Feed on
Posts
Comments

 

O premieră în politica moldoveană

Gestul lui Andrei Năstase de a se retrage din cursa electorală în favoarea Maiei Sandu este o noutate în politica moldoveană. E un fapt consemnat de toți comentatorii onești, dar și motivul unor speculații impure. Cea mai la îndemână, și tot atât de grosolană, este teza că liderul PPDA a cedat la sugestia americanilor și a europenilor, pentru că – a se vedea jubilația mediocră a celor care ne destăinuiesc „marele secret”! – Maia Sandu este „preferata” Occidentului, a FMI-ului, a FBI-ului, a Comisiei Europene etc. Se insinuează că asistăm la o conspirație, iar cei doi lideri politici, care au oferit în premieră Republicii Moldova această colaborare, nu sunt decât niște marionete manipulate din străinătate. E ușor de sesizat aici frustrarea celor cărora brusc li s-a luat obiectul criticii și al denigrărilor, întrucât sunt obligați să-și reconstruiască, să-și recalibreze discursul de contracarare a Opoziției de centru-dreapta în această campanie electorală.

În plus, va trebui urgent revizuită și partitura falșilor candidați lansați pentru fragmentarea electoratului proeuropean. Deși, în calitate de candidat unic, Maia Sandu nu va însuma neapărat numărul de voturi cu care sunt creditați în sondaje fiecare partener în parte (pentru a obține mai multe sufragii va fi nevoie de îndeplinirea unor condiții la care ne vom referi mai jos), liderul PAS oricum deține un avans important în raport cu candidatul oficial al puterii, Marian Lupu. Nu va fi ușor pentru manipulatorii TV și nici pentru CEC, care va număra voturile, să-l scoată pe Marian Lupu în fața candidatului unic al Opoziției antioligarhice. Pentru că Maia Sandu are drept sprijin – și nu e o simplă metaforă! – indignarea moldovenilor jefuiți și batjocoriți. Iar Marian Lupu îl are în spate pe Plahotniuc și partidul său de profitori și parveniți.

 Frustrări în rândurile Platformei DA

Renunțarea lui Andrei Năstase la cursa prezidențială și susținerea pe care i-a declarat-o liderei PAS, în calitatea ei de candidat unic al dreptei, a fost salutată de opinia publică internă și de prietenii noștri din Occident, dar în același timp a produs și destulă amărăciune în rândurile unor suporteri mai înflăcărați ai Platformei DA. Asta se vede nu numai din reacțiile pe Internet, ci și din discuțiile private pe care le ai în aceste zile. Sentimentul de dezamăgire al acestor oameni poate fi înțeles. Andrei Năstase a întruchipat spiritul revoltei, a fost cel mai contondent și mai vocal contestatar al regimului oligarhic, iar propaganda lui Plahotniuc, prin monstruozitatea și obsesia maladivă cu care l-a diabolizat, a jucat de la un punct încolo în favoarea președintelui PPDA (deși nu i-ai dori nimănui o asemenea „favoare”…). Orice puteai să spui despre Năstase, și angajații oligarhului nu au avut nici un scrupul în a-l descrie în cele mai negre culori, dar nu el s-a aflat la guvernare în ultimii 7 ani, nu Platforma DA și-a împărțit instituțiile statului și a spart bugetul public, ci grangurii din fosta AIE și din actuala „majoritate absolută”. Atacurile murdare, descalificante pentru orice jurnalist, la adresa mamei lui Andrei Năstase n-au făcut decât să sporească simpatia multora pentru liderul Platformei DA și să-l identifice drept singurul adversar de temut al statului oligarhic și mafiot.

Schimbarea strategiei electorale trebuie privită cu rațiune și calm. Ce s-a întâmplat, de fapt? Cei doi parteneri, Maia Sandu și Andrei Năstase, și-au respectat un angajament: să meargă cu un singur candidat în alegerile prezidențiale, pentru a-și spori șansele la victorie. Un candidat comun, desemnat în baza unor sondaje organizate de instituții occidentale serioase. Sondajele n-au fost poate cea mai bună soluție (mai ales că diferența dintre cei doi se situează în marja de eroare), dar a fost singurul criteriu limpede, mai lesne de susținut și explicat. Ne-am fi dorit ca acest candidat comun să fi fost stabilit mult mai devreme, pentru a nu se pierde prețioase săptămâni de campanie electorală. Dar ceea ce contează acum este că cei doi oameni politici și-au respectat angajamentul, asta trebuie apreciat.

 De ce Maia Sandu?

Mulți se întreabă de ce Maia Sandu a ajuns candidatul comun al dreptei? A-ți pune această întrebare înseamnă totuna cu a încerca să înțelegi de ce mișcarea protestatară în acest an nu a mai avut amploarea scontată, spre deosebire de manifestațiile impresionante din toamna anului trecut, organizate de Platforma DA. Sigur că un „merit ” în descurajarea protestelor l-au avut guvernarea și televiziunile lui Plahotniuc. Un alt factor perturbator a fost interferența neinspirată dintre Platforma DA și partidele proruse – falșii opozanți anti-Plahotniuc! –, atunci când, însuflețiți de „iureșul străzii”, liderii Platformei (și nu numai ei) au crezut că sărăcia și setea de dreptate ar putea în sfârșit să-i adune la un loc pe cetățenii de diferite etnii din Moldova. Această teză ar fi fost justă, dacă în spatele celor doi aliați de conjunctură ai protestatarilor – mă refer la Dodon și Usatîi – nu ar fi stat Rusia și serviciile sale secrete.

Apoi, puterea a încercat în fel și chip să preia și să deturneze ideile Platformei DA. Chiar alegerea președintelui prin vot direct, decretată de Curtea Constituțională (o hotărâre pe care mulți analiști o califică drept o încălcare a Legii), a smuls inițiativa din mâinile Platformei DA, care reușise să colecteze peste 400 000 de mii de semnături în favoarea convocării unui referendum privind alegerea șefului statului de către cetățeni.

Dar mai este și o altă cauză, despre care poate ar trebui să se vorbească mai mult. Și anume: specificul, structura psihologică a electoratului moldovean. În pofida faptului că toate sondajele din ultimii doi ani arată o nemulțumire enormă față de actuala guvernare, cinică și coruptă, moldovenii au ezitări în a susține manifestațiile de stradă și, paternaliști cum sunt, mai degrabă și-ar dori niște reforme de sus în jos, delegându-și răspunderea unor politicieni credibili. Din această zonă, a „electoratului cumsecade”, își extrage Maia Sandu în bună măsură susținătorii. Tot în acest bazin îi aflăm și pe intelectualii basarabeni, care o percep pe fosta ministră a Educației ca pe una „de-a lor”, ca pe omul politic care le reprezintă aspirațiile, dar și standardele morale și profesionale.

