Fabule moderne, volumul cu care Tatiana Ţîbuleac debutase în 2014, era o extensiune a blogului ei, autoarea etalându-şi vocaţia de reporter atent la detalii. Cartea era şi o ipostază parabolică a rubricii „Poveşti adevărate”, pe care Tatiana o iniţiase încă în 1995 la ziarul Flux. Nu am putut să fac abstracţie de experienţa de jurnalist a scriitoarei, citindu-i parabolele ca pe nişte inspirate pastile ziaristice: observaţii din natură sau reportaje lirice, scrise inteligent şi emoţionant, demonstrând un fin spirit de observaţie. După aceste istorii, uşor parfumate de realităţile franceze, autoarea putea să alunece în ceea ce am numi literatura glamour. Dar s-a întâmplat altfel.
Cu romanul Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier, 2016) Tatiana Ţîbuleac intră ferm pe terenul literaturii. Chiar dacă subiectul e „împrumutat din viaţă”, toată construcţia e luată din cărţi (literatura se naşte din literatură, orice ar spune „realiştii” de tot soiul). Este aici un joc literar pur, o ficţiune după toate regulile genului.
Mai întâi, perspectiva narativă nu mai este turnul de observator al reporterului. Istoria e povestită de un adolescent (aici jocul merită aplauze: înainte de a inventa povestea, autoarea şi-a inventat povestitorul). Radu Vancu îşi aminteşte, pe coperta a IV-a a cărţii, de Portocala mecanică, eu m-am gândit la Salinger (De veghe în lanul de secară). Alţii şi-au amintit de alţi adolescenţi teribili (dar sunt oare şi din alţii?), din literatură, desigur. Iar scriitura – mecanismul asocierilor fiind declanşat – îi trimitea pe unii cititori la Houellebecq, la Palahniuk, la Suskind, la Aglaja Veteranyi, în fine, la capitolele scurte şi aerisite ale Lilianei Corobca. Ergo: o carte bună te trimite neapărat la bibliotecă.
Trama, în general, e simplă. Un adolescent, bolnav psihic şi elev retardat, spirit teribilist, riscând să alunece din şcoală direct în lumea criminală sau în mediul underground, îşi urăşte mama (de fapt, îi dispreţuieşte pe ambii părinţi, dar tatăl, divorţând, dispare din viaţa lor). Totul se întâmplă până în momentul în care află că mama e bolnavă incurabil de cancer şi că mai are de trăit doar câteva luni. O vară. Cartea cuprinde, propriu-zis, povestea acestei veri. Un fel de „cronica unei morţi anunţate” (dar de un alt fel de dramatism al aşteptării decât la Marquez). Boala mamei şi aşteptarea morţii, trăirile şi suferinţele (mama, o grasă dizgraţioasă la începutul cărţii, slăbeşte ca trestia pe parcursul ei) îl schimbă totalmente pe adolescentul indiferent de la începutul romanului. Nu e propriu-zis o maturizare, e o maturizare etică.
Reţinem (şi) caracterul internaţional al scriiturii: o basarabeancă, cetăţeană franceză, povesteşte istoria unei familii anglo-poloneze (cu detalii, inclusiv lingvistice, în primul rând gastronomice: gołąbki, golonka, ptasie mleczko, zrazy, makowiec etc.), stabilită, pentru a trăi ultimele zile ale mamei, într-un sat din nordul Franţei (nu am înţeles până la capăt preferinţa pentru această zonă).
Primii cititori ai cărţii au fost, previzibil, vizitatorii blogului autoarei, nişte lectori foarte activi. De mult nu am mai citit atâtea opinii despre o carte proaspăt apărută. Pe reţele şi pe bloguri, în primul rând. Emoţii de lectură, analize pe text, un feed-back imediat, pe care l-ar visa orice scriitor. Au fost şi rezerve ale reţelelor: „cancerul e o temă intens exploatată literar”, urmată de replica autoarei: nu e o carte despre cancer! Am citit şi note mai nuanţate: „Este cancerul o denumire medicală pentru regretele care te mănâncă pe dinăuntru?” (Ionela Hadârcă). Sau:
„… între lector și Aleksy […] apare o complicitate miraculoasă, deoarece prin inocența lui se reliefează adevăruri pe care nu orice ființă integră este capabilă să le recunoască, dar mai ales să le accepte.” (Liliana Ganga)
Dacă bloggerii au reacţionat emoţional, scriitorii au definit scriitura în imagini plastice. D. Crudu: „Propoziții scurte, șfichiuitoare, ca țăcănitul roților de tren. Revolta și mila se întâlnesc, se întretaie, se suprapun. Peisajele pe geam se schimbă foarte repede, fugind către priveliștea încremenită a lunii august în care mama urma să moară.” Em. Galaicu-Păun: „După un început în trombă […] romanul coboară în pantă, mai întâi abruptă – «Mama m-a chemat în lanul cu floarea-soarelui să mă anunţe că este pe moarte» –, apoi în serpentine – «Mama slăbise şi arăta ca o limbă de clopot în rochiile devenite largi» –, cu răsuciri pe cât de neaşteptate, pe atât de periculoase – «De ce nu începuse să moară mai devreme?» –, sau în suspans – «Vara era pe sfârşite. Deşi nici eu, nici mama nu vorbeam despre asta – amândoi ne întrebam acelaşi lucru: cum se va produce totul?» –, pentru a sfârşi en douceur […]” etc.
