Ciobanu

Cine cunoaște poezia Marianei Codruț, cu fibra ei existențială acută, va recunoaște uşor aceeași vibrație intelectuală și sensibilitate nobilă în publicistica pe care o practică de mai mulți ani. E un intelectual implicat civic, un scriitor care „pune suflet” în textele sale. A început să publice în anii ‘90, în Convorbiri literare, Contrapunct, Dilema, Timpul, Contrafort (unde ne bucurăm să o avem colaboratoare de la începuturile revistei), dar și în Ziarul de Iași, unde este prezentă cu tablete săptămânale. A combătut regimul fesenist și a continuat să scrie articole de angajare morală, reacționând la malversațiunile vieții politice românești sau, pur și simplu, la nedreptățile lumii.

„Peste miezul viu și strălucitor al unui cuvânt se pot depune tot atâtea straturi de mizerie câte guri mincinoase îl folosesc. Peste arhitectura concretă a unei realități se pot construi fraudulos tot atâtea false lumi paralele câte persoane sau grupuri interesate să manipuleze această realitate există.” – observă Mariana Codruț într-unul dintre textele cuprinse în ultimul său volum de articole, Românul imparțial (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011), și nu putem avea nicio îndoială asupra ambiguității pe care acest titlu de carte o comportă: de la Caragiale încoace ne-am învățat să citim exact pe dos multe dintre epitetele cu care ne împăunăm ca popor și ca indivizi. Și în „epoca nouă” asistăm la proliferarea cuvintelor și la compromiterea lor, la pierderea respectului față de sensul lor autentic. Iată un citat din articolul care dă şi titlul cărţii, rezumând tarele unei națiuni și dublul limbaj, conștiința bifurcată cu care am ajuns să ne mândrim, prezentându-ne infirmitățile drept virtuți: „Pe vremea comuniștilor, românul imparțial reușea performanța să fie mare nomenclaturist PCR și, în același timp, susținător asiduu și prieten la cataramă cu spiritele nonconformiste. Să fie disident, dar să se bucure de tiraje de masă ori să se plimbe liber prin toată lumea, când ieșirile peste hotare erau interzise. (…) În vremurile postrevoluționare, el e un trimestru de stânga, un altul de dreapta, la final de centru, ciclul putându-se relua. (…) Ce să faci, „imparțialul” nostru nu suportă să fie dintr-o bucată, adică să spună ce gândește și să facă, fie și în parte, ceea ce spune: o asemenea atitudine e pentru el un semn al lipsei de diplomație (în cel mai bun caz) sau de imaturitate și primitivism (în cel mai rău caz). A fi din două sau trei bucăți – adică a zice una, a gândi alta și a face cu totul alta – e însă, nu-i așa?, semn de inteligență, de putere de adaptare, de distincție și finețe chiar. Fiindcă, vezi bine, omul e o ființă superioară, care are acces la limbaj, iar limbajul i „s-a dat” doar pentru a ascunde adevărul! În plus, omul e o ființă socială, or numai proștii pot crede că sinceritatea și franchețea te ajută acolo unde minciuna, compromisul și duplicitatea fac legea.” (p. 21-22, Românul imparțial). Continue Reading »

Există în meseria scrisului pe lângă reperul estetic – un „punct de fugă” niciodată atins – anumite comandamente morale sau istorice care definesc maturitatea unei literaturi, articulându-se pe conştiinţa identitară a unei comunităţi greu încercate. Tragedia românilor din teritoriile ocupate de sovietici după cel de-al Doilea Război Mondial îşi caută în continuare vocile cele mai inspirate. „Veteranii” Vladimir Beşleagă şi Aureliu Busuioc, încă activi, sau regretaţii Vasile Vasilache şi Serafim Saka au surprins în cărţile lor de proză secvenţe revelatoare ale acestui destin nefericit. Scriitorii din generaţiile mai tinere sunt mai degrabă tentaţi să exploreze perioada anilor ’80 sau tranziţia post-sovietică (Constantin Cheianu, Emilian Galaicu-Păun), în timp ce douămiiştii sunt absorbiţi de incursiuni autoscopice sau deambulări în zona realismului „pur” şi „dur”, cu libertăţile de limbaj aferente.