 Când „unu’ plus unu’ ” ar putea face trei

AÈ™a se explică, cel puÈ›in parÈ›ial, preferinÈ›a pentru Maia Sandu. De acum încolo, chiar dacă va avea întreaga solidaritate promisă de Andrei Năstase, responsabilitatea cea mare va trece pe umerii candidatului unic. Ea, Maia Sandu, va trebui să fie liantul unei tabere mai puternice, mai eficiente. Să-È™i construiască un discurs care să le dea dezamăgiÈ›ilor din Platforma DA sentimentul că ea îi reprezintă în egală măsură. Pentru că, să recunoaÈ™tem, luând asupra sa tirul calomniator al holdingului, Andrei Năstase a făcut „pârtie”, a protejat-o cumva pe Maia Sandu. Continue Reading »

 

Ne săturăm să-i privim la televizor pe candidații la Președinție – mulți dintre ei sunt enervanți, demagogi, mincinoși, mediocri –, însă uneori merită să-ți reprimi disprețul și să le urmărești prestația, pentru a-i surprinde într-un moment de autodemascare.

E cazul lui Igor Dodon, ubicuu și locvace, care își adoarme publicul cu povești despre prietenia seculară moldo-rusă. Într-un interviu televizat bine condus (Viorel Pahomi), liderul socialiștilor s-a chinuit din greu să apere Rusia în fața unor întrebări care dezvăluiau realități binecunoscute, strivitoare. Astfel, în opinia lui Dodon, anexarea Crimeii a fost un act legitim, pentru că s-a bazat pe un referendum. E drept că ținut sub armele omuleților verzi ai lui Putin, dar socialistul a omis să facă această precizare. În Donbas („Eu n-am fost acolo!”, spune Dodon) lucrurile sunt amestecate, „las’ să se clarifice ei cu problemele lor”. Ucrainenii au comis multe greșeli, e vina lor. Rușii n-au niciun amestec, iar Statele Unite s-au implicat foarte clar geopolitic. Argumentul demolator pe care îl aduce Dodon: „Nuland s-a dus și a dat pecenie (biscuiți – n.n.) la cei care protestau în piață” (în Maidan – n.n.).

Pentru prezidențiabilul Dodon, referendumul din Crimeea este OK. În schimb, un eventual referendum pentru unirea cu România, în Moldova, este împotriva legislației și el, liderul PSRM, nu-l va admite. Moldovenii au putut vedea cu acest prilej un Dodon în corzi, un Dodon care se bâlbâie, nesigur și ezitant, chiar ridicol prin felul cum încerca să răspundă la întrebări cu alte întrebări, evitând să recunoască o cât de mică vină a Rusiei pentru cele întâmplate în Ucraina, unde au fost omorâți zeci de mii de oameni. Înghesuit de replicile jurnalistului, Dodon a admis, oarecum exasperat, o singură frază ce poate să presupună și o responsabilitate a Rusiei: „Toți cei vinovați să răspundă”.

Dodon avea mari emoții, își căuta cuvintele și eschivele, pentru că era conștient că este urmărit de sponsori, în fața cărora nu avea voie să greșească. Și în râvna sa de a se arăta fidel și „în linia” care i s-a dictat, socialistul a uitat că este privit și de ceilalți. În urma declarațiilor sale Ucraina ar putea să-l declare persona non-grata pe teritoriul său. Așa încât, dacă va ajunge președinte, Dodon va avea probleme în dialogul cu Kievul. Românofobia, atât de consecvent probată, îl va împiedica să construiască o relație bună cu Bucureștiul. Intenția sa de a combate unionismul nu-l transformă doar într-un inamic al României, ci îi dă paloare de dictator, îl ostilizează în raport cu propriii cetățeni, pentru că le interzice un drept democratic și constituțional.

Pe scurt, și în acest interviu, ca și în alte apariții publice, Dodon și-a dezvăluit slugărnicia față de Moscova, fără să-i pese de consecvența și logica afirmațiilor sale. Dar, mai ales, a demonstrat că este o persoană lipsită de rușine.

Servilismul pro-rus al lui Dodon, declarat, indecent scos la vedere, ar trebui să fie o armă de atac împotriva sa în mâna altor concurenți electorali. Însă holdingul lui Plahotniuc îl menajează, are grijă să nu-i afecteze imaginea, deși socialistul este principalul adversar al Partidului Democrat, afirmă Marian Lupu. S-ar putea să aibă dreptate cei care susțin că Igor Dodon este candidatul de rezervă al oligarhului, dacă nu chiar principala sa miză în cursa prezidențială care a început pe 1 octombrie.

 

1. Anatomia unei crime – MH17

În zilele când Comisia internațională de anchetă a dat publicității raportul preliminar privind doborârea avionului de pasageri malaysian Boeing 777 (cursa MH17) deasupra Donbas-ului, mulți oameni au postat pe Facebook fotografii cu victimele acelui act terorist. Niște copii zâmbitori, fericiți, bucuroși să pozeze în fața unor adulți care-i adorau. Toate aceste ființe nevinovate, inocente, aveau să moară în cumplita catastrofă din 17 iulie 2014. Au fost omorâți de o rachetă BUK, adusă din Rusia. Grupul de investigație a efectuat o muncă enormă și extrem de meticuloasă, prezentând filmul acestei crime abominabile, care îi are ca autori pe militarii ruși și pe separatiștii pro-ruși din Donbas, sprijiniți de Moscova.

Se vede clar, în filmul-reconstituire prezentat publicului, că instalația ucigașă a fost adusă din Rusia pe un traseu bine supravegheat și coordonat, iar după doborârea avionului de pasageri a fost retrasă pe teritoriul Rusiei. O crimă pe care propaganda de la Moscova continuă să o conteste, invocând cele mai absurde pretexte, acuzând „rusofobia” occidentalilor și „politizarea” acestui caz, dar nu o mai crede nimeni.Uciderea pruncilor în cerul Donbas-ului se adaugă lungului șir de crime în masă (ca să nu mai vorbim de cele individuale: asasinarea jurnaliștilor incomozi și a opozanților politici) din mandatele lui Putin: Cecenia, Beslan, Teatrul Nord-Ost, Georgia, Siria și, desigur, Ucraina.

Exista perspectiva unui proces răsunător, într-un tribunal internațional. Comisia de anchetă promite publicarea până la sfârșitul acestui an a numelor celor implicați în această crimă (peste 100 de persoane). Nu se știe dacă rechizitoriul procurorilor îi va include și pe politicienii de rang înalt din Rusia, dar diversioniștii ruși trimiși în Donbas, care au semănat haos și sânge, de teapa lui Strelkov-Ghirkin, Borodai și alții, vor fi trimiși pe banca acuzaților în baza unor probe incontestabile. Astfel, încep să apară „fotografiile mărite” ale „primăverii rusești” din Ucraina, un război alimentat de minciună și manipulare – armele favorite ale regimului Putin.

 2. Biserica împotriva clasicilor literaturii ruse

 Se pare că afirmația lui Lev Tolstoi – „Biblia este cea mai dăunătoare carte” – va fi răzbunată. Biserica Ortodoxă Rusă i-a pus gând rău marelui clasic. „Școlile din Rusia ar trebui să renunțe la studierea romanului Război și pace, precum și la o serie de scrieri ale lui Fiodor Dostoievski și în locul acestora să fie introduse opere cu tentă moral-spirituală. Și în primul rând Biblia”. Afirmația aparține Ludmilei Verbițkaya, președinta Academiei de Educație din Rusia, membră în Consiliului prezidențial pentru știință, tehnologii și învățământ, în trecut persoană de încredere a lui Vladimir Putin.

