Vasile Gârneţ

Ce-ar fi fost dacă, odată ales preÈ™edinte (nu mai discutăm modul în care a fost „ales”), Igor Dodon ar fi devenit mai sobru? Să fi decis să ia o pauză strategică, să-i surprindă È™i chiar să-i uluiască pe toÈ›i, să adopte un aer enigmatic? Gura spartă È™i mincinoasă din campania electorală să se preschimbe într-un sfinx tăcut È™i gânditor? Să spună doar lucruri absolut necesare È™i îndelung cumpănite. De la înălÈ›imea È™i exigenÈ›a funcÈ›iei pe care a râvnit-o È™apte ani…

Proiecții fantasmagorice, dorințe irealizabile. În general, dacă ar fi existat mai multă aplecare spre reflecție, cu siguranță că și Igor Dodon, ca „sublimare” a spiritului moldovenesc la 2016, n-ar fi existat. Însă Dodon există și clămpănește în continuare.

Cum era și previzibil, după alegeri Dodon nu mai vorbește despre miliardul furat, despre „oligarhii de la guvernare”, despre capturarea statului, ci perorează non-stop despre statalitate, neutralitate, federalizare și despre o relație tot mai prietenoasă cu Federația Rusă. A intrat într-o hărțuială cu ministrul Apărări Anatol Șalaru, pe care vrea să-l demită. Nu are împuterniciri, dar așa simte el și vrea să dea o lovitură unionismului și atlantismului. N-a apucat premierul Filip să semneze la Bruxelles acordul de înființare la Chișinău a unui birou de legătură NATO, cum Dodon a și sărit ca ars, declarând că el este categoric împotrivă, ca nu cumva să ne invadeze trupele NATO și să anuleze neutralitatea noastră asigurată de prezența trupelor de ocupație rusești în Transnistria.

Replica lui Șalaru la adresa lui Dodon – ministrul ce pare că a deschis un front personal împotriva liderului Ghimpu, care a acumulat tocmai 1,7% în alegerile prezidențiale, fluturând sloganul Unirii – a fost de tot hazul și mai ales potrivită pentru bosumflările șefului PSRM: „Dodon e ca un copil mic uimit că descoperă lumea. Pune degetul pe tot ca să vadă dacă frige sau nu”.

O altă altercație (promițând noi și savuroase episoade) a avut-o Igor Dodon cu Mihai Ghimpu pe seama pietrei din piața Guvernului, care evocă memoria ocupației sovietice de la 28 iunie 1940. Dodon vrea să o demoleze, să o transforme în prundiș, iar Mihai Ghimpu evident că nu se va lăsa, mai ales după ce a devenit un mic profet în Basarabia cu memorabila afirmație că Dodon va ajunge președinte atunci când va zbura porcul (așa cum altă dată, în URSS, cine-și mai amintește, zburau crocodilii… „e drept că foarte jos”, ținea să precizeze maiorul Hlevak de la catedra militară a Universității de Stat din Chișinău – un bețiv notoriu, ca mai toți colegii săi). Socialistul de la Sadova trebuia să-și găsească un corespondent la extrema cealaltă a spectrului politic, el are nevoie de pornirile unioniste și atlantiste ale liberalilor din „majoritatea absolută” ca de o rațiune personală de a fi. Dacă Partidul Liberal va dispărea din grațiile „coordonatorului” guvernării de la Chișinău, alții cu siguranță îi vor lua locul, așa încât Dodon va avea mereu ce clămpăni. Se vor demola statui, se vor perfora steme, se va da foc la steaguri, războiul simbolurilor va fi garantat.

Și pentru că tematica internă nu este suficientă pentru anvergura lui de șef de stat, Dodon face incursiuni în exterior. S-a grăbit să-l felicite cu victoria pe Donald Trump, cel care „pledează pentru relații de prietenie cu Rusia”. Și-n această ordine de idei, Dodon s-a arătat bucuros că „America se îmbracă în roșu (culoarea socialiștilor moldoveni).

O temă dragă lui Dodon este relația cu România. Vrea să-l lipsească pe Traian Băsescu de cetățenie moldovenească și refuză să-i răspundă la telefon. I-a scris lui Klaus Iohannis și insistă în continuare ca președintele României să nu se facă a uita o scrisoare mai veche pe care i-a trimis-o (n-o fi oare o „scrisoare pierdută”?), pentru că, vezi tu bucluc!, nu avem o bornă clară la frontieră. El, ca statalist, are coșmaruri că hotarul de la Prut e volatil și foarte nesigur, deși România a fost primul stat care a recunoscut în 1991 independența, integritatea și suveranitatea Republicii Moldova.

Tot teoretizând pe marginea statalității și moldovenismului, Dodon a opinat că a fost o mare greșală faptul că la 1812 Rusia nu a anexat toată Moldova, până la Carpați, ci s-a oprit la Prut. Că, adică, le-a lăsat ceva și nesuferiților români… Și cum va veni, nu peste mult timp, în ianuarie, și ziua poetului național, Mihai Eminescu, Dodon va avea, probabil, o formulare memorabilă și aici, revelându-ni-l pe autorul Luceafărului ca pe un militant socialist. Despre „socialismul” protocronist al lui Ștefan cel Mare vom afla probabil pe 2 iulie, atunci când vor bate clopotele la Putna.

Iată doar câteva dintre perorațiile lui Dodon (clămpăneli, cum le-am zis în titlu – poate de aceea îl admiră pe Fidel Castro, un alt mare clămpănitor, care urla pe stadioane „Viva la revolucion cubana!”, în timp ce își umplea închisorile cu adversari politici și își vâna compatrioții care încercau să ajungă în Florida pe ambarcațiuni improvizate, ca să scape de raiul de pe „insula libertății”). Și stați că Dodon încă n-a abordat temele legate de Istoria Românilor, de „limba moldovenească” și alte subtilități artistice și identitare pe care, dacă nu-l va provoca cineva printr-o aserțiune sau vreo zicere mai oțărâtă, le poate înscena chiar el. Și asta pentru a se afla în treabă și, cum spuneam, a nu aborda subiecte precum statul capturat, miliardul furat, justiția aservită, sărăcia galopantă a populației și, mai ales, pentru a nu fi obligat să rostească numele „coordonatorului”.

Deocamdată, prin faptul că vorbește atât de mult și că se leagă cu ardoare de orice temă, numai nu de cele care contează cu adevărat în agenda schimbării, Dodon demonstrează că este o fantoșă, că suferă de sindromul impostorului. Pe lângă inconsistența sa și aranjamentele, evidente pentru toată lumea, care i-au asigurat un scor mai bun în alegeri, Dodon mai este terorizat și de faptul că în cele acuși trei săptămâni de la alegeri el încă nu este validat, ci din contra, contestat. Nu e deloc o postură care să suscite invidia.

Totuși, ca „președinte al întregului popor”, cum se pretinde, ar trebui să se gândească și la urechile alegătorilor și să mai aibă, din când în când, simțul proporțiilor (dacă cel al ridicolului îi este străin). Vituperările antioccidentale și antiromânești ale lui Voronin măcar evocau bravada unui general sovietic, pe când scorțoșeniile lui Dodon trădează agitația complexată a unui epigon. E, așa, un Voronin mai mic, mai necopt, o copie palidă. „Originalul” era mult mai convingător.