Când ne aşteptam mai puţin, vine un autor consacrat în alt domeniu – geopolitică şi studii europene – să ne redea o „aşchie” din lumea pe care am pierdut-o acum circa o jumătate de secol. Oleg Serebrian – cercetător, profesor invitat la mai multe centre universitare din Europa şi Statele Unite, om politic, actualmente ambasador al Republicii Moldova la Paris, cunoscut autor pentru volumele sale de politică externă, inclusiv un oportun ca instrument de lucru Dicţionar de geopolitică (Polirom, 2006). Debutul literar al acestui intelectual erudit, pasionat de hărţi şi istorie contemporană, a luat forma unui roman, intitulat Cântecul mării (Editura Cartier, 2012). Dedicaţia plasată la începutul romanului dezleagă, întrucâtva, misterul acestei apariţii insolite. Serebrian îl evocă pe bunicul său, fost secretar al primăriei din Hădărăuţi, Guvernământul Bucovinei, şi pe străbunicii săi deportaţi în Siberia. Aşadar, cartea sa este mai degrabă un tribut de memorie, o datorie de conştiinţă decât rodul unei ambiţii literare. Ficţiunea artistică trebuie că-i va fi părut lui Oleg Serebrian o modalitate mai potrivită de a reda „mişcările tectonice” ale istoriei. Când scrii literatură îţi cauţi altfel cuvintele decât în textele de politologie: eşti obligat să-ţi imaginezi ideile, nu doar să le enunţi, să le întrupezi în oameni vii, care să fie vizibili, recognoscibili, să răscolească sensibilitatea cititorilor, în caz contrar, rişti să cazi în tezism, să ratezi estetic. De altfel, autorul simte nevoia să intervină cu un fel de voce din „off”, din spatele naraţiunii, pentru a-şi preciza mizele cărţii, care se întemeiază pe un argument umanist, specific artei din toate timpurile: „Ce păcat că istoricii nu pot lucra cu microscopul, că cei care peste ani vor drege cronica spoită a acestui război nu vor şti să desluşească în umbra marilor evenimente viaţa în derivă a acestor nenorociţi. În manualele şi tratatele lor, ei nu vor pomeni niciodată lacrimile disperate, strecurate în taină de vreo fată mare prin cine ştie ce şopron dosit din curtea unui sat uitat din Ural sau Harz, nu vor scrie niciun rând despre blestemul acela îngrozitor, scăpat pentru prima şi ultima dată din gura unei călugăriţe cucernice atunci când a văzut ruinele bazilicii Santa Marie delle Grazie, după cum nu va fi consemnat nicăieri nici faptul că, după ce-a închis pentru totdeauna uşa unei vechi cafenele din centrul Cernăuţilor, un bărbat miop cu faţă de pavian îşi va da frâu liber sentimentelor, strigând cu deznădejde spre icoana vreunui sfânt ce-l va privi indolent din ungherul camerei pustiite: „De ce, Doamne, chiar atâta neîndurare?!” (p. 78)

Romanul lui Serebrian are o structură „clasică”, de frescă istorică. Naufragiul vaporului „Titanic” ar fi rămas un fapt divers şi pasagerii pieriţi în ocean statistică pură, fără drama personalizată a unui cuplu de tineri îndrăgostiţi în filmul lui James Cameron. La fel Oleg Serebrian îşi focalizează spotul de lumină asupra unei familii din Cernăuţi, în jurul căreia tragedia istoriei capătă o mai mare pregnanţă: basorelieful prinde viaţă, se pune în mişcare, ne ţine cu respiraţia tăiată. Şi în romanul lui Oleg Serebrian este vorba de o catastrofă, de un dezastru geopolitic şi naţional, dar şi de un Armagedon al ideii de umanism, dreptate, memorie, continuitate a valorilor. Şi cred că impresia aceasta de calamitate istorică majoră, de fatalitate ineluctabilă este o performanţă a autorului, „erzaţul” amar care îţi însoţeşte lectura. Continue Reading »

Fără a fi spectaculoasă prin declarații și oferte, vizita cancelarului Angela Merkel mi-a dat un liniștitor sentiment de normalitate. Un lider important al Occidentului ne-a vorbit la Chișinău despre o Moldovă a libertății și justiției, a fericirii și prosperității nu doar pentru un grup de privilegiați, ci pentru toți cetățenii. Expresia lui Konrad Adenauer, unul dintre părinții-fondatori ai Europei unite, citată de doamna cancelar – „vom sta sub același cer și vom avea aceleași orizonturi” – mi s-a părut o frumoasă metaforă a speranței. Depinde de noi ca aceste orizonturi comune, spre care ne invită Germania, să fie atinse.

Aș pune în contrast cu această imagine luminoasă o altă viziune, una emanată din Rusia – cea care se insinuează de 200 de ani pe meleagurile noastre în calitate de… „partener strategic”. O viziune terifiantă, materializată într-o recentă secvență cu Garry Kasparov, pe care torționarii lui Putin îl împing cu forța într-o dubă a poliției. Această fotografie, care a făcut înconjurul lumii, a fost mai șocantă decât tot ce a produs până acum în materie de represiune (redată iconografic) actualul regim de la Moscova. Campionul mondial la șah, cel care a dominat vreme de două decenii „jocul minții”, o valoare inestimabilă a țării sale, este lovit și îmbrâncit de un comando în uniforme. S-a întâmplat pe 17 august 2012, lângă judecătoria din Moscova, unde Kasparov venise să protesteze, alături de sute de manifestanți pașnici, împotriva condamnării fetelor de la Pussy Riot.