Romanul lui Tolstoi este considerat unul prea complicat pentru studierea în școală. Dar, te întrebi, cum să-i vorbești unui elev despre războiul cu Napoleon din 1812 fără a apela la Tolstoi? Un război ce părea pierdut care a fost transformat de un scriitor genial într-o victorie. Mărturisea Tolstoi: „Voi descrie un astfel de Borodino, care nici n-a fost”. Și Borodino e cel pe care l-a descris Tolstoi.

Revizuirea programei de literatură stă în atenția Bisericii Ortodoxe Ruse de mai mult timp. Clericii săi i-au introdus pe lista neagră pe Bunin, Kuprin și Cehov, blamându-i pentru sexualitate și libertinaj. Lucrările lor ar dinamita „sfintele fundamente ale familiei”.

Obscurantismul religios, din ce în ce mai agresiv, își dă mâna cu imperialismul și militarismul putinist, care face din valorile occidentale „răul absolut”. Poporul e înfricoșat și manipulat. Lipsiți de informație alternativă, țintuiți în fața ecranelor propagandei, rușii se lasă seduși de aceste fobii, pentru că e mult mai ușor să-i delegi responsabilitatea unui stat care știe totul, decât să judeci cu capul tău realitatea. Fiți de acord, e o stare de spirit care domină și la noi. Dar ce fac intelectualii?

 3. Mihalkov și „primăvara din Crimeea”

 Nikita Mihalkov, slujitor credincios al regimului Putin, are proiecte cinematografice în concordanță cu ideologia „lumii ruse”. De pildă, o superproducție despre anexarea Crimeii (pe care el o vede, desigur, ca pe o „eliberare”). Declară emoționat regizorul: „Am discutat cu mulți oameni, nu le dau numele, care mi-au relatat niște istorii incredibile despre ce s-a întâmplat în Crimeea. O privire din interior. Cum au fost percepute evenimentele de acești oameni, căror pericole s-au expus, ce amenințări au înfruntat. Toate acestea pot alcătui materia primă pentru un blockbuster de mare profunzime și valoare artistică. Mai devreme sau mai târziu acest film va fi făcut”.

Autorul „Soarelui înșelător” (ce autoironic sună acum acest titlu!), se află, începând din vara lui 2015, pe lista persoanelor din Rusia care au interdicție de intrare pe teritoriul Ucrainei, pentru propagandă șovină și xenofobă. Să recunoaștem, o postură glorioasă!

 

Dacă procuratura refuză să-l cheme la discuții, pentru a lămuri implicarea sa în scandalurile de corupție la care atâta lume face trimitere, Vlad Plahotniuc își organizează singur interviuri. A avut câteva în vară, în care spunea între altele că proiectul lui de țară, până 2018, este foarte clar („consolidare, prosperitate, statalitate, „galop european”), dar actualitatea politică din Moldova, tot mai încinsă, îi solicită noi intervenții, pentru a nu lăsa impresia că n-are argumente în fața detractorilor. Și mai ales pentru că – o spune lumea și o recunoaște el însuși – are grave probleme de imagine, în ciuda puterii și averilor pe care le deține.

Interviul din această săptămână este, desigur, o invitație la discuții și referiri la Vlad Plahotniuc, și se axează în principal pe teme de campanie electorală și pe starea lucrurilor din justiție, unde actuala putere a înregistrat câteva „realizări”. Felul cum comentează oligarhul acest din urmă subiect și, mai ales, încrederea, hotărârea cu care afirmă că se va merge până la capăt cu arestările și dezvăluirile, sugerează că nu este străin de cele întâmplate în ultimul timp în justiția moldovenească. Plahotniuc declară, cu nedisimulată aroganță și sfidare, că dacă unii cred că implicarea sa produce rezultate în lupta anticorupție, atunci el și-o asumă fără probleme:

„Dacă de aprobarea mea depind unele lucruri benefice, îmi dau aprobarea să se facă ordine în țară (sic!). Dacă sunt unii care așteaptă aprobarea mea, sper să citească atent acest interviu și să se apuce imediat de treabă, fie că este vorba de curățenie în sectorul vamal, cel al sănătății sau în altele. Și ca să ieșim definitiv din zona speculațiilor, vă spun categoric că, atât cât am influență prin poziția mea, mi-0 voi manifesta activ în sprijinirea reformelor, inclusiv pe sectorul justiției, acolo unde e nevoie de sprijinul politic al meu sau al PDM”.

O altă importantă parte a interviului este consacrată, cum spuneam, temelor electorale. Din peisajul celor care încearcă să ajungă la timona Președinției moldovene, pe 30 octombrie, deloc întâmplător Plahotniuc îi descoperă pe cei doi candidați cu șanse de pe dreapta, Andrei Năstase și Maia Sandu. Despre ambii are opinii sceptice, proaste chiar, comentariile sale nu lasă loc de nicio îndoială că aceștia doi sunt marea problemă a oligarhului. Ceea ce opune el liderilor mișcării antisistem este „stabilitatea”, cea pe care o declamă neobosit Lupu, Candu și Filip.

ÃŽn mod surprinzător, nici reporterul È™i nici Plahotniuc însuÈ™i nu discută mai aplicat – È™i era cazul! – despre candidatul Igor Dodon, cel care vrea să „închine” R. Moldova ruÈ™ilor prin federalizare È™i vrea să oprească cursul european al țării, curs european pe care Plahotniuc pretinde că îl susÈ›ine din răsputeri. Gluma că È™i Igor Dodon, È™i Maia Sandu ar fi candidaÈ›ii săi este una de efect pueril, naiv, È™i de fapt revelează refuzul coordonatorului de a discuta subiectul Dodon. Un candidat la prezidenÈ›iale care vrea să sfârtece È›ara, care se află în mod fățiÈ™ în serviciul unui stat străin È™i intenÈ›ionează să mute R. Moldova într-o altă paradigmă de dezvoltare – cea eurasiatică – nu poate fi expediat printr-o piruetă ironică. Acest interviu ar putea să sporească numărul celor care cred că Dodon este un proiect electoral susÈ›inut de Plahotniuc. Pentru a ne face să credem contrariul, Plahotniuc ar fi trebuit să se „ocupe” de socialist, să-l critice, să-l demaÈ™te la modul serios. Dar cum să-l demaÈ™te, dacă acesta se află sub controlul său? Plahotniuc nu vrea să diminueze È™ansele electorale ale candidatului prorus, pentru că are nevoie de el. O frază din interviu: „Totodată, nu putem afirma că pentru PDM este vital să deÅ£ină funcÅ£ia de preÅŸedinte al ţării, nu cred că este corectă abordarea asta” – lasă loc pentru orice speculaÈ›ii.

***

Or fi ele minuțios aranjate și șlefuite, dar în mod surprinzător interviurile lui Plahotniuc chiftesc de calcuri din rusă și formulări inabile, stângace. Sună artificial. E un fel de dialog în care nu se caută răspunsuri, ci se „coafează” o imagine și se livrează comentarii la teme ajustate, prestabilite. Dar ceea ce displace în mod deosebit este impostura cvasi-academică a personajului și aura lui de înțelept, un fel de „Deng Xiaoping” moldovenesc, pentru că din ceea ce a reușit să surprindă lumea, „coordonatorul” nu poate elabora fraze pe care aici încearcă să le manipuleze cu bătaie lungă. Nu ți-l poți imagina pe omul acesta construind raționamente sofisticate și nuanțate, așa cum o admiți în cazul lui Iurie Leancă, Alexandru Tănase, Maia Sandu, Andrei Năstase… – oameni care au probat „pe viu” această capacitate: cea de a articula fraze cu sens. În cazul lui Plahotniuc, e clar că ni se livrează un produs prefabricat, cu holograma celui care rămâne în umbră și dirijează.

