Nu e deloc o lectură ușoară cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand (Humanitas, 2016), care-ți pune în față tabloul halucinant al fostei URSS, de la atrocitățile vremurilor staliniste pînă la atrocitățile din anii de după căderea imperiului.

Motto: „Solitudine semeţ asumată, solitudine dureros îndurată” – 
                                                                            Jacques Le Rider
 

Fructe cărnoase dorm pe ramuri,
valuri de flori apar în geamuri.
Lumina creşte încet, tiptil
căzînd pe faţa unui copil.
 
Cu moţ pămîntean şi aripi divine
vibrînd în raza grijii senine
din ochii mamei, el fulgii de nea
îi prinde pe limbă, rîzînd înspre ea.
 
Inima mamei sporeşte-n putere,
ochii albaştri nasc două stele.

Am scris de curînd un text autobiografic intitulat „Oglin­da fisurată”, ocazie cu care mi-am conştientizat mai multe lucruri, unele legate de acest gen de literatură, pe care încerc să le prind aici. 

Autobuzul fîşîie obosit pe asfalt printre sate, copaci şi vii abia culese. Înainte-sus, albul orbitor al cerului. În dreapta-jos, din cînd în cînd văd Iaşiul toropit într-o ceaţă gălbuie. Pe scaune călătorii moţăie. Numai Petru vorbeşte, moale, încet, dar fără pauză, de parcă ar recita o lecţie învăţată pe de rost: Fata are un copil... tata a murit... socru a murit... mama e bolnavă... La un moment dat, se opreşte şi-mi arată o casă: Aici locuiesc eu cu soţia. Mama locuieşte în satul următor. În fiecare duminică iau prînzul la ea. Dau din cap.

în pîntecul lumii, 
în placenta mea încăpătoare
aud şi văd şi simt acut. toate războaiele 
cu rădaştele şi cărăbuşii le-am cîştigat,
în toate războaiele cu sărăcia am învins –
uşor, cum învingi ploaia de vară, 
ignorînd-o. 
numai războaiele cu oamenii le-am 
pierdut:
nu pot spune azi „sînt tu atunci cînd 
sînt eu”, 

L-am auzit odată pe un prieten poet referindu-se ironic la alt poet pe următorul temei: „Eh, el scrie despre teme mari, viaţa, moartea, sufletul...”. Dacă ar fi spus că scrie prost despre asemenea teme, poate nu aş fi fost atît de surprinsă şi n-aş fi rămas pe moment fără replică.

Cînd primesc texte de la poeţi începători să-mi spun părerea, caut să văd înainte de toate dacă au logică, dacă sînt reflexivi şi dacă au simţ lingvistic, şi abia după aceea dacă au mult invocata sensibilitate. Astea sînt, subiectiv vorbind, cele ce definesc talentul, care fac pîinea talentului. Iar lecturile şi munca pe text – drojdia care creşte pîinea. 
 

eram un mucea şi mucoşii mai mari din cartier mă puneau
să le povestesc ce citeam: poeme dramatice, nuvele istorice,
tot aşa... cînd mă ascultau, rîdeau de picau pe spate.

Motto: Ajung să procedez cu cuvintele cum proceda mama cu ouăle pentru cloşcă: ridica fiecare ou cu o mînă, încropea un paravan cu palma celeilalte mîini şi se uita lung în lumină la el, ca să se asigure că e fertil. (Fragment de răspuns la o anchetă a revistei „Steaua”) 
 

vara e aurul. arealul bucuriei inocente, îngereşti
(o, voi rafale de vorbe din gît – floarea-soarelui 
se cutremură: plecaţi, plecaţi!). deasupra, un pistil 
greu de polen. promisiunea vieţii viitoare...
 
simţi dogoarea francă printre scăpărări de vînt, 
dar zaci nemişcat, compact, un cristal pe nisip. 
 
te-ai pierdut de toţi şi nu-ntorci capul: 