De ce mi se pare specială această imagine, de vreme ce s-au mai văzut lideri ai Opoziției ruse arestați prin metode violente?… Pentru că în cazul lui Kasparov regimul Putin a trecut ultima linie.

Numai Stalin și urmașii lui de la conducerea URSS au avut un comportament atât de barbar la adresa unor străluciți intelectuali – scriitori, savanți, medici, artiști, muzicieni. Mandelstam, Bulgakov, Pasternak, Șalamov, Soljenițîn, Sineavski, Saharov, Brodski, Rostropovici… Patru dintre aceștia (și lista e incompletă) au luat Premiul Nobel. Mari creatori și mari conștiințe, cu care s-ar fi mândrit orice națiune civilizată. Toți au fost terorizați și, în unele cazuri, exterminați fizic, pentru că au refuzat să tacă. Faima acestor personalități dădea protestului lor o rezonanță și o credibilitate ieșite din comun, de aceea au fost percepuți de regim ca fiind extrem de periculoși.

Garry Kasparov face parte din aceeași familie de spirite. Omul care a fost primit cu onoruri de Papa de la Roma, de Regele Spaniei, de președinți ai Statelor Unite și de alți lideri politici ai lumii, a renunțat la sportul care i-a adus glorie, pentru a se dedica apărării drepturilor civice în Rusia. Umilindu-l pe Kasparov, tratându-l ca pe un bandit, ca pe un borfaș din stradă, președintele Putin a vrut să arate că nu-i mai pasă, că poate strivi pe orice contestatar al său, ba chiar o face cu o plăcere sadică dacă e vorba de o personalitate remarcabilă, crezând că reușește astfel (ca în vechile ritualuri păgâne) să-i știrbească „nimbul”, să-i anihileze excelența. Marasm, pură patologie a puterii.
Între modelul Merkel și „oferta” lui Putin alegerea pentru moldoveni n-ar trebui să trezească dubii.

Ultimele declaraţii de la Chişinău îţi dau senzaţia că politica în Republica Moldova este un bâlci, unde fiecare precupeață face orice ca să atragă mușterii, fără a se încurca în scrupule şi sensibilităţi. PD și PL, în special, par să fi intrat într-o acerbă cursă individualistă, sabotându-şi propriul program de guvernare. După lungi pertractări la scenă deschisă, dar şi în cadrul Consiliului Republican al partidului, Mihai Ghimpu ne-a comunicat că, probabil, va vota Legea Antidiscriminare, dar să fie aprobate mai întâi castrarea chimică a pedofililor și reformarea Centrului Anticorupţie. Curată negustorie! Apropo de castrarea chimică a pedofililor, promovată de liberali: de ce nu tăierea mâinii drepte sau amputarea piciorului stâng, ca-n unele țări islamice? Un pedofil ciung sau olog poate fi neutralizat cu mai mare uşurinţă…

Într-un show televizat de acum două zile, Marian Lupu, a şocat, la rându-i, opinia publică, vorbind în termeni rebarbativi despre minoritățile sexuale. Ambasadorul unei țări membră a Uniunii Europene îmi spunea că asemenea declarații pe care le-ar face un președinte de parlament, în Occident i-ar sfârşi iremediabil cariera politică, nu şi în Moldova, am adăugat eu. În același interviu, dl Lupu, mărturisea, excedat, că nu înțelege legătura dintre eliminarea vizelor și adoptarea Legii Antidiscriminare. Ciudată eclipsă de raţiune la un politician care se consideră cult și școlit! Păi, legătura e foarte simplă: nu oferi regim fără vize unei țări ai cărei cetățeni sunt discriminați sub diverse pretexte la ei acasă, stigmatizați doar pentru faptul că sunt „altfel” decât majoritatea: riști să umpli Uniunea Europeană cu refugiați politici! Există tot felul de minorități, domnule Lupu. Intelectualii sunt o minoritate. Și arheologii, și jucătorii de baschet. Comuniştii îi consideră „minoritate” pe românii din Republica Moldova. E comod să fii de partea majorității, dar asta până când ți se descoperă și ție o diferență incriminatoare și atunci rolurile se inversează: persecutorul devine victimă…

Socialistul Dodon vociferează şi el la taraba populismului, cerând demisia ministrului Educației Mihai Șleahtițchi, pentru „crima” de a fi readus în şcoli „Istoria Românilor”. PSD-ul lui Șelin speculează cu ideea consultărilor populare. Și-a fabricat un sondaj de opinie în care majoritatea ar prefera „Istoria Moldovei”, nu „Istoria Românilor”. Ministrul Mihai Șleahtițchi le-a replicat pe bună dreptate acestor manipulatori abjecți că nu scoţi la referendum problemele de știință și învățământ, în care se pot pronunța doar specialiștii.

