- Stimate domnule profesor Valeriu Cușnir, sunteți un chirurg-oftalmolog renumit, dascăl, creator de școală, deschizător de direcții de cercetare în domeniul patologiilor oculare, un specialist apreciat de înalte foruri științifice, naționale și internaționale. Nu știu dacă ați mai acordat un interviu unei reviste de cultură, dar n-ar trebui să vă mire această invitație la dialog. Pentru antici, ca și pentru epoca Renașterii, cultură însemna mai mult decât profesarea artelor frumoase, de exemplu. Era un concept amplu, care cuprindea spiritul în toate manifestările sale. Să ne gândim doar la Leonardo da Vinci, la Avicena sau la Paracelsus, care au fost deopotrivă savanți, inventatori, filozofi și artiști. Ce modele, din trecut și din prezent, au contribuit la formarea Dumneavoastră ca medic și intelectual în sensul mai larg al acestui cuvânt?
- Eu mi-am făcut doctoratul și postdoctoratul (aspirantura și doctorantura, cum se numeau pe atunci) în Uniunea Sovietică la renumitul Institut de Cercetări Stiințifice în domeniul Oftalmologiei „Helmholtz”. Despre acest domn, Hermann von Helmholtz, auzisem încă de la școală, pe urmă în anii de studiu la universitate. Era un vestit fizician care a inventat oftalmoscopul de care ne folosim noi, oftalmologii din toată lumea. A fost și un vestit filozof, fiindcă teoria simțului cromatic este legată cu el. Am studiat lucrările lui de filozofie la universitate, îl știam de matematician, fizician, dar ceea ce m-a frapat este că domnul Helmholtz a fost președintele Academiei Medicale de Științe din Germania, deși era matematician și fizician. Era un geniu în felul lui și cred că datorită acestui fapt Institutul „Helmholtz” din Moscova îi poartă numele, chiar dacă savantul german n-a avut vreo legătură cu Rusia. Cei care au pus bazele cunoștințelor mele în oftalmologie au fost profesorii din Moldova, dl Tudor Gâțu, dl Dumitru Lupan, doamna Galina Bâtcă. M-a călăuzit și mă călăuzește în continuare (mi-a fost conducător științific la teze) doamna Vlada-Tatiana Dumbravă – un foarte bun pedagog, internist și medic practician. Colega sa, doamna profesor Zinaida Anestiade, este consultant științific la teza fiului meu Vitalie Cușnir („Retinopatia diabetică”). La Moscova, drept conducători de teze, am avut doi profesori emeriți din fosta Uniune Sovietică, doamnele Nina Zaițeva și Olga Slepova, care m-au susținut foarte mult. Erau atât de vestite, încât, atunci când veneam la o altă instituție să solicit o recenzie la disertațiile mele și rosteam aceste nume, oamenii erau bucuroși să mă ajute. Totodată, aceste personalități despre care vă vorbesc nu aveau niciun fel de înfumurare, nu-și afișau meritele. Medicii, savanții adevărați sunt oameni modești și dedicați meseriei lor.
- Marii savanți au dat mereu dovadă de o modestie și de o etică pe care n-o întâlnești peste tot.
- Desigur, îl cunoșteam pe directorul institutului „Helmholtz”, pe vice-directori, care erau foarte modești, și pe directorii altor institute din Rusia despre care, văzându-i în viața de zi cu zi, n-ai fi zis niciodată că sunt niște oameni eminenți, că sunt academicieni. Am fost coleg cu ex-directorul Institutului „Fiodorov”, grecul Hristo Tahcidi. A ajuns în această funcție grație capacităților sale extraordinare. După Sveatoslav Fiodorov, el a fost director mai mult de zece ani, timp în care institutul a cunoscut o ascensiune deosebită.
- Ați pomenit de renumitul profesor Fiodorov, l-ați cunoscut personal, ați colaborat cu el?
