Vasile Gârneţ

Despre deportări am auzit mărturisiri din partea supraviețuitorilor acestui calvar, chiar de la rude. Fratele mai mare al bunicului meu de pe mamă, Pompiliu, a fost ridicat într-o noapte și dus la raion, „pentru cercetări”. A fost declarat chiabur, pentru că avea mult pământ și mai angaja, contra plată, la munci sezoniere oameni din sat. La câteva zile, după ce îl văzuse cineva la Leova, a fost dus în Siberia și nu s-a mai întors. Iar bunelul Alexandru a scăpat de deportare numai pentru că s-a ascuns, fiind prevenit că va fi săltat și el la un nou val de arestări cu care cei însărcinați cu depistarea dușmanilor poporului trebuiau să completeze lista. Aveau un „barem” de elemente ostile repartizat de la raion.

Povestea aceasta a deportărilor am auzit-o de la bunică-mea, dar fără multe amănunte și cu o anumită jenă și teamă. Faptul că li s-a spus „chiaburi”, că li s-a spus „dușmani” cumva o marcase, îi retezase dreptul de a formula și de a avea o explicație, cu argumentele ei, împotriva acestei condamnări.

Mult mai explicită, mai convingătoare îmi părea când își exprima indignarea față de absurditatea învinuirilor cărora le căzuse victimă cumnatul ei. „Ce fel de chiaburi eram noi, dacă munceam din zori È™i până-n noapte, ne sculam la 5 dimineaÈ›a È™i ne culcam la 10 seara!… Da, aveam pământ, pentru că l-am muncit, nu l-am vândut ca alÈ›ii. Ä‚È™tia care se-năimeau cu ziua ne-au pârât că am fi bogaÈ›i È™i că i-am pus să lucreze cu de-a sila”.

Adevărul e că dacă s-ar fi făcut și în Moldova, ca în majoritatea fostelor state comuniste, o restituire a pământului conform vechilor acte de proprietate, o parte din terenurile agricole din jurul satului ar fi fost ale noastre.

O altă imagine a deportărilor È™i a nedreptăților de atunci o am din relatarea unui văr al meu din satul vecin, Filipeni. Povestea lor nu era atât de ascunsă precum istoria bunicii mele. Familia lor a fost salvată de la deportare de un evreu, care lucra în centrul raional, dar îl cunoÈ™tea bine pe bunicul vărului meu, îl preÈ›uia, pentru că era meÈ™ter-tâmplar, la care apela toată lumea. Dar a fost È™i el pârât È™i băgat în lista suspecÈ›ilor poate chiar de cei pe care i-a ajutat, cărora le-a făcut mese, uÈ™i, ferestre, scaune È™i tot ce putea să confecÈ›ioneze cu mâinile lui de aur. Și pentru că aveau zece copii, în 1940 sovieticii i-au dat nevestei lui o adeverință de mamă-eroină. CunoÈ™tinÈ›a din Leova – funcÈ›ionar la primărie – i-a convins pe noii È™efi să îi È™teargă de pe lista condamnaÈ›ilor în baza adeverinÈ›ei cu pricina, având grijă totuÈ™i să-l sfătuiască pe capul familiei să se ascundă câteva zile, până trecea urgia. AÈ™a au scăpat. Prin bunăvoinÈ›a unui semen. AlÈ›ii n-au avut acelaÈ™i noroc…

După mulÈ›i ani de la acele grozăvii, chiar È™i azi, asemenea bunicii mele, mulÈ›i dintre foÈ™tii deportaÈ›i sau urmaÈ™ii lor continuă să se dezvinovățească, rămânând în logica celor care îi condamnaseră: noi nu eram bogaÈ›i, munceam din zori È™i până-n noapte, cu ce-am greÈ™it, de ce să ne fi arestat, ce fel de chiaburi eram noi?… PuÈ›ini dintre ei admit că deportarea însăși era o crimă, o fărădelege săvârÈ™ită de o putere străină, invadatoare, care rupsese Basarabia din trupul României, nu problema cât de bogaÈ›i sau săraci erau cei deportaÈ›i. ÃŽnsă teroarea, frica, propaganda agresivă È™i, mai ales, faptul că toate aceste orori au durat decenii, perioadă în care doar unii – cei aleÈ™i de împrejurări È™i de propria conÈ™tiință – au avut acces la adevăr, sfârÈ™iseră prin a le inocula sentimentul vinii, al unei alterități în raport cu statutul social È™i „norma” de conduită decretate de Partidul Comunist.

***

Duminică, 6 iulie, am comemorat în Moldova al doilea mare val al deportărilor, cel din 1949, când au fost ridicate, potrivit datelor oficiale, aproape 12 mii de familii, adică peste 35 de mii de oameni, însă în realitate numărul lor a fost mai mare. Au apărut  în anii de urmă, prin localitățile Moldovei, mai multe troiÈ›e ale deportaÈ›ilor, anul trecut a fost inaugurat È™i monumentul din Scuarul Gării feroviare din ChiÈ™inău. Se organizează simpozioane È™tiinÈ›ifice, se fac emisiuni TV, se publică volume de documente È™i mărturii despre grozăviile regimului stalinist, însă toate aceste lăudabile activități nu reuÈ™esc să tragă o linie de demarcaÈ›ie clară între trecutul totalitar È™i prezentul Moldovei, pe care îl dorim democratic È™i european. Altfel cum se explică faptul că la fiecare ciclu electoral ne întrebăm dacă nu vor reveni  comuniÈ™tii la putere, votaÈ›i inclusiv de rudele È™i urmaÈ™ii foÈ™tilor deportaÈ›i? Ce-ar mai trebui să se întâmple ca adevărul despre crimele regimului sovietic să taie avântul electoral al celor care se revendică, mai pe față sau mai voalat, de la Lenin, Stalin È™i URSS?…

Oamenii sunt insensibili la poveștile despre trecut, pentru că nu sunt despre viața lor și apoi faptele acelea sunt disipate, stivuite între coperte de cărți, ascunse în benzi de celuloid, care sunt deschise, proiectate doar la ocazii speciale. Execuțiile și deportările operate de sovietici au frânt coloana vertebrală a poporului român dintre Prut și Nistru, iar școala și educația pe mulți i-a transformat în mankurți – aceasta e starea de lucruri cu care ne confruntăm chiar și după 23 de ani de la declararea independenței.

Ca să înțeleagă unii dintre cei ce proslăvesc puterea sovietică și urmașa ei de facto și de iure, Rusia putinistă, poate ar fi bine să încerce un exercițiu de imaginație, mai ales că nici nu e prea greu, dacă au văzut/au aflat ce fac bandele pro-ruse în estul Ucrainei. Să-și imagineze, așadar (…)

Continuare pe: http://www.ziarulnational.md/vasile-garnet-memoria-deportarilor-adevaruri-despre-noi/