în nopţile de vară cu vînt şi ploi nărăvaşe,
să nu fi vrut şi tot auzeam bufnetele moi
ale fructelor în livadă. aburită de somn,
cu picioarele goale împiedicîndu-se

Nana-bătrînă ne-a primit în cerdac. Cu mîna durdulie şi inel de aur pe un deget ne-a arătat băncuţele, iar noi ne-am aşezat cu mîinile în poală. Eu am cercetat faţa nanei: avea mustăţi. Şi un neg cu mustăţi. Pe sub streaşina baticului, mi-a aruncat şi ea o căutătură furişă, zîmbind abia. După-aceea, s-a întors şi s-a dus, tîrîndu-şi pîslarii, în bucătărie. Şoldurile i se ridicau, uriaşe, cînd în dreapta, cînd în

„Adevăru-i că nu mă prea dau în vînt să scriu despre moarte, fie ea şi aşa, în general, darmite gîndindu-mă la cea care-mi va fi hărăzită. Frică? Nu numai ea, ci şi posibilitatea, ce m-a însoţit de cînd mă ştiu, de-a dilata nesăţios clipele fericite /…/.” Emil Brumaru (text publicat pe facebook, 14 iulie 2014)

* Poetul foloseşte cuvinte, cuvintele tran­sportă sensuri. Vecinătatea intenţionată a două cuvinte poate da naştere unui… arc voltaic: „Imaginaţia are enorm de-a face cu logica. Dacă ai două concepte tari, din ele se poate naşte o legătură. (…) E ca şi electricitatea, atunci cînd pui una lîngă alta două sarcini, una pozitivă şi alta negativă. Ideea la care ajungi e de fapt un salt”, spune Dürrenmatt, într-un interviu din 1980.

* Poezia e un drum spre miezul bietei făpturi umane.
 
* Poezia e secreţia eului meu celui mai profund, mai intim. Prin aceasta, ea e cea mai fidelă „foaie de tempera­tură” a celei care sînt.
 
* Sufletul omului are şi el un sunet, ca şi arama, ca şi cristalul, ca şi fierul... Scriind poezie, încerc să aud sunetul sufletului meu şi îmi doresc să-l fac să semene celui scos de un pahar de cristal cînd îl loveşti delicat cu un cuţit.

Nimeni nu îmi pare mai înspăimîntător decît omul care trăieşte din mimetism şi care e stăpînit la maximum doar de preocuparea să fie comme il faut. Cel care se simte liniştit numai dacă se aliniază la modă (intelectualul), sau dacă nu iese cu nimic din rînd şi urmează cu fanatism tradiţia (omul obişnuit, ale cărui inhibiţii şi griji să se ţină de tradiţie le înţeleg, totuşi, destul de bine pînă la un punct).

Prin 1992 sau 1993, am văzut pe scena din Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra din Bucureşti spectacolul cu piesa „Visul unei nopţi de vară”, de W. Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei. A fost pentru mine o revelaţie.

E sasul care a preferat să rămînă în România după revoluţie, deşi mama şi surorile lui au plecat în Germania imediat ce s-a putut (tatăl, morarul Astner, doarme liniştit sub doi metri de pămînt românesc). Stabilit în Iaşi, mai întîi ca asistent de germană la Facultatea de litere a Universităţii Cuza, apoi ca jurnalist, iar acum ca traducător liber-profesionist, Mick face des drumuri la casa părintească din satul natal de lîngă Sibiu, golit de saşi.

De ani şi ani, parcă nimic nu mai este ce pare a fi. Cel mai rău e că eu nu privesc nici acum, vai mie!, cu „înţelepciune” asemenea divorţuri dintre esenţă şi aparenţă. Mă revoltă un ins care, deşi cu bun renume de persoană democrată, civilizată, „europeană”, atunci cînd vreau să discut deschis ceva cu el, mă pune la punct răspicat: „cînd vorbeşti cu mine, tu să taci!” Sînt deziluzionată dacă, sub cele două-trei coroane pe care le poartă un alt ins pe-a lui frunte, e descoperită o ditamai...