- Cu părere de rău, nu am vorbit personal cu profesorul Fiodorov atunci când am fost la ultimul Congres pe care dumnealui l-a organizat înainte de acel tragic accident în care și-a pierdut viața. Era o persoană foarte muncitoare, exigentă, progresistă și binevoitoare. Am avut pacienți pe care îi trimiteam la clinica lui, la consult. Dacă un om de valoarea academicianului Fiodorov ar fi fost la cârma Rusiei, cred că ar fi făcut mult bine. Pe asemenea oameni îi dau mereu drept exemplu. Așa cum în România, în secolul XIX, am invitat un rege străin ca să asigure concordia și să modernizeze țara, cred că și azi, în Republica Moldova, dacă nu avem niște conducători autohtoni de valoare – nu s-au format încă, poate nici nu s-au născut – ar trebui să aducem un japonez, un neamț să ne ajute să progresăm. Deși, dacă ne uităm bine, cred că am găsi oameni demni și printre concetățenii noștri.
„În sat, la noi, sovieticii n-au ridicat pe nimeni. Pentru că nimeni, niciodată, nu a scris vreun denunț împotriva consătenilor săi”
- V-ați născut în orașul Chilia, în sudul Basarabiei, pe malul Dunării. Sudul Basarabiei și nordul Bucovinei sunt ținuturi pe care nu le putem exclude din imaginarul istoric, antropologic și cultural românesc, indiferent de felul cum s-au trasat frontierele în Europa postbelică. Vorbiți-mi, vă rog, despre locurile natale, despre educația pe care ați primit-o în familie. Ce rețineți mai spectaculos, mai pitoresc, din anii copilăriei?
- Am învățat într-o școală românească. Părinții mei, și tata și mama, au fost educați, crescuți și instruiți în școli românești. Bunelul meu după tată, Iacob Cușnir, a fost primarul satului Chitai, județul Ismail, mai mult de 25 de ani. Era un exemplu pentru toți sătenii, fiindcă, cum îmi zicea verișorul meu, care e mai în vârstă cu 20 de ani decât mine, el era unicul în sat care știa două limbi, avea biblioteca lui, pe care o completa cu noutăți, cărți în limba română și în rusă, însă nu deținea nicio desetină de pământ. Era, practic, singurul din sat care nu avea pământ, arenda zece desetine, copiii le lucrau și așa se întrețineau. Până acum s-a păstrat casa bunelului, am o poză unde este fotografiat cu tatăl meu și cu alți fii ai lui, cu nurorile și cu copiii lor. Tata era mezinul în familie și bunelul zicea că doar pe băiatul lui Nicon (pe tata îl chema Nicon) nu-l știe. „Eu aștept până se va naște nepotul și pot să mor”. Așa s-a și întâmplat. M-am născut și când aveam vreo două luni tata m-a dus în sat. Bunelul m-a văzut, m-a netezit pe cap și după ce noi am plecat a închis ochii și s-a dus în lumea celor drepți…
- Ca și cum v-a binecuvântat pe Dumneavoastră și pe tatăl Dvs.
- Bunicul dinspre tata a murit la vârsta de 81 de ani și bunica la aceeași vârstă, câțiva ani mai târziu. Pe atunci era o vârstă onorabilă, oamenii trăiau mai puțin. Eu o țin minte pe bunica Ioana dinspre tata. Iar dinspre mama i-am avut pe bunica Sanda (Alexandra) și bunelul Ananie – un pescar pasionat. Niște nume biblice străvechi, foarte frumoase.
- Erați o comunitate moldovenească destul de numeroasă în sat?