Comuniştii vând mituri sovietice expirate și contestă, mai nou, intenția Alianței de a reforma Centrul Anticorupție. Oponenţii PCRM le-au răspuns prompt: Voronin nu vrea reformarea Centrului Anticorupție, pentru că s-ar putea să aibă de suferit afacerile familiei sale!

Și dacă tot vorbim de afaceri, Vlad Plahotniuc a ales o formă mai frustă de marketing politic: a invadat cutiile poștale din Chișinău cu foi volante în care își laudă realizările de vicepreședinte al Partidului Democrat. Când te gândești la forța financiară a acestui magnat media, apelul său către alegători, sincer, direct, lipsit de fasoane, nu poate să nu înduioșeze…

Oferta politică a PLDM s-a cam ofilit şi ea. După ce contestatul ministru de Interne Alexei Roibu mărturisise, candid, săptămâna trecută că a fost ofiţer KGB şi că din această postură a făcut bine poporului, ieri, Vlad Filat a declarat că Republica Moldova s-ar putea totuşi să nu obţină eliminarea vizelor până la sfârșitul anului 2012, reformele sunt într-o întârziere de 8 luni. Din vina cui oare?…

Nu mai găseşti marfă de calitate pe taraba politică moldovenească. Doar produse contrafăcute şi „tinichele” de luat ochii copiilor şi cetăţenilor săraci cu duhul.

Republica Moldova trece printr-o sarabandă de aniversări care sunt în stare să zăpăcească de-a binelea un observator neprevenit. Date istorice incompatibile în esența lor sunt marcate cu aceeași frenezie și patimă, dar câți moldoveni realizează schizofrenia acestei situații?

Azi, 16 mai 2012, comemorăm 200 de ani de la semnarea Tratatului de la București, prin care Rusia țaristă a ocupat Basarabia. Cu patru decenii mai devreme, in 1775, Principatul Moldovei pierduse întreaga Bucovină – cu Suceava și Cernăuții – în favoarea Austriei habsburgice. Spre deosebire de conaționalii lor dintre Prut și Nistru, bucovinenii măcar fuseseră anexați de un imperiu civilizator, central-european… Duminică, la Chișinău, au avut loc manifestații de comemorare a celor două secole de ocupaţie rusească. De data aceasta, forțele de ordine au prevenit ciocnirile dintre unioniști și militanții din organizația „Patrioții Moldovei”, cei care deplâng faptul că Rusia nu a anexat întreaga Moldovă până la Carpați – interesant „patriotism moldovenesc”, nimic de zis! Manifestanții pro-unire au protestat în fața ambasadelor țărilor implicate în primul rapt al Basarabiei. Dar dacă în cazul Rusiei o asemenea acțiune a fost perfect justificată, pentru că Moscova ține în continuare trupe de ocupație pe teritoriul Republicii Moldova și nu-și ascunde intenția de a reface Uniunea Sovietică, atunci marșul spre Ambasada Turciei, la drept vorbind, ni s-a părut ușor bizar. Turcia de azi, creată de Atatürk și de urmașii săi politici, este o republică laică, un stat membru NATO, cu aspirații de integrare europeană, și nu are nicio legătură cu Imperiul Otoman de la 1812. Dar chiar și atunci, Sultanul a cedat în urma unor înfrângeri pe câmpul de luptă…

Partidul Liberal, care a lipsit de la manifestaţiile de stradă de duminică, pentru a nu fi confundat cu PNL-ul doamnei Pavlicenco (există o inflaţie de liberali în Moldova), a propus în Parlament ca cei 200 de ani de ocupație rusească să fie consemnați prin declararea de doliu național, însă colegii de Alianță nu au susținut inițiativa. Nu știm câte puncte electorale a câștigat Mihai Ghimpu prin această „demascare a trădătorilor cauzei naționale”, cum ar spune adepții mai fervenți ai PL, dar ideea de adeziune românească în Republica Moldova a avut de suferit. Azi, 16 mai, se va ține totuși doliu în capitală, în urma deciziei Consiliului Municipal Chișinău.

