Prozatoarea, eseista şi poeta Lucreţia Bârlădeanu s-a născut la Tătărăuca Veche – Soroca. A absolvit Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” (1979). Conferenţiar universitar la Catedra de teatrologie şi literatură universală a Academiei de Arte din Chişinău (1988-1998). Debutează în 1988 cu placheta „Rouă de cuvinte”, căreia i se alătură, pe parcursul anilor, volumele „Clipe cu păsări” (1996) şi „Capitalul din Para Sângelui” (1998). A beneficiat de mai multe burse de studii: Soros-Moldova, Alianţa Franceză şi Tempus la Paris, unde se stabileşte în 1998. După ce în 1996 îşi ia doctoratul cu teza „Sentimentul naturii în poezia lui Eminescu”, se preocupă de exilul literar românesc, cercetare încununată cu publicarea volumului „Dialoguri pariziene” (2005, 2014) şi a culegerii de eseuri „Secolul nomazilor” (2006). Livresc şi estetic, Lucreţia Bârlădeanu îngemănează cele două culturi în volumul de succes „Scrisori din Paris” (2011, trad. în franceză, 2015), despre care Dan C. Mihăilescu a spus că „L.B. ţine să vadă cu un ochi calm, moderat. Are o înţelegere nuanţată a Europei şi a României, şi ... nu se sfieşte să spună unor lucruri inconvenabile pe nume”. Actualmente este preşedinta Asociaţiei Culturale Synergie Franco-Moldave, cu sediul în Franţa. Membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova şi a Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 a fost distinsă cu Medalia „Mihai Eminescu”.
„Prezenţă aparte în peisajul literelor basarabene, Lucreţia Bârlădeanu s-a distins întotdeauna prin eleganţă. Mot-clé, eleganţa îi defineşte atât felul de a fi, cât şi scriitura” (Adrian Ciubotaru)
Călina Trifan: Dragă Lucreţia, felul tău de a fi şi numele sonor mă fac să cred că nu te tragi dintr-o spiţă oarecare. Ce ştii despre neamul Bârlădenilor?
Lucreţia Bârlădeanu: Sunt unicul copil al unei familii de intelectuali de ţară din Câmpia Sorocii, ce descindea dintr-o viţă de răzeşi. Este curios faptul că în anii copilăriei mele răzeşimea era încă responsabilă de obârşia sa, implicându-se activ în viaţa comunităţii. Era onorabil să te ştii descendent din această spiţă.
De altfel, în 1918, când s-a votat Unirea cu România, din cei 86 de deputaţi care au spus „da” acestui act de mare curaj 4 erau din Tătărăuca mea. Iar recent, dintr-un anuar publicat în România regală în 1925, am aflat că biserica din sat îl avea de preot paroh pe Arsenie Plămădeală. O fi fost tatăl sau poate una din rudele apropiate ale viitorului Mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală? Rămâne de văzut.
Am evocat aceste detalii, care, iată, poartă pecetea unui secol, ca să-ţi faci o impresie despre ce aer respirau oamenii pe vremuri la mine în sat. Deşi cred că nobleţea sângelui nu poate să-ţi asigure neapărat un loc în ierarhia de valori a unui popor ori în cea a umanităţii. Un spirit ales însă în care Divinitatea vine să-şi investească graţiile – nu se ştie din ce considerente – poate înnobila şi cel mai umil neam! O istorie familială (cu căderi şi urcuşuri) capătă contururi definite, după părerea mea, într-un segment de timp ce include trei generaţii. Doar la a treia generaţie se încheie un ciclu şi prinde contur un nou început.
Dar să revenim. Bunelul meu – Anton Bârlădeanu –, om cu carte, a trecut în epocă drept un aventurier. Cu armata făcută la ţarul Nicolae, deci – cu o anumită imagine asupra lumii –, se întoarce la vatră, se însoară şi începe să se ocupe cu comerţul. Dar curând satul i se păru prea strâmt pentru ambiţiile lui. Îşi luă atunci nevasta – pe bunica Nadejda, care era de origine poloneză, cei doi copii minori, unul fiind tatăl meu, care avea atunci cam 14 ani, şi părăsi satul că să se instaleze pe malul Prutului, la Domneasca, unde a ţinut mai mulţi ani Han şi Cârciumă.