- Satul era sută la sută moldovenesc. Nu era nimeni de altă naționalitate. Acuma s-au mai schimbat lucrurile, dar cât a fost Uniunea Sovietică școală era moldovenească (românească), aveam un mediu moldovenesc, iar legăturile cu Moldova (RSS Moldovenească) erau strânse. După ce Ucraina și-a declarat independența, imediat s-a făcut școală ucraineană, deși nu avem în sat nici ucraineni, nici ruși. Bunica Sanda, mama mamei mele, nu lucra, nu avea serviciu, femeile stăteau acasă. Bunelul Ananie mergea pe Dunăre să pescuiască până în deltă și chiar până la Marea Neagră. Fiecare sătean își avea barca lui, le numeau dubă/dube – presupun că e un cuvânt turcesc. La început, vâsleai în josul Dunării, dar înapoi era mai greu, trebuia să ai niște mușchi, nu glumă!... În perioada României Mari, bunelul meu, Ananie, lucra la moară, la un evreu. La moară s-a întâmplat un accident în care bunelul a pierdut trei degete la o mână. Și acel evreu îi plătea o pensie care-i ajungea să hrănească toată familia. Au venit sovieticii și l-au „eliberat” de pensie, iar evreul a fost ridicat, dus în Siberia. Era „capitalist”… În ce privește ridicatul. În sat la noi, îmi spunea tata și verișorii mai în vârstă, eu eram cel mai mic, nu a fost ridicat nimeni. De ce? Nimeni, niciodată nu a scris vreun denunț împotriva consătenilor săi, cum s-a întâmplat în alte părți. Pentru că și sovieticilor le trebuia o „bază juridică” pentru asta. Doar tata, pentru că bunelul a fost primar, a fost trimis lângă Odesa să lucreze la o uzină. I s-a iscat o pricină (a întârziat cu cinci minute la serviciu) și i-au dat șase luni de închisoare, unde era să moară de foame. Acolo trăiau numai cu varză murată. Într-o zi i-au chemat pe buneii mei și le-au spus: „luați-l, că moare”. Tata nu numai că nu a murit, dar mai târziu a făcut și armata la români și la sovietici.
- Mai există o școală medie „moldovenească” în Chilia, precum cea pe care ați absolvit-o?
- Școala a fost închisă. Sora mea a fost penultima care a fost în acea școală. Atunci moldovenii se temeau să spună că sunt moldoveni: „Tî cito, ne russkii?” Numai părinții mei și vecinii noștri au avut tăria să ceară ca copiii lor să studieze în școală moldovenească. Însă pentru doar doi copii nu se deschidea o clasă separată. Așa că toți, inclusiv sora mea Valentina, au învățat la școală în limba rusă. Apoi, sora a studiat la Universitatea din Chișinău în limba română, la facultate, ca bibliotecar, și a fost, cred, printre ultimele promoții de bibliotecari, după care facultatea a fost închisă. Decan la acea facultate era domnul Gheorghe Dodiță și, după cum spunea bunul meu prieten, scriitorul Iurie Colesnic, era un foarte mare specialist în domeniul literaturii române vechi. El mi-a dăruit o carte a lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, editată la București, în 1973, care conține hărți ale Principatului Moldova, în care sunt trecute Chilia, Cetatea Albă, Hotinul...
„Tinerii învață a opera mai repede și mai bine decât noi”
- Sunteți profesor universitar la Catedra Oftalmologie a Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemiţanu” din Chișinău și Director al Clinicii Oftalmologie nr. 2 al acestei instituții. Cum vi se pare nivelul de cercetare din cadrul acestei instituții care a dat atâția medici iluștri – să ne aducem aminte doar de fostul rector, regretatul academician Vasile Anestiade. Cum mai e contingentul de profesori, de studenți – sunt mulți și de peste hotare, inclusiv din țările arabe.
- Atmosfera generală este foarte bună, fiindcă rectorul actual, domnul Ion Ababii, îi susține, material și spiritual, pe pedagogii vârstnici, pensionați, și îi sprijină pe pedagogii tineri, îi promovează, îi stimulează și, încet-încet, aceștia obțin posturi de decizie. E un schimb armonios de generații. Nivelul de predare a crescut, de asemenea. Înainte foloseam niște postere, scheme - acestea au rămas în trecut. Acum au apărut alte mijloace, moderne. Când mergem la o conferință, la un congres peste hotare ca să prezentăm știința noastră, nimeni nu te crede pe cuvânt, trebuie să arăți imagini, statistici, să proiectezi filme. De exemplu, chiar disertația mea pe care am susținut-o în Rusia – „Influența virușilor hepatici asupra analizatorului optic” – era unica în fosta Uniune Sovietică, și unica în lume. Au confirmat-o rușii cu care colaboram la Institutul „Helmholtz”. Aveam nevoie de laboratorul lor și ei au cheltuit milioane de ruble, au făcut și microscopie electronică și multe altele, ca să verifice teoria mea, să confirme acest efect… Lucrările, investigațiile științifice în lumea de azi sunt interdependente.
