Vasile Gârneţ

Am văzut “Inglourious Basterds” (Ticăloşi fără glorie) de Quentin Tarantino. Titlul e intenţionat greşit, scris parcă de un copil agramat – corect e „Inglorious Bastards”.
- Cel mai european film al lui Tarantino, poate chiar un omagiu adus filmului european, dar n-a sedus, totuşi, Cannes-ul în acest an.
- Un artificiu spectaculos care rescrie istoria reală, istoria celui de-al doilea război mondial (Hitler şi conducerea nazistă sunt ucişi într-un cinematograf la Paris, prin 1944). Film-fantasmagorie, film-colaj, film-kitsch, western-spaghetti, comedie despre război… Poţi să spui şi „film idiot, făcut de un nesimţit”, dar rişti să fii trecut în tabăra snobilor…
- Multă violenţă ÅŸi destul umor. Nimeni nu ÅŸtie mai bine decât Tarantino că violenÅ£ei nu trebuie să-i contrapui mila, suferinÅ£a delirantă, ci umorul. Scenă din film: „ticăloÅŸii” – un comando de evrei conduÅŸi de Brad Pitt – scalpează niÅŸte fasciÅŸti (greu de privit, brr…), dar în acelaÅŸi moment răsună muzica lui Morricone din filmele lui Sergio Leone cu indieni. Åži zâmbeÅŸti, ÅŸi poÅ£i privi… Mai ales că primul scalp e scos de pe mulajul lui Quentin.
- Un actor genial, austriacul Christoph Waltz (colonelul nazist Landa, poliglot), care nu va rata niciun premiu în acest an. De aceea îi rog pe basarabenii mei să privească filmul în original, nu dublat în rusă, pentru a savura… poliglotismul lui Waltz.
- Un film despre cinema, o nouă declaraţie de dragoste pentru cinema – Quentin citează şi se autocitează fără jenă. Tarantino e îndrăgostit de film ca un copil. De aceea poate nu face filme serioase, mature… Şi bine că nu face. Reuşeşte totuşi să pună cu acest film o întrebare serioasă (a şi rostit-o în interviuri), dar care este în acelaşi timp o întrebare primitivă, neplăcută, uluitoare…: cum ar fi fost dacă în cel de-al doilea război mondial ar fi învins evreii? Nimeni nu răspunde, pentru că ştiu/cred că Tarantino a glumit.
Nota mea – 7/10.
Vizionare obligatorie.