articol: 

articol: 

articol: 

articol: 

articol: 

articol: 

articol: 

Vasile Gârneț, Interviu la „Contrafort”, Colecția Rotonda, 2010, 344 p.
 

articol: 

De ceva vreme încoace un important trend social a luat amploare. Poate din pricina aşa-numitei crize economice globale, poate din nevoia omului contemporan strivit de necesităţi consumeriste de a-şi recâştiga o formă de libertate de care genetic nu se poate desprinde complet, tot mai mulţi aleg un soi de retragere socială, caută traiul simplu, doresc să vieţuiască întocmai „ca odinioară”.

articol: 

Când mergi în America, mă avertiza un prieten mult mai umblat prin lume, ajungi neapărat și la sala de gimnastică. S-ar putea să fie o dorință, necesitate ori chiar o chestie ce vine împotriva voinței tale, dar fii sigur că se întâmplă.

articol: 

Într-o societate de consum de... sărăcie, cum e a noastră, preocupată de valori trecătoare și perisabile, ar merita să ne întrebăm câţi dintre noi avem nevoie de teatru?, atunci când asimilăm cu ușurință orice „ofertă” de pe piață şi, cu o şi mai mare inconştienţă, ne lipsim de orice ar merită o adeziune mai reflectată. Suntem tentați adesea să renunțăm tocmai la ceea ce ne-ar susţine existenţa şi esenţa umană. Din fericire, avem nevoie de teatru în aceeaşi măsură în care avem nevoie de oamenii care simt necesitatea de a face teatru.

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei ne-a obişnuit deja cu programul său de expoziţii retrospective şi recuperative. Doar în 2010 am asistat la o serie de expoziţii prilejuite de împlinirea unui secol de la naşterea unor artişti precum Victor Ivanov, Lazăr Dubinovschi, Elisabeth Ivanovschi, iar sfîrșitul de toamnă a fost marcat prin expoziţia Theodor Kiriacoff şi contemporanii săi (noiembrie). Această manifestare expoziţională completează o lacună substanţială în cunoaşterea artei decorative interbelice: arta scenografiei din perioada basarabeană.

articol: 

Legendarul Jerry Goldsmith (1929-2004) este considerat de mulţi cinefili drept cel mai talentat compozitor de film care a existat vreodată. Printr-o activitate artistică deosebit de consistentă, care acoperă un interval de o jumătate de secol, el a rămas în memoria cîtorva generaţii de spectatori şi abia urmează să fie descoperit de un public tînăr. Muzica sa surprinde printr-un sound modern, în care se concentrează întreaga experienţă a cinematografiei hollywoodiene şi care contribuie la formarea unei legături empatice între public şi personajele de pe ecran.

articol: 

Argument 

Ar fi un excelent (şi comun, în acelaşi timp) nume de revistă, ziar, foaie volantă, dar oraşul, capitala sudului – o forţată analogie –, e încă în căutarea unei identităţi. O descriere culturală a oraşului Cahul presupune ocurenţa unor repere, or tocmai acestea lipsesc, iar dacă există, atunci stau bine ascunse sub pospaiul timpului. Cahulul are o istorie, inevitabilă, însă e prea puţin culturală, e o istorie stoarsă, trăită liminal şi inconştient, departe de manifestări culturale coerente.

articol: 

Alexandru Palade era un scriitor bătrân, atât de bătrân că trăia din amintiri. Sau, poate, simţea că trăieşte doar când îşi aminteşte ceva. Acum îşi prepară singur cafeaua, o drege cu coniac şi o bea în pat, ca pe vremuri. Dar fără Cristina. O auzea dimineţile umblând prin casă, la baie, apoi la bucătărie. Se trezea înaintea lui şi-şi începea ritualul primelor ore, în care el, Alexandru, era obiectul central al preocupărilor sale cvasi-maternale. Era timpul ei de graţie, când ştia că nimeni nu i-l poate răpi, când i se putea dedica şi avea în grija ei exclusivă.