Cum vă spuneam, nivelul de instruire la Universitatea noastră este foarte bun. Sunt direcții de cercetare, de pildă, transplantul de cornee. El se realizează și în România, și în Rusia, chiar dacă nu există legi perfecte pentru asta. În Moldova avem această lege, cu banca de țesuturi, foarte modernă, pe care au făcut-o americanii. În România, la Iași și București, și în Rusia, la Institutul „Sveatoslav Fiodorov”, se organizează congrese, o dată la câțiva ani, dedicate transplantului cornean, la care sunt invitați profesorii-savanți din toată lumea, se țin prelegeri, se face școlarizare și pe lângă aceste cunoștințe mai obții și o diplomă de participare, care îți permite să activezi. În Republica Moldova doar eu posed o asemenea diplomă, ceea ce nu e normal. Aș putea preda această materie, pentru a crește mai mulți specialiști în domeniu. E nevoie de tineri care să facă treaba asta. Tinerii învață a opera mai repede și mai bine decât noi. Mânuiesc cu dibăcie echipamentele moderne, calculatoarele, pentru că toate aparatele noi sunt pe bază de calculatoare. De pildă, aparatul cu care operez cataracta îmi „spune” ce urmează să fac, care va fi următoarea intervenție. Ceea ce făceam noi în 30-40 de minute și chiar într-o oră azi tinerii fac în 10-15 minute și lucrează foarte calitativ.
Domnul Ababii are dreptate când deplânge faptul că tinerii noștri talentați pleacă în România, în Europa și noi pierdem o șansă de dezvoltare.
„Dinastia Cușnir” – un parteneriat de familie și de meserie
- Domnule profesor, sunteți o adevărată „dinastie Cușnir” în oftalmologia moldoveană. Soția Dvs., doamna Raisa Cușnir, e un specialist cu o înzestrare și cunoștințe enciclopedice, inclusiv în medicina alternativă…
- Da, soția mea, Raisa, e un om cu un suflet mare și frumos. Îi datorăm, eu și copiii noștri minunați, în primul rând ajutorul de zi cu zi. Ea ne asigură spatele, cum se spune, în timpul turelor de noapte și al plecărilor în numeroasele noastre deplasări. Este gastroenterolog-hepatolog la Centrul Republican de Diagnoză Medicală. Pot spune că ea mi-a inspirat tema și, împreună cu doamna Dumbravă, direcția de cercetare a tezei mele de doctorat.
- Fiii Dvs., Vitalie și Valeriu, v-au urmat vocația, au făcut studii în Occident, sunt niște chirurgi cunoscuți și apreciați pentru profesionalismul lor. Cum privesc ei problema exodului medicilor noștri în Occident?
- Vitalie și soția sa, Ariadna (fitoterapeut), vorbesc engleza; fiul meu cel mic, Valeriu, și soția sa, Cristina (dermatolog-cosmetolog), sunt excelenți vorbitori de franceză și engleză. Valeriu a susținut examene în fața unor comisii de specialiști din Europa. Acum ia ore de limba germană. Zice că la aceste cursuri sunt 60 de oameni și majoritatea sunt doctori. Înseamnă că acești oameni se pregătesc să plece din Moldova. Și cred că e o veste proastă.
- Dacă nu facem nimic ca să-i ținem acasă, dacă nu le oferim condiții... Cum „coabitează”, în cazul familiei Dvs., relația tată-fiu și parteneriatul în meserie?
