Vasile Gârneţ

A trecut şi Adunarea Generală extraordinară a Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 5 octombrie 2012, convocată în ideea de a se pune capăt scandalurilor şi disensiunilor care macină breasla literară de doi ani de zile. A fost o decizie onestă şi curajoasă a lui Arcadie Suceveanu şi a Consiliului USM de a scoate la judecata publicului, adică a scriitorilor, acest conflict ruşinos şi dezonorant. O soluție care îi oferea şi părţii adverse – grupul disident şi „nedreptăţit” al lui Mihai Cimpoi – posibilitatea să-şi pledeze cauza, să prezinte un program alternativ de gestiune a Uniunii Scriitorilor. Pentru că era firesc să vii să soliciţi colegilor tăi, scriitorii, despre care ai scris o întreagă Istorie a Literaturii, încrederea şi un nou mandat, nu să cauţi să te întorci în jilţul de preşedinte – în care ai stat 20 de ani – recurgând la tertipuri judecătoreşti cusute cu aţă albă… Din păcate, această şansă a fost irosită şi sfidată de Mihai Cimpoi, mai mult: acesta trimisese, zile la rând, în cascadă, mesaje e-mail către membrii USM, cerându-le să boicoteze Adunarea Generală. Tentativă eşuată. Scriitorii au venit într-un număr mare la Adunare: a fost răspunsul lor indirect şi deprimant pentru susţinătorii domnului academician la întrebarea „cât de popular mai este Mihai Cimpoi în rândurile breslei?”. Dacă refuzi să te confrunţi cu opinia confraţilor tăi în cadrul unei dezbateri deschise, cum îţi imaginezi că te poți întoarce în fruntea instituției, că îţi poţi restaura autoritatea, ştiind că ai o majoritate ostilă? E aproape de necrezut această obsesie a lui Mihai Cimpoi pentru postul de preşedinte al USM, o funcţie cronofagă, ingrată şi extrem de solicitantă pentru un om de creaţie, în situaţia în care, în mandatele anterioare, domnia sa nu a strălucit ca un manager eficient, ba din contră: a lăsat în urmă o serie de mici/mari dezastre. Numai cât de greu atârnă ruinele ca de după război ale Casei de Creaţie a Scriitorilor de la Peresecina, unde nu s-a putut angaja măcar un paznic, pentru a nu se fura şi ultima cărămidă dintr-un edificiu şi o infrastructură adiacentă ce valorau milioane de euro. Acum, arendaşul Casei de Creaţie, angajat de ex-preşedintele Cimpoi, este căutat cu disperare prin Italia, unde acesta – „mare oligarh şi investitor strategic” – a plecat la munci sezoniere. Şi Uniunea Scriitorilor nici măcar nu poate iniția un proces pentru obţinerea unor despăgubiri, pe motivul unei gestiuni iresponsabile a obiectului dat în arendă, întrucât – la data încheierii contractului – nu s-a întocmit un riguros act de predare-primire a bunurilor…
Adunarea Generală a USM l-a reales, cu o largă majoritate de voturi, pe Arcadie Suceveanu în postul de preşedinte, iar contracandidatul său, Iurie Colesnic, l-a felicitat cu fair-play. Un gest de civilitate care ar fi trebuit să se producă şi la Adunarea de acum doi ani, însă domnul Cimpoi, învins la vot şi probabil prost sfătuit, a ales o altă cale: cea a confruntărilor şi contestărilor absurde, care degradează imaginea Uniunii Scriitorilor, întreţin o atmosferă de suspiciune şi neîncredere. Astfel că cei care mai vedeau (sau voiau să vadă) în instituţia scriitoricească un nobil for intelectual, o instanţă generatoare de idei, capabilă să exercite o cenzură morală la adresa clasei noastre politice, împotmolite în rele, trăiesc acum un sentiment de dezamăgire. Chiar în cadrul Adunării din 5 octombrie am avut semnele unei asemenea atitudini de beligeranţă gratuită şi ridicolă. Mai întâi, m-a şocat delirul pamfletar al lui Boris Marian, care nu ştiu de ce a găsit de cuviinţă că trebuie să începem dezbaterile prin citirea unor parodii la adresa „grupului Cimpoi”. Nu era cazul. Cum la fel de grotesc s-au comportat şi cele două corespondente de la Literatura şi arta, scriitoare, care nu s-au înregistrat ca participante la Adunare (pentru a nu asigura, doamne ferește, cvorumul şi a respecta cu sfințenie indicaţiile dlui Cimpoi), contabilizând cele întâmplate aidoma unor cercetaşi paraşutaţi în tabăra inamică. Le-a ieşit o relatare deformată, tendenţioasă, de parcă ar fi privit Adunarea prin gaura cheii, deşi colegele noastre au avut posibilitatea să observe corectitudinea votului, în deplină legalitate şi transparenţă, şi să sancţioneze pe loc presupusele manevre impure ale organizatorilor evenimentului. Astfel, corespondentele LA au descoperit, de exemplu, că la vot au participat şi persoane „străine”, numai că „intrușii” de fapt erau membri ai USM, colegi de-ai noştri mai modeşti, fără un prim-plan mediatic, primiţi în Uniunea Scriitorilor în perioada mandatelor dlui Cimpoi.