Calităţile scrisului T.Ţ. vin din experienţa povestirilor în stenogramă din prima carte. Romanul e ca un scenariu cinematografic, cu episoade scurte, bine vizualizate. O scriitură cursivă; personaje memorabile, o construcţie bine proiectată. Poate chiar în exces, cartea fiind mai curând un poem decât un roman.
Forţarea culorilor lirice este elementul cosmetic care strică desenul construcţiei, minimalist-neutru, şi tocmai de aceea emoţionant. Unele capitole sunt metafore/ definiţii poetice (o propoziţie = un capitol), care în final se vor aduna într-un fel de poem, mai mult compasional decât confesiv. Această „cheie de lectură” e deja din altă poveste, moralistă şi duioasă: „Ochii mamei erau o greșeală/ Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase/ Ochii mamei plângeau înăuntru/ Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare/ Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte/ Ochii mamei erau poveștile mele nespuse/ Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald/ Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci/ Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii/ Ochii mamei erau muguri în așteptare”.
De altfel, chiar imaginea apoteotică a cărţii este poetică, în răspăr cu minimalismul impasibil care se anunţa la început: „După amiază se pornise vântul şi m-am dus în casă să-i aduc o pătură, iar când m-am întors, mama se legăna moartă în hamac ca o crisalidă cu început de fluture”.
E mai convingător, în economia unui roman teribilist şi zgrunţuros, cum se anunţa la început, capitolul 30: „Trecuseră aproape trei săptămâni de când ajunseserăm în sat. Mama slăbise și arăta ca o limbă de clopot în rochiile devenite largi. Într-o dimineață a apărut la micul dejun tunsă. Se tunsese singură cu foarfecele cu care eu îmi scosesem unghia crăpată de sub piele. Nu am întrebat-o de ce s-a tuns, însă am observat că părul rămas îi acoperea capul mai puțin ca înainte. Părul scurt o prindea bine, i-am spus. Va muri frumoasă, i-am spus. Era o glumă proastă, dar altele nu aveam. Îmi venea greu să glumesc cu un om cu care nu vorbisem aproape deloc în ultimii opt ani. Un om care m-a împins cu piciorul ca pe un câine, când eram gata să fiu câine doar ca să fiu mângâiat. Mama a râs. […]”
Apoi, trist-maliţios: „«Aleksy», începu mama vinovată, cu degetele strânse nervos pe cana cu cafea, «iartă-mă». În acea dimineață mama semăna cu un păianjen tânăr, care tocmai prinsese în plasă prima sa victimă. Era ca Mika îmbătrânită. Ca bunica tânără. Nu o mai văzusem niciodată așa, din simplul motiv că niciodată nu fusese așa. Mama mă privea cu dragoste.
Această privire a ei – pe care o așteptasem și o cerșisem toată copilăria și pentru care m-aș fi despărțit benevol de toate economiile mele de băiat strângător – o primeam acum pe gratis. Mama, în sfârșit, mi-o dădea pe tavă, zâmbitoare și bună – așa cum în magazinele mari vânzătoarele frumoase împart produsele expirate oamenilor naivi.”
În fine, dur şi necruţător: „Aș fi vrut să o împing de pe scaun cu piciorul, așa cum m-a împins ea în toate acele șapte luni. Aș fi vrut să-i bag dragostea înapoi în ochi cu pumnii și să-i spun să și-o țină mai departe, poate pentru lumea cealaltă, în care, dacă are noroc, va reuși poate să amăgească pe cineva că poate iubi. Aș fi vrut să scot din ea în acea secundă cu un clește înroșit toate poveștile nepovestite, toate cântecele de leagăn necântate, toate zburliturile de păr care mi se cuveneau, dar pe care le-a ascuns ca o zgârcioabă.