- Nu avem probleme. Fiii mei se întâmplă să mă depășească, pentru că citesc și practică foarte mult, se perfecționează continuu. La sfârșitul zilei de muncă, după vreo operație mai grea, avem un schimb de opinii: ce am făcut bine, unde se putea proceda altfel. Ei doi sunt nu doar caractere diferite, ci și diferite generații, îi separă nouă ani și jumătate. Sunt foarte circumspecți. Își analizează fiecare pas, calculează fiecare incizie pe care o au de făcut. Există anumite diferențe de opinii între ei, mai ales în ce privește organizarea muncii. Fiul cel mic, Valeriu, a absolvit între altele și Academia Prezidențială din Moldova, specialitatea management, asta i-a schimbat complet viziunea asupra sistemului de organizare a sănătății, a secției din spital, a treburilor în țară în general. A fost influențat foarte mult și de faptul că a stat un an de zile în Belgia, la Bruxelles, a urmat cursurile celei mai progresiste instituții medicale din Belgia – „Erasmus”. A participat la multe congrese, a călătorit prin toată Europa. Cu 30 de euro în buzunar, a cutreierat Parisul, Amsterdamul… Ne-a povestit un caz hazliu. La Bruxelles, o dată pe an, se face o conferință mare în care sunt prezentate, sintetic, toate prelegerile citite studenților în anul de studii ce urmează. Vin profesori din toată țara și participanții evaluează nivelul prelegerilor. Valeriu a fost la o asemenea conferință și a stat până la sfârșitul ei, conspectând conștiincios. A doua zi, întrebat de profesorul său daca a fost la conferință, Valeriu i-a spus că a stat până la ora opt seara. „A-a, tu erai acela! Într-un colț, îmbrăcat în costum, cu ochelari, am crezut că venise cineva de la Ministerul Educației să ne inspecteze. Altfel, erau s-o șterpelească toți de pe la ora 5, dar din cauza ta studenții și lectorii au stat până la opt seara!” Iată, se întâmplă și pe la case mai mari…
- Spuneați cât de atenți, cât de circumspecți sunt Vitalie și Valeriu în munca lor, cum își analizează fiecare pas. Dar Dvs. vă conduceți mai mult de intuiție, de un fel de inspirație? Sunt momente când parcă soluția apare spontan și nu neapărat în urma unor calcule foarte riguroase?
- În diagnostică, da. În chirurgie este imposibil, la noi e matematică pură. Trebuie să socotești ce cantitate de țesut iei, pentru că o zecime de milimetru în plus sau în minus îți creează deficit în cealaltă parte. Nu-ți permiți să aproximezi. Filozofia e bună atunci când discuți, dar când ești în ochiul omului, ai greșit cu o zecime de milimetru, ai intrat în retină și dacă ai „mușcat” din ea trebuie să știi cum să ieși din situația asta. Multe se întâmplă, există riscuri în orice specialitate. Important este să știi dinainte ce ai de făcut, de aceea doctorii învață toată viața. Dacă n-ai fost nicăieri timp de jumătate de an, la cursuri, la seminare și congrese științifice, ca să te informezi, gata, ai rămas în urmă. Și e foarte greu să recuperezi.
„Sponsorii noștri europeni nu vor cadouri, tot ce pretind ei este o atitudine onestă, corectă”
- Știm că ați contribuit la organizarea secției de oftalmologie și la echiparea cu utilaj performant a cabinetului de diagnostic și a sălii de operație a spitalului raional Florești, grație unui grant oferit de Olanda. Ați operat în cadrul acelui proiect, de-a lungul a doi ani, împreună cu fiii Dvs., Vitalie și Valeriu, mai mult de 600 de persoane de glaucom și cataractă – pensionari din regiunea de nord-est a Moldovei, oameni cu venituri modeste. Cunosc mai mulți pacienți de-ai Dvs., care vă sunt foarte recunoscători, pentru că sunt și eu din Florești. Din păcate, acel proiect s-a blocat din cauza unor rivalități și presiuni locale. Ce ar trebui să facă statul, autoritățile de la noi pentru a atrage mai multe finanțări din exterior în beneficiul sănătății cetățenilor noștri? Care sunt moravurile de care ar trebui să ne debarasăm, ca să putem colabora cu străinii?
- Am trecut printr-o experiență foarte negativă la spitalul din Florești. Ca și pe tot teritoriul Republicii Moldova, cineva vrea să aibă niște foloase necuvenite, vrea să te „împarți” cu el, în caz contrar, te sapă, te subminează. Statul trebuie să fie mai deschis pentru partenerii externi, să le acorde prin lege o siguranță a investiției. Și atunci mulți ar veni să ne ajute... Trebuie să scăpăm de aroganță și de lăcomie. Dacă-i lăcomie, e și corupție. Nicio sală de operație din spitalele de stat nu a fost la fel de bine amenajată și nu avea utilaje precum sala de operație oftalmologică a spitalului din Florești. Acum stă nefolosită, sigilată... Și cine are de pierdut? Evident, pacienții!
