Proză

Deși avea doar 28 de ani, jurnalista Aliona Carp era deseori cuprinsă de o adâncă tristețe și încremenea minute bune, cu privirea pierdută în gol, chiar în toiul unor petreceri.

Pentru Alexandru
 
Motto:

A început să-l construiască – încet și migălos – încă din copilărie. De atunci, din serile lungi de iarnă, când se depărta de frații și surorile lui și sta cu năsucul lipit de fereastră, privind zbenguiala fulgilor de nea și umbrele enigmatice pe care le țesea luna pe fața înzăpezită a pământului, sensibilitatea lui lucra deja la el. Când îl lua maică-sa în brațe, abia adormit, ca să-l culce pe lejanca caldă, Turnul începea, ușor, să prindă, în visul său, contur.

Capitolul I
Partea I
 

Căldura verii l-a adus exact unde trebuia: la malul unui râu. Nu era un râu oarecare, ci unul în care puteai să te scalzi și să prinzi pește. Asta înseamnă să ai noroc. Râul se numea Nistru, iar orașul în care poposise eroul nostru era Soroca, care, în mod sigur, a lăsat în sufletul său o urmă… ei, cum o urmă? adică una singură! – așadar, ca să fie clar pentru toți, a lăsat urme adânci, ca albia Nistrului când malurile se apropie foarte tare unul de altul.

Paula-cea-rea, ajutată de Paula-cea-bună, își adună în gând toate întâmplările zilei. Așa proceda în ultimul timp. De parcă ar fi depănat un ghem sau ar fi dereticat în odaia ei. Privirea îi alunecă spre geam. Tresări. Era urmărită! De afară, de sus, de pe cer, o privea luna. Se uita sfidătoare, excentrică. Coborî (de ce?) tocmai la geamul ei. Stătea agățată de creanga zarzărului, ca o gutuie uitată. Ca o piuneză gălbejită. Dar poate ca o mască de ceară?! Agățată de creangă, contempla.

La noi, cunoașterea limbilor s-a fructificat în diverse împrejurări și sub diverse forme, uneori de-a dreptul spectaculoase. Ce mi-i o piticanie de translator care, poate, din trufie voise să-și pună capăt zilelor, folosind ca sculă suicidală mâna delicată a unui diplomat chinez...! 

Un pic mai repede, zice Părintele Henry și o apucă pe Sarah de mână, „remorcând-o” insistent printre pietonii de pe Fifth Avenue. Părintele Martin trebuie să fie pe undeva pe-aici și ca să putem vorbi cu el va trebui să-l interceptăm, cum ai intercepta un avion”.
Mâna părintelui Henry este caldă și umedă, mâna unui om care nu face muncă fizică.

Tata îmi tot spunea că a văzut Ceahlăul de pe dealul Păunului, iar eu îi ripostam că am întrebat-o pe tovarășa învățătoare, care mi-a spus că nu se poate, cum să nu se poată?

...Fusese ideea Generalului. În ultimul timp acesta căzuse într-o stare depresivă și lăsase treburile statului în derivă. Avea tot timpul pe masă o sticlă de coniac, din care uneori nu mai turna în pahar, ci o ducea direct la gură. Atunci când soția, femeie la vârsta duioșiei, îngrijorată de starea lui, îi confisca sticlele, el i se jeluia lui Ștefan Fânaru că e bolnav și suferă de insuficiență alcoolică acută. În cei șapte ani de când ajunsese la cârma statului se decepționase de tot și de toate, mai ales de unii oameni pe care îi promovase.

E duminică. La 12 și un sfert, microbuzul de pe ruta Fundurii Vechi-Chișinău intră în Izvoare. În întâmpinare, vin creștini ieșiți de la utrenie. Când Transporter-ul trece pe lângă casa din cărămidă roșie, cu două nivele, cu ograda umbrită de viță-de-vie, cu gard din cărămidă albă și cu o remorcă de tractor la poartă, cu roțile dezumflate, inima lui Sorin Mătăsaru zvâcnește. 