«Mamă, nu trebuie», i-am răspuns repede și ea s-a oprit. Am terminat de mâncat în tăcere și ne-am despărțit pe toată ziua.”
Capitolul citat oferă o pistă de lectură mai credibilă decât „transformarea” miraculoasă a naratorului. Înainte de a o îndrăgi pe mama, pe pat de moarte, mama e cea care devine alta în raport cu el şi această atenţie – întârziată! – a ei îl înfurie, apoi îi topeşte dispreţul. Mi-ar fi plăcut să fie păstrată această notă sau tonalitate, această unitate stilistică a textului, fie şi în contextul evoluţiei etice a personajului. Pe un asemenea fundal, dramatismul interior ar fi fost mai autentic.
Perspectiva narativă odată aleasă, totul devine joc literar cu reguli stricte. Povestirea e – în bună parte – a unui adolescent (asta se simte din primele alineate: „În acea dimineaţă, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci şi nouă de ani. Era mică şi grasă, proastă şi urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată”). Apoi se infiltrează tot mai mult dorinţa scriitoarei (care monitorizează procesul) de a moraliza şi a poetiza intermitent. Iar încă şi mai târziu se dovedeşte că toată povestea e o amintire, un exerciţiu de exorcizare, de tratament, propus fostului adolescent, acum bărbat în toată firea, de aproape patruzeci de ani, de către medicul psihiatru: pentru a putea reveni la pictură (aşadar, personajul-narator nu e un adolescent, ci un pictor matur, de relativ succes), trebuie să transpună pe hârtie, succesiv şi cât mai detaliat, evenimentele din acea vară.
Naratorul fiind la vârsta maturităţii (în timpul când povesteşte), violenţele de limbaj, proprii unui adolescent, sunt mai puţin convingătoare. Cu parantezele poetice intercalate (pot fi citite şi într-un alt fel: picături de duioşie, adunând un chip iubit, al unei mame, detestate iniţial), romanul este un fel de baladă. Construcţia ar fi putut fi citită – din perspectiva pictorului – şi în felul următor. Pe fundalul sumbru, monocrom, anunţat în primul capitol, e pigmentată, intermitent şi sărac, câte o culoare (ochii verzi ai mamei fiind chiar prima). Treptat, se va aduna paleta (fiecare „capitol-vers” adăugând un tub, o culoare). În fine, toate se vor depune pe pânza-poemul de la sfârşit, o pictură suprarealistă a pictorului-memorialist. Dacă aş asocia această construcţie (sau acest efect) cu explozia de culori de pe frescele lui Andrei Rubliov din finalul filmului lui Tarkovski (după mai bine de două ore de „realităţi” în gri indigerabil ale Rusiei medievale), ar fi o comparaţie prea gravă, prea forţată, dar nu am o alta, potrivită, la îndemână.
Nu pot să nu menţionez şi o anume artificialitate a construcţiei, a unui roman „cu teză”, cu o evoluţie prea evident (şi explicit) „pozitivă”, sentimentală (mai mult declarată decât motivată din interior sau dedusă din context), a personajului. Autoarea ne pune în faţa unui fapt împlinit: un adolescent teribilist îşi urăşte mama, dar, odată cu anunţarea bolii incurabile, el se schimbă… pentru că e firesc să se schimbe.
Tatiana Ţîbuleac reuşeşte performanţa de a începe un roman pe o notă tristă şi de a-l încheia tot atât de trist (fie şi un alt soi de tristeţe). Dar în interior se produc schimbări, de la stilistica frazei la evenimente şi caractere. Or, aşteptarea morţii schimbă lumea, schimbă personajele. Nu numai tânărul, abia trecut de vârsta pubertăţii, devine un altul, ci şi mama acestuia. Atenţia acordată tânărului îl face pe acesta să comită una dintre cele mai tulburătoare (şi mai sincere) meditaţii/doleanţe: „De ce nu începuse mama să moară mai devreme?”
În consecinţă, avem încă o „poveste adevărată”, expusă în 77 capitole scurte („adevărate fişe clinice”, cum le-a definit Em. Galaicu-Păun). Relatată literar, de un narator implicit şi explicit, într-un exerciţiu de travestire, egal, pentru autoare, cu un exerciţiu de empatizare.
_____________
Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, 2016, 160 pag.