Pe oamenii care ne ajută trebuie să-i primești cu bunăvoință, să le zâmbești, să fii sincer. Noi, de exemplu, colaborăm cu norvegienii în domeniul diagnozei și tratamentului. Ei ne-au adus lasere, aparate de investigație foarte precise, ne furnizează consumabile, în noiembrie urmează să ne aducă aparate de facoemulsificare. Am fost și în Norvegia, fiind invitați la o discuție de viceministrul lor de Externe. Tot el ne-a vizitat și la Chișinău, la spital. Vine des în inspecție și ambasadorul Norvegiei, cu sediul la București, vrea să vadă cum folosim consumabilele și aparatele. A fost doi ani în urmă o doamnă parlamentară responsabilă de ajutorarea unor țări sărace ca a noastră. Șeful misiunii de caritate de la noi, din Moldova, Hans Bjorn, norvegian și el, ne-a prevenit: „Cum vă veți comporta cu ea, ce impresie îi veți face, așa va fi, pentru că proiectul se închide!” Și după ce am discutat cu doamna, același responsabil de la misiunea de caritate s-a mirat că am reușit să o convingem – așa dură și exigentă cum este – să nu oprească proiectul, și proiectul continuă și azi. Sponsorii noștri europeni nu vor cadouri, tot ce pretind este o atitudine onestă, corectă.
Să vă mai spun cum ne ajută ei pe noi. Există o lege în Norvegia: o dată pe an, toți școlarii, toți angajați la stat și la privat lucrează pentru a ajuta țările subdezvoltate. Am rămas frapat, vreo 2-3 în urmă, când așteptam, tot așa, niște oaspeți din Norvegia. Delegația lor era compusă pe jumătate din invalizi în scaune cu rotile. Au vrut să vadă unde ajung banii lor… Cum să nu-ți fie rușine - ei, invalizi, să ne ajute pe noi, oameni sănătoși? Ei ne ajută, iar noi… Ar fi bine să fie și la noi o inițiativă ca asta. Eu aș fi de acord să cedez o zi de muncă în folosul comunității, spre binele unor concetățeni ai noștri suferinzi, dar să fiu sigur că se respectă, că banii ajung la destinatari, așa ca în Norvegia, unde acest proces este verificat foarte minuțios, de la elevi până la ambasadori și miniștri.
- Asta e nedumerirea mea, că finanțarea din ultimii ani a Republicii Moldova, când eram și noi o „poveste de succes”, nu a fost însoțită de un control riguros, cum e cel al norvegienilor, la noi, în domeniul medical. Adică s-au dat banii „de ochi frumoși” pentru o Moldovă proeuropeană și ne-am pomenit mințiți și jefuiți de guvernanții noștri.
- Mai rău e că ne-am stricat imaginea în exterior. Partenerii străini nu mai au încredere în noi și e foarte greu să le recâștigi bunăvoința.
- Domnule profesor, nimic nu e mai prețios ca lumina zilei. Lumea percepută prin alte simțuri decât prin văz e mai săracă și, în orice caz, diferită. Dumneavoastră ați redat vederea sutelor de oameni. Cum trăiesc pacienții Dvs. această descoperire – să vezi din nou, după o perioadă de orbire, sau să vezi prima dată? Ce mărturisiri v-au făcut, ce șocuri au trăit?