Locul, se pare, din punct de vedere comercial a fost ales favorabil, nu însă şi politic. Căci în anii ’30 ai secolului trecut mişunau la hotarele României mulţi agenţi politici care aveau misiunea de a exporta dincolo de hotarele Uniunii Sovietice ideologia comunistă. Bunelul, curios din fire, a avut imprudenţa să se căpătuiască cu Manifestul lui Marx şi altă literatură revoluţionară, adusă de cei care se opreau să mâie la han. Învăţătorul aflat în gazdă, surprinzându-l citind aceste cărţi interzise, l-a divulgat autorităţilor. În zadar îl prevenise şeful de post, cu care era prieten, să ascundă cărţile... Declaraţiile pârâtorului au fost suficiente pentru intentarea unui proces politic, care se putea finaliza chiar cu pedeapsa capitală. Şansa bunelului a fost însă fatidicul an 1940, când Basarabia fu din nou cedată ruşilor. A stat închis doar vreo jumătate de an.
Eliberat, se pare ceva mai temperat, bunelul Anton a refuzat să colaboreze cu noul sistem, care îi făcuse mai multe oferte ispititoare. Şi pentru că avea frică să nu fie trimis în Siberia, agonisise la viaţa lui ceva avere, pe care, ce-i drept, bunica o mai subţiase prin judecăţi ca să obţină o pedeapsă mai uşoară, s-a ascuns o vreme în râpile şi pădurile din împrejurimile Tătărăucăi. Tatăl meu, Vania Bârlădeanu, înzestrat cu o anumită sensibilitate artistică, a lăsat într-un jurnal câteva reflecţii despre această dramă a familiei, pe care le păstrez în arhiva mea. Culmea e că în ochii autorităţilor sovietice de la acea vreme tata a fost perceput drept fiu al unui element periculos şi a fost recrutat şi înscris în aşa-zisele „şcoli de muncă” din Rusia (FZO). Avea să muncească timp de 8 ani în minele din îndepărtatul Kemerovo.
Dar partea cea mai neaşteptată a poveştii pe care o istorisesc aici este că în 1976, fiind studentă în anul I la filologie şi mărturisindu-i părintelui meu calvarul ce-l aveam cu zbirii de la KGB, care-mi incriminau manifestări naţionaliste, tata (aceste amănunte le-am aflat de curând), fără să-mi spună nimic, a cerut audienţă la ştabii statului, unde a scos ca pe un as din mânecă condamnarea politică a tatălui său, în dorinţa de a mă proteja. Într-un mod paradoxal şi neaşteptat – iată! – drama bunelului avea să devină, 40 de ani mai târziu, Calul Troian întru salvarea mea.
Aşadar, inspirată de acest caz, aş putea concluziona optimist că niciun efort, nicio jertfă ori energie depusă de membrii unei familii nu se pierde fără urmă şi oricând poate fi preluată şi investită în capitalul urmaşilor ei.
– Când îţi revezi copilăria, care e prima ta amintire legată de casa părintească, de părinţi?
– O zi cenuşie de noiembrie cu ploaie măruntă şi rece. Mă joc pe laiţă cu păpuşa. Curând prin fereastră îl văd pe tata în ogradă, ştergându-şi cizmele de glod. Mă ridic şi bat bucuroasă cu mânuţele în geam. Tata vine spre mine şi-şi lipeşte fruntea de sticlă. Din ochii lui albaştri curg lacrimi. Sunt derutată: „Oare de ce plânge?” – şi îi mângâi faţa prin sticla ferestrei. Pentru că lacrimile nu contenesc să-i curgă şi nu ştiu ce să fac, încep şi eu să plâng. Mama mă ia în braţe şi îi ieşim în întâmpinare. La privirea ei întrebătoare el răspunde: „A murit tata!”.
Stăm tustrei îmbrăţişaţi strâns şi eu înţeleg că s-a întâmplat ceva grav, ireparabil, dar agăţată de gâtul părinţilor mei instinctiv simt forţa care mă protejează şi mă linişteşte.
Deci, la doi ani şi jumate, moartea bunelului Anton a declanşat în căpşorul meu conştiinţa sinelui şi a pus în funcţiune acea cameră afectivă de filmări pe care-o numim memorie.
– Spusele tale îmi confirmă că sensibilitatea poartă pecete genetică. Ce alte calităţi crezi că ai dobândit ca urmare a unor experienţe existenţiale?
– E foarte greu să distilezi aceste elemente. Ai putea spune – când consumi un măr – câtă vlagă a supt acesta din pom şi cât soare a adunat din cer?
Adevărul este, mai ales la distanţa asta considerabilă, că atunci când încerc să-mi evaluez existenţa, constat că multe din calităţile ce mă reprezintă nu sunt altceva decât o prelungire a felului de a fi al celor care mi-au dat viaţă. Chiar dacă au plecat din această lume prea devreme – la 33 de ani rămăsesem fără ei, părinţii mei au fost nişte oameni puternici. Şi, bineînțeles, pe lângă putere, am mai moştenit câte ceva şi din perspicacitatea şi determinismul lor, dar m-am luat şi pe mine în serios.