De la un punct încolo, aceste interviuri nu dezvăluie un Plahotniuc mai prezent, mai deschis È™i mai implicat, ci unul care se insinuează printr-o falsă regie. Cred că marea problemă a lui Plahotniuc sună aÈ™a: o fi el un mare combinator, un sforar de succes, dar nu reuÈ™eÈ™te să devină un om politic. Dacă ar fi fost, ar fi trebuit să candideze el însuÈ™i la prezidenÈ›iale (că tot se pretinde „stăpânul” Moldovei!), adică să se confrunte direct cu poporul, nu prin interfeÈ›ele presei aservite, să participe la dezbateri, să răspundă la întrebările incomode ale ziariÈ™tilor, să dea replici contracandidaÈ›ilor. Ar fi trebuit să-i vedem spontaneitatea. AÈ™a e cinstit. Să nu se ascundă după cordoane de poliÈ›ie È™i în interviuri scrise de alÈ›ii, făcute să-i răsfeÈ›e ego-ul. Să demonstreze în luptă dreaptă, vorba românului, că este mai puternic, mai inteligent, mai pregătit, mai cult, că merită să conducă această È›ară. Cum altfel?… Plahotniuc a refuzat până acum toate provocările – în sensul de „challenges” – care i-au fost adresate de adversarii politici. Se teme de jurnaliÈ™tii din presa independentă, le închide telefonul. Stilul său de a face politică – învăluit, ascuns, prin intermediari – s-a perimat de mult. E un anacronism în lumea contemporană.

Într-o adevărată democrație, competiția se desfășoară la scenă deschisă: în Parlament, în Agora, într-un studio TV (vezi și dezbaterile Clinton-Trump din Statele Unite!). În obscuritatea culiselor se țes doar comploturi. Iar acestea au termenul de expirare înscris pe ambalaj. Pentru că nu poți minți la nesfârșit pe toată lumea.

 

Cât de fragilă și imprevizibilă este viața! Am fost vineri seara la o frumoasă lansare de carte la Radio Europa Liberă – excelentul volum semnat de Valentina Basiul, Prin ochii presei. Moldova, un sfert de secol –, m-am întreținut cu niște prieteni de la Berlin, care au făcut o escală la Chișinău în drumul lor spre Kiev, și am reușit (ce fericire!) să-mi repar rapid calculatorul care se gripase. Și în fața monitorului m-a surprins cutremurul de pământ de la 2 și 11 noaptea… Am privit cu scepticism legănatul lustrei din tavan și zăngănitul veselei la bucătărie, m-a surprins neplăcut durata acestui balans, pentru că mi s-a părut prea lung, prea insistent. Am trăit și alte zguduiri tectonice de la noi (despre cel din 1977 am auzit la Volgograd, fostul Stalingrad, unde îmi făceam armata la ruși), pe cel din ’86 l-am simțit la etajul nouă, în căminul rezervat redactorilor de la editură de pe strada Florilor din Chișinău, apărându-mă de cărțile care cădeau din rafturi. De data aceasta nu m-am speriat la fel de tare și nici n-am auzit hărmălaie în bloc, n-am văzut ca lumea să iasă pe scară, după ce totul s-a liniștit, și să discute aprins despre cele întâmplate. Dar am avut un sentiment neplăcut: mi s-a părut nedrept ca o calamitate absurdă și necontrolată de om, cum e un cutremur de pământ, să-mi dea peste cap niște planuri de viață, niște proiecte care m-au acaparat. „Nu se poate, nu se poate!”, mi-am zis.

Și cum eram sub impresia acestei revelații existențiale, care mi-a arătat cam cum se poate sfârși totul, dincolo de ce ni se pare nouă că e corect sau incorect pe lumea asta, nu m-am gândit la o relație cu politicul și cu nefericirea basarabeană, dar am remarcat că ubicuul Marian Lupu, cel cu autobuzul și pliantul propagandistic într-o campanie prezidențială care oficial încă nici n-a început, a făcut o asociere între „revolta subterană” din Munții Vrancei și „cutremurul politic” ce stă să se producă în R. Moldova pe 30 octombrie. Marian Ilici se bucură că am scăpat fără jertfe în noaptea de 23 spre 24 septembrie, dar se gândește serios la o eventuală destabilizare în societate, în țară, dacă se va vota greșit la alegeri:

„Gândindu-mă la cutremur, spune Marian Lupu pe Facebook, vreau să spun că la fel e și destabilizarea în societate, în țară. Orice om normal vrea progres, construiește pentru familia sa, muncește să ajungă mai bine, merge înainte. Un cataclism politic, peste noapte, ne poate arunca în trecut cu ani și decenii… Am pierde încă o dată cursul de dezvoltare europeană, am număra distrugerile și „victimele”, ar trebui să curățăm ruinele, să refacem ce-am pierdut! În această toamnă vom mai fi zdruncinați! (sic!) Dar e în puterea noastră să ținem Moldova pe calea cea dreaptă, spre un nivel de viață european pentru cetățenii noștri! Depinde de noi, să nu admitem un cutremur politic.”

Îmi aduc aminte că, în alegerile din 29 iulie 2009, Marian Lupu ne adresa de pe billboard-urile cu care împânzise toate răscrucile de drumuri din Moldova un alt îndemn părintesc: „Să oprim războiul politic!” Nu știu cât a avansat Marian Ilici cu acest proiect pacifist al său într-o țară pârjolită nu de niște invadatori străini, ci chiar de propriii guvernanți, dar știu că s-a aciuat foarte comod în Partidul Democrat, dirijat, controlat și finanțat de Plahotniuc. Ca președinte PD, Marian Lupu îndeplinește rolul unui purtător de cuvânt de mucava. Nu hotărăște nimic, asta spun toate sursele și „agenții sub acoperire” din PD, execută doar partitura scrisă de coordonator, iar de luni bune, de dinaintea acestei campanii prezidențiale, era ca și dispărut din viața politică. Nu mai conta deloc, nu avea niciun fel de ambiții, încât am crezut că s-a renunțat la serviciile sale. Dar nu, a fost reactivat din nou, chemat să-și reia discursul bombastic și cacofonic, pentru a ne promite că vom avea, așa cum au remarcat cu ironie mulți observatori, „un program concentrat pe creșterea dinamică a nivelului de trai al cetățenilor” (creșterea asta dinamică să nu ne dea amețeli!).

Ai impresia că Marian Lupu a fost plecat pe Planeta Marte È™i nu s-a mai È›inut la curent cu evoluÈ›iile de pe Pământ È™i, în speță, cu starea de fericire a moldovenilor. Mă întreb cum a reuÈ™it să acumuleze, peste noapte, tocmai 9 procente în sondajele date publicității în ultimele săptămâni?…

Dar ceea ce șochează cel mai tare este ușurința, iresponsabilitatea cu care recurge la o metaforă – cea a cutremurului de pământ (or, puțin a lipsit, spun specialiștii, până să se ajungă la pagube și suferințe umane) –, adică nu se teme deloc de răzbunarea cuvintelor. S-ar fi cuvenit un pic de respect față de ceea ce ne depășește, un pic de reținere… metafizică. Ți-ai găsit! Președintele PD rostește indecent cuvântul „cutremur” pentru a lansa un mesaj electoral: votați-mă pe mine, exponentul PD, garantul stabilității tectonice a Moldovei!