Un prieten pasionat de studiul sociologiei şi politicii mi-a atras atenţia, într-o zi, cu această întrebare: de ce, în Moldova, prezenţa intelectualilor în dezbaterile publice este atît de palidă?

Anul literar 2010 (participă: Aliona Grati, Iulian Ciocan, Călina Trifan, Vladimir Beşleagă, Gheorghe Erizanu, Vasile Gârneţ)
 

bunicule
mă uit în jur bunicule
dintre cei veniţi eu tac şi urăsc cel mai mult
urăsc cuminţenia celor rămaşi
şi voluptatea celor plecaţi cu totul
valiza mea nu-i decât o vită în portbagaj dusă
încoace şi încolo peste râu
numai tu ai fi putut să-mi spui
dacă e adevărat că aşa lupt
 

articol: 

Şi tu, în ambuteiaj
 
În acest oraş – derutat nervos – … ba
nu – în această lume necăjicioasă
dezorientat-buimacă este
imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje
şi cneazul Mâşkin –
pe
la toate răscrucile supraaglomerate
prost semaforizate
cneazul dedublat-multiplicat la

Poetul Dinu Flămând, stabilit de mai mulţi ani la Paris, a fost desemnat câştigător al celei de-a XX-a ediţii a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, acordat, anual, de Consiliul local al municipiului Botoşani. Ceremonia de decernare a premiului - cel mai important premiu de poezie din România - a avut loc sâmbătă, 15 ianuarie 2011, în cadrul unei gale desfăşurate la Teatrul „Mihai Eminescu” din localitate. Pe lângă trofeu, laureatul a primit şi un premiu în valoare de 2 500 de euro şi titlul de cetăţean de onoare al oraşului Botoşani.

Mardare la cincizeci de ani e un fel de casă boierească, veche şi cu multe odăi, în care el însuşi se sparge-n fel şi fel de figuri: tatăl, soţul, meşterul, slujbaşul, negustorul, poetul etcetera…
 

articol: 

Între apariţiile istoriografice din ultimul timp, volumul pe care îl comentez astăzi merită o semnalare specială.

articol: 

Prozatoarea Mihaela Perciun şi-a publicat prima carte de povestiri relativ tîrziu, la 46 de ani. A recuperat repede însă timpul pierdut, oferindu-ne apoi două romane. Autoare tenace şi prolifică, Mihaela Perciun a reuşit cel puţin în plan statistic o mică performanţă: a publicat trei cărţi de proză în numai 7 ani, avînd în sertare şi alte manuscrise. Prin comparaţie, ambiţiosul prozator Nicolae Popa a scris şi el trei volume de proză, dar... timp de două decenii.

articol: 

Nimic mai simplu decât să alcătuieşti, din citate puse meşteşugit cap la cap, exact ca-n Poemul despre poezie: „Toată viaţa am adunat...”, portretul-robot al poetului for ever – scrisă la persoana întâi singular, poezia lui Ion Mureşan îl mărturiseşte, chiar şi atunci când autoru-i se leapădă public de ea (vezi Izgonirea din poezie) sau pur şi simplu nu se prezintă cu anii, dacă nu cu deceniile (12 ani între prima şi a doua carte; 17 ani, între a doua şi a treia), la întâlnirea aşteptată cu sufletul la gură de fanii acestuia (mă gândesc la amânare

articol: 

Pe coperta a patra a volumului recent de versuri, semnat de Maria Şleahtiţchi, Eugen Lungu schiţează un portret alcătuit din două trăsături contrare, a autoarei şi a personajului poeziei (ianus bifrons): ezitările şi retragerile timide şi ritualice ale personajului din poezie şi „hotărârea însăşi care reprezintă autoarea”. Asistăm deci la o primă dedublare (obişnuită în artă), sesizată de critic: existenţa fiinţială, eul biografic, şi masca sau chiar măştile. Ar fi nedrept să pretindem că autoarea fuge tot timpul de propriul eu biologic într-o proiecţie imaginară.