- Unui om orb când îi faci operație și el începe a vedea nu are importanță că își recapătă doar 5% din vedere, el este mai mulțumit decât acela care are 50% sau 90%. Omul se schimbă, nu-l recunoști. Are o bucurie nemaipomenită, oamenii aceștia – țăranii, părinții, buneii noștri – sunt foarte fericiți când văd. Am avut un caz, am operat un șef din sindicate de la căile ferate. După un timp foarte scurt, s-a descoperit că are cancer cu metastaze. Era pe patul de moarte, mi-a telefonat și îmi zice: îți mulțumesc că m-ai operat, fiindcă mi-ai dat posibilitatea să-mi văd copiii, să-mi văd nepoții înaintea morții… E zguduitor. Vin bolnavi care au câteva procente de vedere, diabetici țintuiți în scaune cu rotile, sau invalizi fără picioare – după operație, la noi, la spital, oamenii aceștia cântă, fiindcă lumina zilei te încântă. Avem pacienți din societatea orbilor. Unul dintre ei toată viața, patruzeci și ceva de ani, a văzut c-un ochi, 1-2%. Ce s-a întâmplat? Când era mic avea cataractă, cineva l-a operat demult, când se opera fără cristalin, și el vedea cu un ochi doar 2%, și mai lucra hamal la gară. Nu știu cum te poți descurca cu doar 2% vedere, dar trebuie să trăiești, să te hrănești… I-am operat al doilea ochi, mai mult de atât nu putea să vadă – doar încă 2%. E puțin pentru un om sănătos, dar pentru el era oricum de două ori mai mult! Alți doi pacienți, tot din societatea orbilor, soț și soție, cu doi copii sănătoși. I-am operat, au început să vadă, nu ideal, dar erau în culmea fericirii… Omul când nu are nimic prețuiește mai mult. Ca să prețuiești ceva trebuie să pierzi tot sau aproape tot. Așa-i cu sănătatea, așa-i cu viața, așa-i cu familia și cu societatea.
„Există oameni cu posibilități senzoriale ieșite din comun, dar trebuie să fim foarte atenți aici. Sunt lucruri care nu se supun măsurării”
- E un adevăr dur al vieții, de care nu trebuie să uităm… Domnule profesor, vorbeam mai devreme că v-ați susținut teza de doctorat la Moscova cu tema „Deviaţiile clinico-imunologice şi biochimice ale organului vizual în hepatita cronică activă şi în ciroza ficatului”. Este evident că niște boli crunte afectează întregul organism uman, inclusiv vederea. În această ordine de idei, putem vorbi despre o confluență, o sinergie în medicina de azi între psihic și somatic, între fizic și spiritual? Simplificând puțin, aș spune că doctorii din spitale și policlinici cred în pastile, în radiografie și în bisturiu, pe când adepții metodelor „netradiționale” (care de fapt sunt mai vechi decât cele moderne) operează cu „leacuri băbești” și cu descântece. Ei nu sunt medici, ci „tămăduitori”, șamani, se îngrijesc mai mult de „aură” decât de oase, de suflet, nu doar de trup. Există în medicina modernă o abordare mai complexă, una care să meargă dincolo de fiziologie și să lucreze și cu psihicul?
- Voi răspunde la întrebarea Dvs., spunând că există o medicină aproape netradițională cu suplimente biologice. Acolo intră diferite microdoze de ierburi, de minerale, de alte substanțe. Noi am auzit de nanotehnologie, ei bine, acestea sunt nanodoze care stimulează organismul sau anumite organe, sau anumite funcții „în pierdere de viteză”. Apoi este și acupunctura, pe care eu o și posed. Am învățat cândva la Kazan, în Rusia, la un foarte important centru de medicină netradițională. Acei oameni au învățat în China, ca să ne predea nouă, și eu am învățat acele metodologii de tratament, nu numai ale organului vizual, care m-au frapat, obțineam rezultate extraordinare. Nu am putut să mă ocup mai departe cu aceste tehnici, fiindcă am început să mă specializez în oftalmologie, dar sunt metode cu rezultate foarte bune. Cred că există oameni care au posibilități ieșite din comun, capabili să influențeze omul și, în particular, funcțiile vizuale, dar trebuie să fim foarte atenți aici. Pentru că sunt lucruri care nu se supun măsurării. De exemplu, am avut un pacient cu inflamații oculare, noi am reușit prin tratamente, prin chimioterapie să-l aducem aproape de normă, el a început să vadă și a vrut să se facă și mai bine. S-a dus la o țigancă, din acelea care își fac reclamă, și a pierdut vederea la amândoi ochii. Nu cred că femeia i-a vrut răul, ea i-a vrut binele, dar poseda o bioenergie care a activat inflamația oculară a pacientului meu. Am fost nevoiți să-l mai tratăm.