Și pentru că orice acțiune are, de regulă, o replică, un nou Barometru de Opinie Publică relevă accentuarea unei tendințe îngrijorătoare: 57 % dintre moldoveni ar vrea să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan și doar 52 % ar prefera, concomitent, integrarea în Uniunea Europeană. Ne-am obișnuit să vorbim despre basarabenii aflați la muncă în Occident, să-i privim ca pe niște agenți ai schimbării mentalităților, dar uităm de uriașa masă anonimă a celor plecați să presteze munci umilitoare în Rusia. Contribuția lor la europenizarea Moldovei este egală cu zero. Iată că majoritatea concetățenilor lor de acasă pare să încline în aceeași direcție, spre Est, și cum să fie altfel, dacă 80 % din audiovizualul moldovenesc este compus din stații de radio și TV de limbă rusă?

Construcția unui stat de drept, eliminarea corupției, democratizarea societății implică eforturi, curaj, imaginație, sacrificiu. În Moldova lipsește o campanie energică de informare cu privire la Uniunea Europeană. Ai impresia că actuala putere doar mimează reformele de ochii donatorilor externi și nu crede în ceea ce declară. Cetățenii simt asta și încep să-și piardă răbdarea. Așa încât, degeaba vom proclama solemn mari adevăruri istorice, dacă angajamentul nostru pro-european și respectarea drepturilor omului vor „împacheta” o ipocrizie de fond.

Cât de defazați sunt moldovenii în raport cu realitățile lumii contemporane! De 9 Mai, cetățenii europeni au dezbătut cu intensitate prezentul și viitorul, soluții de creștere economică și politici de austeritate, reforme sociale și proiecte de remodelare a instituțiilor comunitare, în timp ce basarabenii au rămas captivii miturilor sovietice, personaje într-un film vechi, uitat pe o poliță prăfuită. Ați văzut lungile coloane de veterani ruși și de suporteri comuniști de la Memorialul Eternitate? A fost o acțiune de sfidare din partea nostalgicilor URSS, o mobilizare împotriva „naționaliștilor români”, aflați la guvernare.

Comuniștii moldoveni, fideli mentalității Războiului Rece, nu scot o vorbă despre contribuția altor popoare la înfrângerea nazismului, ei n-au auzit despre debarcarea aliaților în Normandia, despre luptele din Italia, Grecia și nordul Africii, acolo unde nemții au fost înfrânți de trupele anglo-americane. A vorbi despre jertfele Armatei Române pe frontul antihitlerist, după „întoarcerea armelor” din 23 august 1944, pentru Voronin și ai lui reprezintă o blasfemie! Comuniștii moldoveni ca și rușii în general preferă să decupeze din tabloul general al perioadei ceea ce ei numesc „marele război pentru apărarea patriei”, resping ideea că Uniunea Sovietică a fost complice cu Reich-ul german la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când au invadat, împreună, Polonia în septembrie 1939. Uniți printr-un pact de neagresiune, cei doi monștri-gemeni, Hitler și Stalin, au acționat într-un remarcabil paralelism. Nemții ocupau Austria, Belgia și Olanda. Rușii atacau Finlanda. Pe 25 iunie 1940, Franța capitula în fața Wehrmacht-ului, câteva zile mai târziu, Armata Roșie anexa țările baltice și teritoriile românești, Basarabia și Bucovina de Nord.

Istoria nu poate fi înghesuită în colivia strâmtă a unor precepte ideologice, chiar dacă manipularea politică a trecutului este o practică de când lumea. Pe durata ultimei conflagrații mondiale, 1939-1945, Uniunea Sovietică a fost pe rând agresor, victimă și cotropitor: respingerea Planului Marshall propus de americani întregii Europe – prin care au fost ridicate din ruine Germania de Vest și alte state occidentale –, bolșevizarea țărilor din Europa de Est, asasinarea elitelor lor naționale i-au definit cu asupra de măsură esența criminală.

La noi, asocierea minorității rusofone la un proiect național comun a eșuat. Victoria sovietică asupra fascismului este folosită ca sursă de legitimare de către profitorii ocupației postbelice a Basarabiei (nomenclatura de partid, KGB-ul și progeniturile lor) și ca justificare simbolică pentru menținerea Republicii Moldova în sfera de influență a Moscovei. Or, nu va exista progres în această țară câtă vreme nu vom recunoaște adevărul întreg despre cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă vrem reconciliere se cuvine să condamnăm atrocitățile tuturor părților beligerante. Gulagul nu a fost mai uman decât lagărele de exterminare naziste sau decât deportarea evreilor în Transnistria, ordonată de Antonescu.
Avem numeroase familii care au luptat în ambele tabere. Ar trebui să ne ferim să pângărim memoria lor, perpetuând legenda „eliberării” staliniste a Basarabiei.