Marian Lupu are la BucureÈ™ti un corespondent în ce priveÈ™te gargara politicianistă È™i enormitatea comparaÈ›iilor enunÈ›ate. L-am numit pe fostul ministru al Culturii Daniel Barbu, care tocmai a afirmat că meseria de politician comportă mai multe riscuri decât cele la care se expun soldaÈ›ii români în Afganistan – declaraÈ›ie ce a stârnit un val de critici È™i comentarii indignate, inclusiv în rândurile armatei.

Republica Moldova nu are soldați în Afganistan, dar felul cum arată „pe interior” – vorba aceluiași Marian Lupu – acest stat al nostru, care chiar este o butaforie creponată, nu o construcție instituțională făcută să servească oamenii, aduce izbitor de mult cu un câmp de luptă. Și „meritul” pentru această câmpie devastată revine în bună parte și Partidului Democrat. Orice ar spune, orice ar declara exponenții săi, sună prost, se leagă ca nuca de perete: când vorbesc de „stabilitate”, toată lumea înțelege „stabilitatea hoțiilor și abuzurilor”, când perorează despre reforme, te întrebi ironic: cine să le facă? Tot ei, politicienii care le-au îngropat sub un maldăr de interese criminale?

Sigur că poÈ›i specula orice dramă È™i formula cum îți vine la gură, dar când te afli la fundul craterului pe care l-ai săpat tu însuÈ›i, să faci teoria stabilității tectonice È™i a grijii pentru „landÈ™aft” sună jalnic È™i greÈ›os. Ca È™i deviza PD în alegeri „Împreună vom fi mai puternici!”… ÃŽmpreună cu cine? Mai puternici să facem ce?… Da’ poate ne mai lăsaÈ›i, domnilor?

***

Cei mai criticați candidați la prezidențiale, urmărind presa, sunt Andrei Năstase și Maia Sandu. Vinovăția lor cea mare constă, se pare, în faptul că încă n-au reușit să se certe, să se despartă definitiv și că mai hrănesc publicul cu mitul „candidatului comun”. Asta îi înfurie pe analiștii și comentatorii „independenți”, care aprind zilnic fitiluri: poate-poate or detona bomba despărțirii dintre cei doi spartani ai dreptei antioligarhice și proeuropene. Socialistul Dodon, care cheltuiește enorm în această campanie încă nedeclanșată, promite să câștige alegerile din primul tur. Ziaristul Dmitri Ciubașenco, ancorat în golful Partidului Nostru…, adică al lui Renato Usatîi, face mutări strategice pe tabla de șah: pe lângă faptul că ne va scăpa de oligarhi și de unioniști, promite să mute capitala Moldovei pe Nistru, la Mărgioara. Mihai Ghimpu, unionistul reșapat, le cere celorlalți candidați pro-români să se retragă în favoarea sa, pentru că, el, președinte PL, are șanse mai mari. Ceea ce automat stârnește legitima revoltă a unui alt veteran al mișcării unioniste: Vitalia Pavlicenco.

Dar cel mai tare mesaj lansat de candidații la prezidențiale este cel al lui Mihail Garbuz, liderul partidului „Patrioții Moldovei”, care ne anunță, simplu și direct, într-un videoclip electoral, că el este omul ales de Dumnezeu… Ce să mai spui? Te cuprinde așa o melancolie fără nume și fără mântuire. Pur și simplu nu poți să crezi că Dumnezeu are „gusturi” atât de mediocre!

 

Dacă vreÈ›i o insulă de libertate È™i comunicare în ChiÈ™inău, ar fi trebuit sau va trebui să mergeÈ›ila Festivalulde Ethno Jazz, organizat de formaÈ›ia „Trigon” È™i de liderul său Anatol ȘtefăneÈ›, festival ajuns la a 15-a ediÈ›ie. Este un fenomen aproape incredibil, dacă te gândeÈ™ti la improvizaÈ›ia È™i instabilitatea basarabeană. Dacă vreÈ›i o metaforă, Festivalul de Ethno Jazz dela ChiÈ™inău e un diamant – unul din puÈ›inele! – într-un smârc infect. Anatol ȘtefăneÈ› È™i echipa sa merită tot respectul È™i admiraÈ›ia noastră, pentru că arcuÈ™ul său magic ar fi putut să-È™i clădească un destin mai bun în altă parte. Măcar È™i în România, unde este cunoscut È™i apreciat. Prea mulÈ›i intelectuali È™i artiÈ™ti din R. Moldova au ales să plece în locuri mai fericite, decât să-È™i irosească viaÈ›a într-o provincie ce nu le oferă È™anse de afirmare profesională È™i nici măcar o viață normală È™i demnă.

Anatol ȘtefăneÈ› a concertat pe mai multe meridiane, dar nu a părăsit Moldova, a preferat să rămână aici È™i să construiască, ajutat de un staff tehnic în frunte cu soÈ›ia sa, Natalia ȘtefăneÈ›, un festival care a devenit o emblemă a culturii române moderne din Moldova. Și nu este singurul cuplu de manageri culturali, dacă mă gândesc È™ila Virgiliu MărgineanuÈ™i Leontina Vatamanu – creatorii Festivalului InternaÈ›ional de Film Documentar „Cronograf”, care a înregistrat, tot aÈ™a, o remarcabilă continuitate – 13 ani.

Frumoasa sală a Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici” din Chișinău a găzduit, în intervalul 15-18 septembrie, opt concerte ale unor formații care adună muzicieni de pe întreg globul, din America până în Mongolia. Evenimentul a avut o deschidere construită după un tipic cunoscut: intră Ștefăneț pe scenă, vorbește calm, meditativ, cu pauze, enumeră sponsorii festivalului și invită ca prim vorbitor pe ministrul Culturii Monica Babuc. Doamna ministru, însuflețită și radioasă, a spus că se bucură pentru această aniversare – 15 ani! –, pe care o leagă de sfertul de veac de independență a R. Moldova și face cunoscută o listă mai lungă a celor care, alături de Ștefăneț și formația sa, au dat consistență, prestanță și durată acestui proiect. Apoi a vorbit Ambasadorul Statelor Unite, James D. Pettit, care a citit un mesaj în română cu emoție și responsabilitate pentru un teritoriu în care se vorbește, a aflat și domnia sa, limba română.

