Pentru că în acest an (la 22 noiembrie) se împlinește un veac de la venirea pe lume într-un cătun din Bugeac – Faraonovca – a celui mai important pictor al Moldovei postbelice, am dedicat acest eseu nu atât operei artistului, despre care există o variată și stufoasă bibliografie, cât unui album apărut acum câțiva ani la Moscova, dar despre care nu am găsit deloc referințe în spațiul de limbă română.
Acest somptuos și luxos album, cu un format generos, de 34/27, 5 cm, având 192 de pagini și imagini inedite, cu un nu mai puțin inedit Jurnal al lui Mihail Grecu, a apărut în capitala Federației Ruse în anul 2009. Se numește – Pictura. Despre vizibil și ascuns. Trebuie să recunosc că la acea dată doar am auzit de existența acestei publicații, se zvonea prin Chișinău că maestrul Grecu a fost „canonizat” de fosta capitală a imperiului sovietic printr-un album în care s-au publicat și file de jurnal. Au trecut aproape 6 ani, și-l țin în mână acum, primit fiind chiar de la cei care au tradus, îngrijit și impulsionat apariția acestei monumentale ediții: Tamara Grecu-Peicev și Dumităr Peicev, legatarii operei lui Mihail Grecu (1916-1998), cu următoarea dedicație:
„Mă simt fericită – în sfârșit, că acest album va nimeni în mâinile unui specialist – critic de artă – de marcă!
Vă doresc, dragă domnule Vlad Bulat, ca creația maestrului Grecu să fie studiată încă mai profund!
Mulți ani rodnici! (Tamara Grecu-Peicev / 18 sept. 2015)”
Ei bine, această carte este esențialmente epocală, fără nicio îndoială. Prin dimensiune, conținut, seriozitatea demersului, informație. Este constituită din trei părți. Se deschide prin spicuiri din jurnalul găsit de către pictorul Dumităr Peicev, după o nenorocire care s-a abătut asupra atelierului maestrului... Este vorba despre niște caiete care acoperă o perioadă cuprinsă între anii 1975-1990 (pag. 7-94). Apoi e vorba despre reproduceri după pictura lui Mihail Grecu (pag. 97-162). După care se alătură un grupaj de corespondență, biografia, cronologia, precum și un set de fotografii istorice legate de viața și opera artistului (p. 163-190).
Gândurile artistului au fost traduse în rusă de către doamna Tamara Grecu-Peicev, fiica plasticianului vizionar. La fel și corespondența, cea care nu era în limba rusă. Tot aici se află și scrisorile lui Constantin Noica către Mihail Grecu. Fac o paranteză, pentru a spune că la un moment dat l-am contactat pe domnul Gabriel Liiceanu, responsabilul de arhiva filosofului Constantin Noica, întrebându-l dacă în cuprinsul acestei arhive s-au identificat scrisori de la pictorul basarabean Mihail Grecu, iar acesta mi-a răspuns că nici nu a auzit de numele acestui artist... În ambele scrisori însă incluse în acest album, filosoful român face apel la minunatele scrisori ale lui Grecu! Cum se face atunci că „moralistul Liiceanu” nu a dat niciodată de acestea? Sau ceea ce a trezit interesul lui Noica nu e la fel de interesant pentru actualul diriguitor de editură, Liiceanu? Îl las pe Dumnezeu să judece lucrurile. Este doar problema lui Liiceanu! Pentru mine, cel puțin, acest capitol este închis, pus definitiv la index. Dar rămâne un document al epocii, că particula întru a fost un prilej de dialog între Noica și Grecu. Una dintre scrisori este datată 30 mai 1980 și e trimisă de la București, în timp ce cealaltă poartă data de 16 XII a aceluiași an, fiind expediată de la Păltiniș. În cea dintâi Noica se interesează dacă particula întru există în limba rusă, pe care o situează pe același palier al importanței cu limba germană și mult deasupra limbilor franceză și engleză. Noica, inspirat de ideile lui Grecu, vede în tablourile acestuia, și anume în ciclul Porților cu „porumbei”, „lire”, „inimi”, o întruchipare vizuală a particulei întru, atât de îndrăgită de filosoful de la Păltiniș. Dar mai ales – Poarta cu „ochi”, și cu figurile de bărbat și femeie în postură de stâlpi de susținere a canaturilor porții. Mai încolo, Noica îl întreabă dacă nu intenționează să facă în România o expoziție, pentru că l-ar putea pune în bune relații, care ar sprijini organizarea acesteia. Nu putem decât fabula pe seama acestei oportunități. Războiul Rece era în toi. Moldova era mai departe de București decât era atunci New York-ul, iar o primă expoziție Grecu în România a avut loc de-abia în anul 1992, la București, la Muzeul Colecțiilor de artă, despre care am fost invitat să scriu o notiță în Revista 22.