Există o tendinţă mai veche în analizele care se fac despre Republica Moldova, semnate de specialişti autohtoni sau din capitalele ţărilor vecine: de a se judeca situaţia preponderent în termeni geopolitici. Chişinăul e plasat pe o linie a confruntărilor Est-Vest, cu un deznodământ imprevizibil. Iată că şi agenţia americană Stratfor, într-un studiu recent, vorbeşte despre Republica Moldova ca despre un stat mic, fragil, disputat de marile puteri. Mai mult, experţii agenţiei conchid: „Impasul politic, teritorial şi geopolitic al Republicii Moldova va continua până când o putere externă nu va fi în stare să dea piept cu Federația Rusă, mai degrabă prin „hard power”, decât prin „soft power”. Cu alte cuvinte, suntem invitaţi să ne considerăm un teatru de război între ruşi şi occidentali, în care cuvântul nostru, al „indigenilor”, nu are nicio valoare.

Mărturisesc, m-am săturat de discursuri geopolitice. Sigur că fixarea noastră pe hartă nu poate fi ocultată. Dar în această veşnică lamentaţie pe tema „ghinionului istoric” dispare responsabilitatea noastră ca indivizi şi comunitate. A vorbi mereu despre presiuni externe înseamnă a fabrica scuze pentru laşitatea şi mediocritatea guvernanţilor noştri şi a ne trece cu vederea defectele naționale. Şi ţările baltice – dacă tot vorbim de „perfidia hărţilor” – au fost o monedă de schimb în jocurile celor mari, dar au reuşit să-și asume cu luciditate destinul şi, mai ales, au deprins exerciţiul bunei autoguvernări. Şi acolo rușii au cotropit, asasinat, deportat şi deznaţionalizat, însă, o dată redevenite libere, aceste popoare au demonstrat că-şi merită independenţa.

Cine ne împiedică (ce putere străină?) să furăm mai puţin, cine ne obligă să ne jefuim ţara, ca „slugi ale poporului”, de parcă ar fi un teritoriu ocupat? Ce „spioni” ne îndeamnă să corupem funcţionari publici, să dăm salarii în plic angajaţilor, fentând plata contribuţiilor sociale? Ne sună Merkel și Sarkozy pe telefonul scurt ca să judecăm strâmb și criminal dosarele unor oameni nevinovaţi și să-i protejăm pe mafioţi? Există vreo rezoluţie a Consiliului Europei care ne ordonă să aruncăm gunoaiele în stradă, să ne batem copiii, să ne abandonăm părinţii nevolnici? În ce „anexe secrete” ale Acordului de Asociere Republica Moldova–UE e scris să ne ținem drumurile stricate (ca să aibă ei, occidentalii, un termen de comparație convenabil!), să dezvoltăm, voios, traficul de ţigări la frontieră, să devalizăm bănci autohtone, să „ușurăm” buzunarele acţionarilor străini care au avut inconştienţa să investească aici? Dar taxarea ilegală a elevilor în școli sau „licitarea” examenului de BAC le cere cumva sistemul Bologna? Oare divergențele ruso-americane ne împiedică să punem mâna pe carte, să învăţăm să gândim cu capul nostru realitatea?… Şirul acestor interogaţii nu are sfârșit.

Cred că până a ne cerceta mai atent locul pe hartă şi a ne ciuli urechea la rumoarea marilor puteri, avem de rezolvat o dilemă interioară, un conflict cu noi înşine. Să încetăm a vedea cabale străine acolo unde nu sunt decât lene, prostie, incompetenţă, ticăloşie, vulgaritate şi primitivism de sorginte moldovenească. Şi atunci nefericita noastră așezare geopolitică n-o să ne mai paralizeze existenţa.

Un regretabil paralelism pare a însoți cazul tânărului Vadim Pisari, omorât de „pacificatorii” ruși în dimineața zilei de 1 ianuarie, pe podul de la Vadul lui Vodă, și o întâmplare care s-a produs două săptămâni mai târziu, la vama Giurgiulești-Galați, unde un tânăr basarabean din Cahul a fost rănit de un polițist de frontieră român, după ce a încercat să se sustragă controlului vamal și a forțat, la volanul maşinii, întoarcerea în Republica Moldova. Tânărul, suspectat de contrabandă cu ţigări, a fost rănit în zona toracelui (deşi şi aici toată lumea ne asigură că s-a tras în pneurile maşinii) şi se află sub supravegherea medicilor de la Chişinău. Îi dorim sănătate.

Întâmplarea de la vama din sudul republicii a fost imediat speculată politic (chiar geopolitic) de comunişti şi de diverse ligi pro-ruseşti din Moldova. Deşi în cazul tânărului omorât de „pacificatorii” ruşi la Nistru comuniştii au pledat pentru echilibru şi spirit conciliator (să nu aibă de suferit relaţiile moldo-ruse!), de această dată şi-au dat frâu liber românofobiei lor structurale. Mesajul a fost preluat şi de organizaţii diversioniste mai recente, cum e cea condusă de un anume domn Garbuz („Patrioţii Moldovei”), şi de comsomoliştii afiliaţi Moscovei, care au protestat în faţa Ambasadei României cu intenţia clară de a contracara manifestaţiile împotriva prezenţei armatei ruse în Moldova. A fost şi un bun prilej pentru presa moscovită de a fabula pe tema „ipocriziei” autorităţilor de la Chişinău şi a societăţii moldoveneşti, care nu ar evalua, chipurile, cu aceeași unitate de măsură cele două incidente nefericite.