Sper ca această Adunare Generală să pună capăt ostilităţilor şi să permită Uniunii Scriitorilor să-şi reia activitatea normală. Avem de regăsit cititorul pierdut şi avem de scris nişte cărţi despre timpurile dramatice pe care le trăim…

***
Prezenţa lui Aureliu Busuioc la Adunarea Generală din 5 octombrie a însemnat, de fapt, şi ultima sa apariţie publică. Trei zile mai târziu, chinuit de suferinţă, scriitorul s-a stins din viaţă. I-am făcut nişte fotografii la terasa Uniunii Scriitorilor, una dintre ele o publicăm în această pagină. Domnul Busuioc mai avea puterea să zâmbească, stins şi înţelegător, contemplând agitaţia din jurul său. A ţinut să vină la Adunarea Generală, deşi îşi dăduse o demisie simbolică din Uniune, în semn de protest faţă de inflaţia impostorilor şi plagiatorilor. Un gest care rămâne singular în cadrul breslei noastre literare.
Dispariţia lui Aureliu Busuioc lasă, aşa cum s-a spus, un mare gol în literatura română din Basarabia – nu e o formulare-clişeu sau o simplă complezenţă. Cărţile sale vor rămâne în istoria literară drept dovadă că în această provincie înstrăinată s-a putut scrie literatură română de calitate. Chiar dacă preţul plătit a fost uneori prea mare, şi despre acest revers sinistru al supravieţuirii într-un regim totalitar Busuioc ne-a lăsat sugestii mai mult decât transparente în ultimele sale cărţi. Opera sa are nevoie de o lectură lipsită de entuziasme facile şi de exaltările spiritului provincial în faţa unui abil mânuitor al verbului. Busuioc însuşi avea conştiinţa ponderii sale reale în contextul general al literaturii române. Cei care au avut şansa unor confidenţe ale scriitorului au reţinut comentariile sale autoironice, prin care se raporta, cu exigenţă, la sine şi la peisajul literar autohton, marcat de retardare estetică şi de ostilitate faţă de tot ce e românesc.
Avea şi un stil personal inconfundabil, dând culoare şi farmec oricărei reuniuni literare sau şuete prieteneşti. Reuşea să inducă însă, nu fără o secretă jubilaţie, o tensiune în mijlocul convivilor săi: aceştia trebuiau să se ridice la înălţimea jocului intelectual pe care îl practica şi să dea dovadă de o inteligenţă şi o spontaneitate a replicii pe măsură. Nu toţi treceau testul şi au fost şi destui care nu i-au gustat întotdeauna umorul, aşa încât Busuioc a contabilizat de-a lungul vieţii sale destule supărări şi inamiciţii. Eu însumi m-am aflat într-o dispută cu Busuioc, care ne-a ţinut o vreme departe unul de celălalt. Mă bucur că am depăşit acea paranteză neplăcută. După o discuţie fără menajamente, edificatoare, scriitorul și-a reluat colaborarea în paginile Contrafortului. Cred că ironiile sale, atât de des invocate de cei care îi schiţează „portretul emblematic”, nu erau decât o formă de autoapărare, o mască histrionică pe chipul unei fiinţe dramatice, traumatizate…
Am avut şansa unei colaborări fructuoase cu Aureliu Busuioc. A publicat în Contrafort versuri, proză, interviuri, publicistică şi pagini de jurnal, care s-au regăsit ulterior în cărţile sale. Ne trimitea texte, pe care uneori ţinea să ni le citească şi la telefon, oferindu-ne privilegiul primei audiţii. Era preocupat să-şi vadă traduse cărţile în alte limbi, şi în ultima discuţie pe care a avut-o cu redacţia noastră s-a arătat interesat de o eventuală traducere în spaţiul german şi austriac a romanului său Şi a fost noapte…, pe temeiul unor afinităţi tematice, capabile să suscite sensibilitatea cititorului germanofon. Avea această încredere, poate uşor exagerată, în eficiența recomandărilor noastre către traducătorii şi editorii străini, după publicarea a două romane ale sale în Cehia (Pactizând cu diavolul şi, respectiv, Spune-mi Gioni, traduse de Jiři Našinec), „întâmplare fericită” la care am contribuit și noi.
Dispariţia lui Aureliu Busuioc, ca şi cea de mai înainte a lui Serafim Saka, Valeria Grosu, Vasile Vasilache şi alţii, trece în postumitate o importantă parte a literaturii basarabene, cu realizările şi cu proiectele ei neterminate, împingându-i pe cei rămaşi în viaţă mai aproape de un prag care nu mai admite amânări ale unor fapte de viață și de creație.