Mi-am turnat în cană must pe care l-am făcut din struguri de poamă Bacon. Are culoare roşie închisă, nu vrei să-l verşi peste hai­nă sau covor, pata e atît de lipicioasă că nu o poţi spăla uşor. Într-un fel, e ca sîngele. Golesc cana şi ies în stradă. Maică-mea mă strigă şi mă întreabă unde m-am pornit. Îi spun că vreau să trec pe la poştă să-mi cumpăr neapărat o revistă. E vorba de „Contrafort”. Îmi spune că e în regulă. În ce mă priveşte, încerc să merg cît mai firesc, fără să şchiopătez.

Zău că-i drept (căci, dacă nu era, nici nu mai ţăcăneam despre aşa ceva): nimic mai nasol pe lumea asta ca… uitucia. Iar dacă se întîmplă să mai şi cazi uneori cu ea în recidivă... Şi dacă te mai şi grăbeşti (atunci cînd cazi...) (măcar de-ai şti unde...), îţi vine – pe osu’ meu! – să-ţi iei lumea asta-n cap, aşa ca cele două ruseştence ale noastre, care... v-aş spune eu ce vîrstă au; or, azi e luni, şi doar atît vă pot comunica despre ele, că... s(t)atu’ dînselor – [R(î)M(î)] – de muuult îi „suveren şi îndenpendent” (nu vedeţi că-i flancat de...

„24 aprilie 19… O singură ieşire, la alimentara de după colţ. O jumătate de chiflă integrală, un iaurt degresat, o sută cinzeci de grame de parizer.”
„25 aprilie 19… Acelaşi lucru. Fără parizer – a rămas din cel de ieri.”
Cele mai multe pagini erau de acelaşi fel. Doar câteva excepţii în genul:

Orice-ai spune, la Bălţi lansările de carte se fac altfel.

articol: 

Se întâmplă să-mi fie greu, atunci scriu tot felul de poveşti şi, foarte ciudat, încep să mă simt mult mai bine. Apoi, când nu pot avea ceea ce mi-aş fi dorit, când realizez că timpul a trecut pe dinaintea mea lăsându-mă cu nimicul în faţă, prind a scrie de parcă pe toate le-aş avea. În fine, ajung să fiu cea frumoasă, dar şi urâtă; bogată şi săracă; admirată şi respinsă. Devin o alta! Şi, indiferent de faptul că personajul nu sunt eu, prin el, prin tot ce simte acesta (graţie mie!), sunt cel/cea care a trăit momentul... (C. P.)

Mă înfierbântasem rău când am auzit cheia rotindu-se în butuc. Parcă m-ar fi aruncat în uncrop, clocotea totul în mine. Că m-am speriat rău – e puţin spus. Bine de tot m-am speriat. Şi cum puteam să nu mă sperii dacă cineva, şi nu puteam bănui cine, intenţiona să intre în apartamentul din care fusesem alungat acum o săptămână. Da, recunosc, fusesem alungat împreună cu tatăl meu vitreg, Grig. Nu era apartamentul nostru. Era al Olgăi. S-a supărat pe Grig şi ne-a alungat. Fusese un concubinaj afişat abia după moartea mamei.

Unreal seeming yet more real than life,
Truer than things true,
If dreams these were or captured images,
Dream’s truth made false earth’s vain realities.
-         Sri Aurobindo
 

Prima grijă matinală a tatei era s-o scoată din garaj pe Maşka. Devenise un fel de tabiet fără de care, pentru el, soarele nu strălucea destul. Un întreg ritual care începea, în mod obișnuit, cu dezmierdarea „Hai, Mașka!” înecată uneori de tusea sacadată a tatei și vuietul răguşit al mașinii. Inconfundabil acel huruit pe două voci însoțit de mirosul de benzină arsă dizolvat în fum de tutun.

A doua zi