Pentru orice observator de bună-credinţă este evident faptul că cele două cazuri nu au nimic în comun. Ambasadorul Kuzmin a mințit. Vadim Pisari a fost omorât de un „pacificator” rus care nu a avut dreptul să folosească arma într-o situaţie ca cea înfățișată până acum în urma investigațiilor operate de autorități. Asasinatul a scos izbitor în evidență caracterul anacronic și criminal al prezenței trupelor rusești în Republica Moldova. La vama Giurgiuleşti-Galaţi, unde a fost rănit tânărul Valentin Roman, vorbim despre violarea unui regim de frontieră dintre două state, ale cărui exigențe vor spori o dată cu extinderea spațiului Schengen până la Prut. Însă întregul tablou al incidentului, reconstituit în toate detaliile lui, așteptăm să fie comunicat opiniei publice de organele abilitate, române şi moldovenești.

Sigur că asemenea întâmplări cu final trist (chiar tragic) vin să alimenteze mitologia bietului basarabean, victimă neputincioasă a unor „fraţi mai mari” din Est şi din Vest, puși pe același cântar. Pentru revitalizarea la noi a sindromului victimei inocente terenul este de mult afânat. Avem chiar şi o interogaţie popular-isteaţă pentru această stare de spirit: „Când ne-a fost nouă, moldovenilor, mai bine?” Răspunsul sună la fel de şmecher: „Păi, când plecaseră rușii și încă nu veniseră românii!” sau viceversa, nu contează. Am auzit de nenumărate ori această frazeologie cu subînţeles din gura politicienilor noştri în ultimii 20 de ani. Cât ne-a ajutat gargara lor moldovenistă se cam știe: ne-am furat singuri căciula. Am rămas sclavii ruşilor.

Debut însângerat de an în Moldova. Moartea lui Vadim Pisari, tânărul ucis de un „pacificator” rus pe 1 ianuarie 2012, ne-a revelat o dată în plus situația absurdă în care trăim de peste două decenii. După ce a avut grijă să n-o luăm spre Occident, împărăția care „ne-a aranjat” războiul din ‘92, după cum mărturiseau chiar înalții ei demnitari, de felul lui Lukianov și Selezniov, a instalat o rețea de posturi militare pe Nistru.

Scopul a fost atins. Nu ne-am unit cu România, nu am devenit parte a spațiului euroatlantic. Dar ce am devenit? Ținte pentru trăgătorii ruși. Pacificatorii Moscovei sunt puși acolo să protejeze crimele separatiştilor transnistreni: terorizarea sătenilor din regiune, asedierea școlilor cu predare în limba română. Adesea e vorba de aceleași persoane. Soldatul care l-a împușcat pe Vadim Pisari a lucrat în miliția lui Smirnov, apoi s-a înrolat cătană la ruși. E valabil și viceversa: mare parte din fosta armată a 14-a s-a „topit” în forțele militare transnistrene.

Mă întreb cum discută politicienii noștri cu Tiraspolul, cu ce fler, cu ce determinare, ce expertiză îi ajută? Premierul Filat s-a tot întâlnit cu Smirnov până în ultima clipă, deși era clar că Moscova îl ștersese pe acesta de pe listă. Acum, probabil, vom cere mai categoric desființarea posturilor militare, înlocuirea lor cu observatori civili, neînarmați. Sau poate că evacuarea soldaților ruși de pe podul de la Vadul lui Vodă îi va asmuți pe țăranii de pe cele două maluri, îi va face să pornească unii împotriva altora?… Retorica nerușinată a ambasadorului Kuzmin trădează vulnerabilitatea poziției moscovite. Această breșă trebuie lărgită – azi, nu poimâine! Sperăm ca după atâtea succese internaționale, autoritățile de la Chișinău să reușească măcar să mute câteva blocuri de beton din „zona de securitate”. Căci dacă nu erau „pacificatorii kalașnikov”, Vadim Pisari ar fi trăit.