Aceste metode de vindecare ar trebui studiate mai bine. În Occident, ele nu pot fi considerate științifice, fiindcă acolo se crede numai în statistică, în ceea ce poate fi examinat, măsurat. Dacă statistic s-a demonstrat – e bun, și invers: ceea ce statistic nu se poate demonstra – nu e bun. De pildă, injecția de aloe, pe care noi și pe timpurile sovietice o făceam la tratarea multor patologii, occidentalii o neagă, pentru că influența pozitivă a acestui preparat nu e demonstrată statistic. Eu nu aș fi la fel de rigid, când vine vorba de tratamentul prin „metode alternative”, cum li se mai spune, numai că e nevoie, într-adevăr, de mai multă rigoare și prudență, oamenii au mai evoluat și vor garanții: dacă nu-mi dați garanții, mă duc la alt medic. Dar cine ți le oferă? Garanțiile sunt ca vremea: 50% că va fi ploaie, 50% că nu va ploua… Am o atitudine foarte pozitivă față de nanotehnologii; reflexoterapia, acupunctura sunt lucruri bune, dar față de intervențiile așa-zișilor șamani sunt rezervat, fiindcă nu am dovezi științifice, măsurabile, cuantificabile, cu privire la influența lor asupra funcțiilor vizuale. Dacă cineva îmi demonstrează contrariul, voi fi bucuros.
„Dacă demnitarii noștri și-ar face datoria așa cum se cuvine, puțini impostori ar intra în serviciul public”
- În luna august 2016 am marcat un sfert de secol de la proclamarea independenței, dar constatăm că la capitolul „sănătatea națiunii” bilanțul e foarte trist. Dotarea unităților medicale cu utilaj performant lasă mult de dorit, medicii pleacă peste hotare, mai ales tinerii. Medicamentele se scumpesc. Singura veste bună, foarte recentă, este apariția serviciului SMURD în Republica Moldova… Ați tratat multă lume, inclusiv diverși demnitari și personalități ale vieții publice basarabene. Nu v-a spus nimeni dintre ei de ce a ignorat statul moldovean, într-un mod atât de scandalos, investiția în sănătatea și în educația propriilor cetățeni? Fără sănătate și educație suntem pierduți. Moldova va rămâne un loc viran, un loc părăsit.
- E tragic. Vin oameni străini, din Olanda, din Norvegia, din Statele Unite să ne ajute, dar ai noștri nu fac nimic. Ne-ar prinde bine și nouă să fondăm un „Institut al Sănătății Națiunii”, cum au ucrainenii. Un părinte, un pacient de-al meu îmi spunea: în sat, poți să te dezbraci complet și nu are cine să te vadă că tu umbli gol pe stradă. Când lucram la Florești, felcerii de la urgență, pentru că noi ne aveam cabinetele chiar lângă serviciul urgență, îmi ziceau: „Nu vă închipuiți că în sate sunt zeci de ochi care așteaptă să fie tratați, oameni pe care nimeni nu-i poate aduce la medic”. Asistența socială nu funcționează, serviciile sunt la pământ…
I-am tratat pe mulți demnitari, dar nu am apucat să le pun întrebarea pe care ați formulat-o Dvs. Eu cred că ei, aceste persoane sus-puse, nu au timp și nu reușesc nici fizic să rezolve toate problemele țării. Când ajungi în vârful puterii, probabil ești limitat de cei din preajmă, care au responsabilitatea domeniilor lor. Conducătorii trebuie să aibă o viziune globală. Nu mă interesează orientarea politică a unui demnitar, fiecare să-și facă treaba și atunci va fi bine. Fiecare trebuie să-și vadă de obligațiiunile pentru care este plătit, începând de la ministru și echipa lui și până la un angajat de rând. Și fiecare să aibă grijă de familia lui și atunci vom trăi altfel... Dacă demnitarii noștri și-ar face datoria așa cum se cuvine, s-ar schimba multe și puțini impostori ar intra în serviciul public. Ar ajunge acolo numai oamenii serioși, competenți, oamenii de vocație. Plafonații și escrocii nu acceptă concurența, pentru că le ia pâinea de la gură.
- Domnule profesor Valeriu Cușnir, vă mulțumesc!
Interviu realizat de Vitalie CIOBANU
Pagini redactate de Aleutina SARAGIA
Chișinău,octombrie 2016