Ulterior, a preluat frâiele moderatorul permanent al festivalului, criticul muzical, poetul È™i diplomatul Virgil Mihaiu, care a făcut prezentarea primului grup în evoluÈ›ie. „Chico Freeman Exotica Trio” – o formaÈ›ie în care pedigree-ul muzical È™i prietenia cu marile vedete ale jazz-ului, cum este George Freeman Sr., tatăl lui Chico, Luis Armstrong È™i Miles Davis, i-au molipsit de talent. Jazz-ul clasic, de mare È™coală, a dat sclipire acestei prime intervenÈ›ii muzicale la festival, în care saxofonul lui Chico Freeman, violoncelul lui Svante Henryson (cu o înfățiÈ™are de călugăr din Nord) È™i tobele – de fapt, un întreg ansamblu de percuÈ›ie exotică, a lui Reto Weber – au antrenat È™i copleÈ™it întreaga sală. Un nivel de interpretare È™i prestanță greu de atins È™i menÈ›inut pentru toÈ›i cei ce urmau să apară în festival…

Alte memorabile compoziții, condimentate cu multă culoare locală, a oferit „Violons Barbares” – un grup reunind artiști din Franța, Bulgaria și Mongolia (excepțională, inimitabilă vocea jazz-manului asiatic – Dandarvaanchig Enkhjargal – poliglotul Virgiil Mihaiu a reușit să rostească fluent și acest nume!). A fost ca un periplu în care distanțele mari din Mongolia, așa cum menționa inspirat metaforicul Virgil Mihaiu, se măsoară în cântece, în leagănul ritmat al cămilelor și cailor de stepă. Bulgarul a reușit să se impună și în postură de moderator și animator, vorbind și puțin românește, și anunțând de fiecare dată că de fapt am ascultat un nou „cântec de dragoste”, spre deliciul publicului care prinsese trucul și reacționa conform așteptărilor muzicienilor…

Ultima seară, din 17 septembrie, i-a adus în scenă pe inimitabilii „Trigon”, cu Anatol Ștefăneț și Vali Boghean în mare vervă, iar pentru că Ștefăneț este un generos constructor de destine și festivaluri, a făcut loc în programul rezervat formației sale și unor colective din Basarabia și România: „Arcuș Trio” și „Kaiser Band”, ambele cu evoluții excelente, de mare viitor.

Ultimul acord al festivalului a fost cvintetul italian Maurizio Geri Swingtet. O echipă sudată din foarte draga inimii noastre Toscana. Polivalent, chitarist și vocal, Maurizio Geri a oferit piese care au încântat publicul, făcându-l să reacționeze cu multă simpatie și participare. Insolită partitura acordeonului și clarinetului, ale căror triluri descriau un peisaj cu chiparoși și coline însorite. Iar piesa finală a festivalului a fost una cu o încărcătură simbolică deosebită: „Acorduri toscane pentru Europa de Est”.

Ca o observație generală, trebuie spus că paleta componistică bogată și stilistica muzicală variată – uneori exotică – rămân principalele atuuri ale Festivalului Etno Jazz Chișinău, care reușește să smulgă, pentru câteva zile, de pe fruntea R. Moldova umilitoarea etichetă de stat din care s-a furat un miliard de dolari de către cei ce ar fi trebuit, de fapt, să apere și să înmulțească avuția poporului.

După fiecare evoluție, artiștilor le erau oferite celebrele deja picturi în vin ale lui Vasile Botnaru (Ștefăneț insista și spunea „Butnaru” – dar publicul a înțeles demult că e o provocare artistică) și vinuri de la celebrele crame „Bostavan”. Cine ar refuza asemenea cadouri?

În pauza concertului din prima seară, cineva cu care discutasem înainte despre mirosul pestilențial din orașul de pe Bâc, a exclamat jubilator: „Ei, uite, Chișinăul are și Festival de Jazz, nu numai beții de garaj!”

***

Filmul cu beÈ›ia primarului Dorin Chirtoacă È™i a subordonaÈ›ilor săi din garajul Primăriei (subordonaÈ›i È™i în afara garajului – să nu fiu înÈ›eles greÈ™it…) a dezvăluit o dată în plus constituÈ›ia È™ubredă a celui care, în mod aproape inexplicabil, tronează în ChiÈ™inău de trei mandate, speculând buna-credință È™i angoasele electoratului proeuropean. Omul, deÈ™i tânăr, e sumar instruit È™i destul de primitiv È™i vulgar în manifestaÈ›iile sale, cu sau fără voia sa surprinse pe video (petrecerea din garaj i-a făcut o vădită plăcere, edilul s-a lăsat filmat copios, mai È™i dând indicaÈ›ii de „regie”), iar unionismul pe care îl afiÈ™ează conjunctural, luându-se cumătru cu „EBA” (Elena Băsescu) È™i transportând ulcele cu pământ basarabean peste Prut, este o butaforie în care nu crede nici el. Mult mai convingător a fost Chirtoacă fredonând refrenele formaÈ›iei putiniste Любэ („Liubă”), cu versuri de genul: „Давай за них, давай за нас,/ И за Сибирь и за Кавказ!// Давай за вaс, давай за нас/ И за десант, и за спецназ!” È™.a. Continue Reading »

Informații veridice despre negocierile purtate de cele trei partide proeuropene sunt puține și lumea se agață de zvonuri. Astfel că cel care era eliminat dimineața din funcție, revine spre seară victorios în post cu recomandări foarte bune din partea acelorași ziariști sau bloggeri, sugerându-ni-se că este singurul potrivit să conducă Parlamentul, Guvernul, țara….

Deci, nu se poate spune că nu avem dezbatere politică. Cei rămași în afara Parlamentului citesc cu atenție promisiunile electorale ale celor care au avut norocul să-i sară pragul și chiar să se angajeze pentru o viitoare guvernare, solicitându-le să nu-și trădeze promisiunile cu care au câștigat.

Sergiu Mocanu, liderul Mișcării Antimafie, bunăoară, i-a cerut lui Mihai Ghimpu, pe care nu l-a menajat în campanie, să nu renunțe la obiectivul declarat de liberali de a duce Republica Moldova în Alianța Nord-Atlantică. Numai că, nu e o noutate, realitatea din Parlament și mai ales stările de spirit din noua coaliție nu corespund cu discursul ambițios din talk-show-urile electorale. Așa că, se pare, aderarea R. Moldova la NATO se mai amână (deși ne-ar prinde bine umbrela americană!). Rămâne un obiectiv luminos și pentru vremuri mai… consensuale.

Politicienii procedează pe vechi, n-au deocamdată curajul să discute deschis agenda și funcțiile, deși obiectivele noii guvernări sunt clare, certe și imperative: lupta anticorupție și reformele cerute de Acordul de Asociere –, ci discută cu obloanele trase, în pofida protestelor societății civile care le-a cerut viitorilor parteneri de alianță „să nu facă din negocieri negoț”. Presa speculează (ce să facă?), iar o parte dintre „vechilii” online se pare că nu au ieșit din campanie. Își continuă tiradele la adresa celorlalte partide: ori n-au primit ordin de „lăsare la vatră”, ori nu se pot abține (dezvoltându-și fobii, idiosincrazii private, imposibil de stăpânit). S-ar cere măcar o anumită modelare a tonului, întrucât nu poți să-l ataci, irațional, pe cel cu care discuți și încerci să pui la cale o viitoare guvernare.

***

Demne de urmărit sunt și teoriile care se fac despre reconfigurările din noul Parlament. Se presupune că unii parlamentari, mulțumiți că și-au asigurat mandatul, vor descoperi, după un timp, plăcerea „deambulărilor colaterale”. Această tendință de sezon se va chema, cuminte, „regrupare ideologică”, găsirea unor afinități doctrinare, diferite de cele din perioada alegerilor – și toate aceste schimbări la față vor fi plasate, firește, sub calota „interesului național”. E un fenomen de „deja-vu” (atunci când intervin – ca în filmul „Matrix” – mici „dereglări de soft”, știți, cu pisica neagră ce reapare în cadru…). Le-am mai avut, n-ar fi nimic excepțional.