Moscova susține că militarul asasin a acționat legal. Firește, cum altfel? Rușii au folosit mereu arma legal. Au ucis legal în Afganistan, în Cecenia, în Georgia, în Țările Baltice, au ucis și ucid legal în Moldova. Vinovate întotdeauna sunt victimele, popoarele mici, cele care nu se pot apăra, pentru că au conducători incapabili, lași, vânduți și traficanți. Dintr-un act de agresiune colonială a Rusiei împotriva Basarabiei, războiul de pe Nistru s-a transformat într-un business profitabil, la care nimeni nu vrea să renunțe. Ce păzesc „pacificatorii”, dacă aici, la Chișinău, securiștii de la Tiraspol se plimbă nestingherit pe stradă (a se vedea și recentele mărturii ale lui Ilie Cazac, după eliberare), răpesc oameni ziua în amiaza mare, fără ca SIS-ul sau Ministerul de Interne să se deranjeze!

Poate că nu totul depinde de guvernanții de la Chișinău în ce privește „dosarul transnistrean”. Dar un lucru suntem în drept să le cerem, mai ales că îi obligă și Constituția: să garanteze siguranța cetățenilor noștri, oriunde ar trăi aceștia, în stânga sau în dreapta Nistrului. Vrem ca micuții care s-au născut în aceeași noapte dintre ani, în Moldova, o noapte fatidică pentru Vadim Pisari, să crească niște oameni liberi într-o țară în care „pacea kalașnikov” să fi fost aruncată de mult la groapa de gunoi a istoriei.

Anul 2011 ne aduce un bilanţ mai degrabă negativ, dacă stai să-ţi întrebi prietenii şi colegii, pentru că fiecare dintre ei îşi va formula verdictul pornind de la experienţa celor trăite pe propria piele. Dar, privite de la o altitudine mai mare, desigur, lucrurile nu stau chiar aşa: în pofida numeroaselor pericole, în lume s-a menţinut echilibrul între bine şi rău, pentru că altfel am fi încheiat cu toţii conturile. Însă acesta e specificul omului: să rețină mai bine evenimentele triste.

În Moldova am avut o interminabilă criză a nealegerii preşedintelui care a dezbinat Alianţa pentru Integrare Europeană. Această ceartă a revelat, ca niciodată, tentaculele mafiote care a cuprins țărișoara. Acum fiecare basarabean informat ştie că avem un „păpuşar” care mişcă totul pe tabla de şah, că avem clanuri care controlează vama, justiţia, importurile, transporturile… Corupţia şi disprețul faţă de lege macină acest stat într-o măsură mai mare decât confuzia identitară și sciziunile interetnice – iată concluzia pe care mulți dintre noi am tras-o după doi ani și jumătate de guvernare democratică.

Un alt fenomen interesant al anului politic 2011: opoziţia „roșie” a fost atacată necruţător chiar din interiorul ei. Persoana-stindard cu care au defilat comuniștii în alegerile prezidenţiale, Zinaida Greceanîi, a fugit din partid; al doilea mare candidat-emblemă al PCRM, Igor Dodon, trimis în vălvătaia luptei pentru Chişinău, unde a fost cât pe ce să ridice marele „pot”, l-a părăsit și el pe Voronin. Aşadar, PCRM se auto-subminează voios, în timp ce puterea liberal-democrată, care promitea solemn că va deschide un proces al comunismului și că va cerceta penal isprăvile guvernării 2001-2009, nu s-a atins de personajele-cheie ale fostului regim nici măcar cu o floare. Sistemul a rămas intact, s-au schimbat doar stăpânii.

Spre sfârşitul anului am primit noutăți de la Tiraspol, unde, fără niciun fel de contribuţie a Chişinăului, a fost debarcat eternul Smirnov. Ni s-a mai demonstrat o dată, convingător, cine comandă în Transnistria. Chiar dacă pentru Moscova în acest caz a ieșit ca-n zicala unde dai și unde crapă, important e că a ieșit tot omul rușilor – unul mai tânăr, mai motivat.

Așa e în Moldova, lucrurile se întâmplă şi se împotmolesc parcă fără voia noastră. Cu siguranță, soluţia la actualele crize şi frustrări, privaţiuni şi necazuri nu este revenirea la comunism, ci mai multă democraţie, mai multă lege, mai multă transparenţă, mai mult control al instituţiilor europene asupra banilor care se pompează în Moldova cam fără spor, mai multă exigenţă din partea societăţii civile. Din păcate, această logică nu este percepută de toți moldovenii. Niște posibile alegeri anticipate implică riscuri enorme, întrucât în urma lor nu e deloc sigur că se va păstra cursul pro-european declarat de actuala putere, cea care s-a dovedit atât de mediocră și meschină în politicile sale interne.

Dar mai avem o șansă. Vizitați de un ciudat aflux poetic, liderii Alianței au fixat data alegerilor repetate pe 15 ianuarie 2012. Felul nostru grăbit de a ne ascunde după o metaforă (chiar dacă una nu tocmai fericită) poate de data aceasta ne va zâmbi. Eminescu să ne judece!