În scrisoarea următoare Noica afirmă că Grecu a reușit să înfățișeze cea mai percutantă replică vizuală la căutările sale filosofice, de care n-a fost capabil niciun alt artist român. Mai departe, același cărturar susține că, deși a inspirat mai mulți tineri poeți, poezia lor nu îi este pe plac. Iar cea a lui Grigore Vieru îl impresionează mai mult decât poezia românească. Reiterează dorința de a vedea o expoziție a lui Grecu, deși spune că nu se pricepe la arta plastică. Cum spuneam, o expoziție a lui Grecu a avut loc în anul 1992, și este deocamdată singura prezență a operei acestui artist pe simezele Bucureștilor.
Albumul editat la Moscova este, din punctul meu de vedere, o palmă usturătoare dată întregii noastre bățoșenii culturale, celei românești mai ales, pentru că niciodată, nimeni, din România postbelică nu a acordat atâta atenție și amploare picturii și personalității lui Mihail Grecu, așa cum au făcut-o cei din Rusia. Cum se face că cel mai reliefat și mai de anvergură artist de dincolo de Prut este asimilat și înțeles mai ales de cei alogeni și este aproape ignorat de confrații români, adică de cei pe care opera lui Grecu ar trebui să-i preocupe, pentru că vizează spiritul și spațiul românesc? Nu mai vorbesc de faptul că pregătirea lui ca artist a avut loc anume în România Mare, la București și Balcic, unde i-a cunoscut practic pe toți artiștii plastici importanți ai acelei epoci.
Fostul imperiu sovietic este, se pare, mult mai atent cu valorile, decât o face statul român cu ai săi conaționali, cei din țară și din diaspora. Să fiu onest, nu mă miră deloc acest lucru. Pentru că moldovenii din provincia ruptă, și încă nerecuperată de România, au avut ce învăța de la marea tradiție culturală rusă, în materie de muzică, film, literatură, arte vizuale etc. Numai faptul că oricare dintre ei putea ceti în original pe Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Ahmatova, Mandelștam, Daniil Andreev, Bunin, Șolohov, Boris Pasternak, Țvetaeva etc. – reprezintă deja un bagaj uriaș, inestimabil, imposibil de evaluat... Iar accesul la Ermitaj și Muzeul Rus, Muzeul Pușkin, Galeria Tretiakov, Muzeul de Etnografie din Sankt Petersburg făcea pe oricine capabil să dialogheze de la egal la egal – ca azi, când sunt deschise granițele lumii – cu orice tradiție universală, dacă tot veni vorba.
De aceea, în concluzie, nu pot să spun că mă miră apariția unui astfel de album ca cel dedicat lui Mihail Grecu anume la Moscova, și nu la Chișinău sau București. Pentru că aceste două capitale românești sunt proiecțiile unor culturi mici, provinciale, parohiale, fără respirație mesianică, universalistă.
Cartea aceasta, care a prilejuit aceste fugare notații (deocamdată), ni-l arată pe Mihail Grecu nu doar ca pe un înflăcărat artist experimentalist, inovator, un neastâmpărat căutător de forme noi, un pictor profund, serios, ci și ca pe un gânditor care-și punea foarte adânc problema statutului imaginii în raport cu realitatea, cu artistul însuși, precum și rolul acestuia din urmă în structurarea și apariția unei reprezentări. Scria aceste lucruri, le consemna, și se întreba care e în general rolul unui creator în lumea civilizată, se baza pe lecturi la zi, și pe propriile meditații asupra artei, lumii, cosmosului. Minunat este că răspunsurile sale nu erau literare, scriptice, acestea se regăsesc anume în mistica sa picturală, pe cât de selenară, pe atât de dificil de deslușit doar pe cale vizuală.
Sper din tot sufletul că în acest an la Chișinău se vor edita cărți, articole, se va face o retrospectivă a operei sale, și se vor organiza colocvii, care să ne arate cât mai mult din particularitățile, semnificațiile și tâlcurile picturii lui Mihail Grecu, astfel că nu doar festivismul și dorința de a marca cu orice preț un eveniment important se vor strecura în spațiul public, ci mai ales lucrurile necesare, înalte, temeinice, care să ne arate cât de organic este opera lui înrădăcinată în ceea ce numim îndeobște specificul național, și în sensurile majore ale existenței umane.