Un alt motiv al reașezărilor politice în Legislativ ar putea fi ademenirea, contra preț, a unora către o nouă „învățătură”. Observatorii pretind că printre cele mai vulnerabile tabere din Parlament, tentate de chemarea sirenelor, este Partidul Socialiștilor. Presa a descoperit, imediat după campanie, în oastea de strânsură a lui Dodon vreo cinci deputați cu cetățenie română, care blamau Uniunea Europeană și ne chemau în „ostrogul” lui Putin.

La fel de fragilă și nesigură pare și echipa veteranului Voronin, care nu mai are strălucirea, disciplina și puterea de seducție de altădată, încât s-ar putea să avem revelația că cineva dintre deputații comuniști se va lăsa de marxism-leninism și va îmbrățișa, fără crispări și false inhibiții, liber-schimbismul.

Trebuie să recunoaÈ™tem, în acelaÈ™i timp, că pericolul unor „oferte vinovate” îi pândeÈ™te È™i pe cei din coaliÈ›ia proeuropeană. Pentru că, vorba ceea: te pui cu banii lui Putin?…

Rusia a reușit să cumpere, speculează presa, cu doar 9 milioane de dolari europarlamentari francezi de-ai lui Marine Le Pen, care au dat un verdict de-a dreptul entuziast calității scrutinului din „Novorossia”  (…)

 

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-zvonuri-din-culise-preturi-europene/

 

Dacă noi am votat președintele României, iar cei de dincolo de Prut au votat pentru Parlamentul basarabean, nu m-am mirat prea mult că cineva de la București mă întreabă, preocupat:

- Ce se aude cu noua Coaliție Proeuropeană? Când va fi votat noul Guvern și cine va fi prim-ministru?

Îi răspund cu un optimism glumeț:

- Se discută serios, temeinic, nuanțat, noua construcție parlamentară și guvernamentală va fi solidă, cu o misiune clară: REFORMELE.

- Aveți martiri? Cine e gata să se jertfească? Este cineva de calibrul lui Balcerowicz?

- Va trebui să găsim. Oricum, nu se mai poate pe vechi. Așteptările sunt foarte mari, presiunea internă și internațională dă în clocot, atât cât să punem de o „zeamă” moldovenească, și proeuropenii noștri au tras perdeaua peste negocieri, ca să se poată concentra asupra interesului național.

- Bine, vă las. Nu vreau să deranjez…

Apoi, bucureșteanul mă invită să discutăm despre Rusia și despre Putin. Ce cred despre ultimul lui discurs, din 4 decembrie. Eram cu toții în febra postelectorală, de după alegerile din 30 noiembrie, și remarcase că n-am comentat. Cum mi s-a părut? Ce cred? La ce să ne așteptăm?

Îi răspund pe scurt: Ce trebuie să se înțeleagă după discursul lui Putin din 4 decembrie e că va pleca de pe tron doar împreună cu Rusia, trăgând cu el Rusia în genune. Asemenea prestații ca a lui Putin trebuie privite și ascultate foarte atent de psihiatri și psihologi, ca să reușească să avertizeze țara despre pericolele ce o pândesc.

- Adică, să le privim mai nuanțat?, mă iscodește interlocutorul meu.

- Putin se teme, e ca un animal încolțit. Are și motive: moneda națională e în picaj, prețul petrolului s-a întâlnit cu cotația rublei în raport cu euro, adică la 66. Omul minte de îngheață apele. Occidentalii s-au obișnuit deja cu acest comportament al său, iar rușii cu ceva spirit critic au râs nervos, întrucât echilibristica și gesturile șefului de la Kremlin nu prevestesc nimic bun. În mod ciudat, Putin simte nevoia să dea interviuri, să vorbească, are un comportament de infractor și vrea să răspundă la toate insultele, provocările, reproșurile care i se fac. O întreagă echipă de lustruitori de imagine încearcă să-l ajute, însă realitatea nu iartă pe nimeni. E foarte interesant să-i urmărești privirea pierdută – niște ochi ce fug în toate părțile, e conștient de impostura sa, e obosit, iritat, umilit de această tensiune a disimulării interminabile. Un mincinos prins, zi de zi, în flagrant, dar care vrea să te asigure că fapta sa nu e ceea ce crezi tu că este. Se bâlbâie, gesticulează excesiv, se pierde în fantezii și digresiuni mitologizante (noua lui marotă este „sacralizarea Crimeii”, locul de unde a pornit națiunea rusă), descrie și construiește castele în văzduh, pe care tot el le dărâmă cu gesturi nervoase. Se încurcă mai ales atunci când se vede nevoit să compare războiul pe care l-a purtat în Cecenia împotriva separatiștilor cu războiul din Ucraina, unde el e perceput de toată lumea ca susținător al separatiștilor. Fără să vrea, recunoaște din nou și din nou că a folosit armata împotriva populației civile din Rusia (Caucazul de Nord).

Nu trebuie să fii mare psihiatru ca să pui un diagnostic corect acestui om. Din păcate, o țară întreagă, de o sută patruzeci de milioane, e gata să trăiască sub dictatura acestui despot complexat. Putin are talentul să întoarcă lucrurile pe dos, să reproșeze străinătății păcatele de care el este învinuit. Occidentul spune, de exemplu, că Rusia, sub domnia sa, s-a izolat, s-a ascuns în spatele unei noi cortine de fier, iar Putin replică: „Ba nu! Voi, occidentalii, de fapt vreți să îngrădiți de jur împrejur Federația Rusă cu ziduri impenetrabile”.

În general, analiza lexicului lui Putin, trimiterile pe care le face, aproape inconștient, la Hitler, personaj cu care este frecvent comparat, trădează faptul că e la curent cu tot ce se spune despre el și încearcă să arunce în brațele altora cuvintele, sintagmele infamante cu care a fost „gratulat”. Și ca să fie mai convingător, PR-iștii de curte i-au sugerat să facă trimiteri biblice, ancestrale, care l-ar ajuta să scoată în afara politicului o problemă arzătoare: Crimeea. Numind-o „teritoriu sacru”, cum e Golgota, „colina pleșuvă” de la Ierusalim, transformi o anexare odioasă într-o căutare mistică a Graalului…

Pe scurt, un personaj care a sfârșit prin a crede în propriile elucubrații, și nu contează dacă-și mai amintește sau nu, dacă a sesizat declicul, momentul trecerii sale într-o altă realitate. (…)

Continuare pe:http://ziarulnational.md/vasile-garnet-psihologie-si-politica/

 

 

La câteva zile după alegeri, partidele proeuropene s-au retras la negocieri. Negocieri despre care nu se știe prea multe, iar lumea dă semne de nervozitate, pentru că nu vrea să asiste la un scenariu pe care l-a mai urmărit în 2009 și 2010. Am dori ca aleșii poporului să ne arate că au înțeles lecția scrutinului. Ne-am aștepta să aibă suficientă inteligență și bun-simț ca să nu pună la încercare răbdarea populației. Partidele proeuropene au fost votate, la limită, nu pentru a face același joc dezgustător, trăgându-și plapuma de la unii la alți, ci ca să guverneze responsabil țara. Dacă mass-media și societatea civilă nu-i vor slăbi din cătare, ar fi o speranță ca lucrurile să stea altfel decât în precedenta legislatură. Sigur, se poate invoca și orgoliul renăscut, mândria revitalizată a oamenilor politici de a demonstra că au învățat ceva, că percepția negativă pe care au generat-o, unii dintre ei, nu-i definește. E un pariu riscant și nesigur. Știm prea bine de ce sunt în stare, dar pe alții nu-i avem: ceilalți – buni, intransigenți, incoruptibili… – n-au trecut pragul electoral. De ce nu l-au trecut – e o altă analiză, pe care ei înșiși ar trebui mai întâi să o facă.

În acest timp, cel care s-a plasat primul pe grila partidelor parlamentare, Dodon și partidul său socialist, a plecat să prezinte raportul al Moscova. Cu o zi înainte îl vizitase la sediu ambasadorul Rusiei la Chișinău, care i-a mulțumit pentru prestație și devotament. Nu e un secret că formațiunea lui Dodon este proiectul Rusiei. Această vasalitate scandaloasă sugerează pe mâna cui ar fi încăput R. Moldova, dacă socialiștii și acoliții lor ar fi pus mâna pe putere. În primele declarații de după alegeri, Dodon s-a arătat hotărât să demoleze orice proiect european, să provoace alegeri anticipate. E un ostaș plin de râvnă, gata de asalt, nu contenește să se laude că are susținerea Moscovei și a lui Putin personal.

Numai că s-ar putea ca tocmai Rusia să-i înșele așteptările. Poate că Dodon se informează doar de la televiziunile oficiale din fosta metropolă sovietică și nu mai are timp să consulte surse alternative. Ar fi bine să afle că lucrurile în Rusia nu stau atât de strălucit pe cât le vede și ni le recomandă el. Rusia lui Putin este o țară paria, cota de încredere pe care o mai are în lume este foarte scăzută. Ca urmare a sancțiunilor occidentale, rubla se prăbușește, capitalul străin dă bir cu fugiții. Ieftinirea continuă a petrolului va face ca economia Rusiei să intre în recesiune, lucru confirmat chiar de oficialii de la Moscova, cei care stau cu ochii pe cifre, pe indicii bursieri și nu fac doar politica „lumii ruse.”

Proiectul „South Stream” a fost închis. Exporturile rusești de hidrocarburi în Europa nu vor putea evita Ucraina. E o chestiune de timp, analiștii vorbesc de câteva luni, până când situația din Rusia se poate schimba dramatic. Atunci e posibil ca și televiziunile de la Moscova să prezinte o altă imagine a țării decât cea de acum, mândră și războinică, luptând victorios cu imperialismul american întru apărarea conaționalilor săi răspândiți acolo unde Rusia nu este privită cu simpatie.

Această nouă imagine a Rusiei, pe care sperăm că o vor vedea și Dodon, și toți simpatizanții săi (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-invingatorii-negociaza-dodon-raporteaza/

Și după aceste alegeri Moldova rămâne o țară cu o populație scindată în opțiunile sale de viață și politice. Cel puțin, așa arată alegerea pe care au făcut-o cei care au participat la vot.

Deși proeuropenii sunt într-o ușoară majoritate, favorizând într-un fel crearea unei noi Alianțe pentru Integrare Europeană, numărul rusofililor și al celor care preferă universul rusesc și sovietic are o pondere considerabilă, ceea ce face ca Moldova să balanseze de la un pol la altul, existând riscul real să-și compromită perspectiva europeană. E drept că Moscovei în această campanie nu i-a păsat de respectarea măcar a unor aparențe diplomatice: a intervenit brutal și masiv, deschizând mai multe pârtii politice pentru favoriții ei, scopul declarat, urmărit și transmis moldovenilor de toți mesagerii care au vizitat Chișinăul fiind acela de a împiedica formarea unei noi coaliții proeuropene de guvernare. Să sperăm că mandatele acumulate de partidele din arcul democratic vor fi fructificate și agenda europeană va fi relansată.

Ceea trebuie remarcat, acum, la cald, este entuziasmul electoral anemic al moldovenilor – 55.86%, puÈ›in peste jumătate din numărul alegătorilor, înregistrându-se astfel cea mai slabă participare la vot din ultimii 20 de ani. Cauzele pot fi mai multe, dar două mi se par determinante: a) dezamăgirea È™i deconectarea, ca semn de protest, de la viaÈ›a politică È™i b) emigrarea accentuată, pentru că Moldova, deocamdată, nu este un loc care să te facă fericit, pe tine È™i pe ai tăi. Acest exod continuu a subÈ›iat electoratul partidelor proeuropene, în schimb cei care optează pentru Uniunea Vamală È™i frăția cu Rusia au rămas aici È™i nu vor să schimbe nimic în viaÈ›a lor.

O altă cauză a scăderii numărului de mandate în noul legislativ este prestaÈ›ia actualei guvernări, asupra căreia planează acuzaÈ›ii grave de corupÈ›ie, favoritism, suspiciuni de justiÈ›ie selectivă È™i partizană. Nici micile realizări, dar totuÈ™i importante, pe calea europeană nu au fost valorificate aÈ™a cum ar fi trebuit. Nu a existat în această campanie electorală, din păcate, o solidaritate a partidelor europene, care să poată să prezinte un bilanÈ› pozitiv comun al guvernării, atât cât a fost, iar mass-media rusească – prin definiÈ›ie antieuropeană È™i antimoldovenească – a tocat tabăra proeuropeană până la anihilare. Televizorul este o importantă sursă de informaÈ›ie în Moldova, iar majoritatea populaÈ›iei noastre rurale, fără alternative la posturile ruseÈ™ti, a rămas branÈ™ată la viziunea È™i mentalitatea sovietică.

Noi, moldovenii – o mare parte dintre noi – am rămas sovietici și proruși, această realitate trebuie privită în față și asumată. Numai cunoașterea realității ne poate ajuta la construirea unei strategii de guvernare, dar și în implicarea utilă a societății civile. Și mai ales ne poate feri de slogane goale, nerealiste, demagogice care doar încing spiritele, cabrează și mobilizează falanga prorusă.

Nici după acest scrutin, probabil, nu vor dispărea partidele de buzunar, partidele-blog și candidații independenți, „kamikaze” – actori animați doar pe timpul campaniei electorale, creând false așteptări și risipind voturile proeuropene.

Diaspora s-a manifestat puternic în aceste alegeri, opÈ›iunea sa proeuropeană este copleÈ™itoare, dar o mai bună organizare, implementarea votului electronic È™i a votului prin corespondență ar fi fructificat mai bine acest potenÈ›ial. Vor dori viitorii guvernanÈ›i să implementeze această lege?…

Moldova seamănă cu un pacient cu care se lucrează de mult, cu răbdare și înțelegere. Și parcă auzim cu toții îndemnul: „Hai, Moldova. Să mai încercăm o dată!”. (…)

Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-moldova-sa-mai-incercam-o-data/

« Newer Posts - Older Posts »