Am să-ţi mărturisesc un caz de care-mi amintesc şi care-mi produce satisfacţie până azi, pentru că viaţa mea ar fi putut s-o apuce pe-un alt drum, poate mai priporos, şi n-a apucat doar graţie perseverenţei mele.
După absolvirea şcolii medii din sat, deşi olimpică la limba şi literatura română, nu am luat doi ani la rând concursul la jurnalistică, la Universitatea de Stat din Moldova. Sper că-ţi imaginezi ce dramă trăiam! În primăvara lui 1975 Comitetul Comsomolist din Soroca mi-a propus să depun actele (era prin aprilie-mai) la facultatea de ziaristică a Şcolii Superioare Comsomoliste din Moscova. Am susţinut examenele şi am fost admisă. Urma, deci, să plec în metropola rusă la începutul lui septembrie. Între timp însă, după ce bucuria succesului s-a mai potolit, au apărut controversele: ce am să fac eu acolo şi, mai ales, să scriu într-o limbă care-mi era străină?!
Mi-am luat inima în dinţi şi m-am prezentat la Comisia de Admitere la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. Bineînţeles că nu aveam la mine niciun document: fuseseră anexate la dosarul expediat în capitala fostei Uniuni. Iar còpii atunci nu se făceau. I-am spus şefului comisiei de admitere că aş vrea să-mi încerc norocul la facultate. Cum? – a urmat întrebarea. Fără acte? Nu, nu se poate. E imposibil!
Am insistat să ajung la rector. Numele rectorului, dacă-mi amintesc bine, era Nichita Chiricenco (l-a urmat în post Ion Borşevici). I-am spus păsul. Nu ştiu ce-o fi înțeles rectorul din demersul fetişcanei de 18 ani de la Tătărăuca Veche, venită pentru o zi la Chişinău, dar m-a însoţit la comisia de admitere şi a dispus să fiu admisă la examene şi să mi se elibereze fişa de abiturient. Examenele le-am susţinut cu brio şi am ajuns în capul listei la filologie. Apoi am făcut o cerere la Moscova ca să mi se returneze actele. Le-am primit, cu mare întârziere, prin luna noiembrie. Încă de la acea vârstă fragedă, neîndrumată de nimeni, am înţeles că pentru ceea ce-ţi propui să obţii în viaţă trebuie să lupţi şi reuşita depinde, în primul rând, de efortul tău personal. Nu am acceptat niciodată să mă conformez cu realitatea – fie acasă, aici, în Basarabia, în România ori în Franţa – atunci când aceasta mi-a fost vitregă. Şi nici n-am îngăduit altcuiva să-mi ia destinul în mâini, chiar dacă invoca intenţii nobile. Dar dacă se poticnește şi mi-l sparge? – mă întrebam îngrijorată. E mai sigur să mă îngrijesc eu de destinul meu, cum mă pricep şi merit.
Legătura mea afectivă cu Franţa s-a coagulat organic şi pe acest principiu esenţial: viaţa este valoarea cea mai importantă din câte există şi trebuie să lupţi pentru drepturile tale. Iar atunci când legile ţării nu mai răspund necesitaţilor noastre, ele trebuie adaptate şi rescrise pentru a-i asigura omului o existenţă onorabilă şi confortabilă.
Spun astea şi mă gândesc că breasla noastră scriitoricească ar putea cere guvernanţilor (Comisiei pentru Cultură a Parlamentului) drepturile pe care le merită cu prisosinţă. Nu mia de lei umilitoare, primită o dată în an din mâinile pătate ale lui Filat, aşteaptă scriitorii, ci răsplata din partea societăţii, care trebuie şi are obligaţia să răsplătească intelectualii cu merite. Şi nu e cazul să se inventeze bicicleta, mai ales acum, pe timp de criză. Există precedent: membrii uniunilor de creaţie din România au un surplus de 50 la sută la pensie. Şi asta exceptând indemnizaţiile de merit, pe care le primesc şi câţiva scriitori de la noi. Puţini, din păcate, chiar foarte puţini.
Cred că a venit timpul să scoatem arta, implicit literatura, din spaţiile strâmte în care se sufocă. Arta trebuie să fie la vedere în societate. Ca să poată s-o curețe, s-o vitalizeze, s-o umanizeze, în definitiv. Am văzut cu cât entuziasm se sărbătoreşte în fiecare toamnă Ziua Vinului în Piaţa Marii Adunări Naţionale, uneori cu consecinţe chiar nefaste. Dar de ce nu facem efortul – şi mă adresez pe această cale Ministerului Culturii – să organizăm şi o zi a Cărţii ori a Picturii în aceeaşi Piaţă? Cu oameni de creaţie pe post de invitaţi, cu parlamentari şi miniştri, de ce nu?, iar pe post de cumpărători ai produselor culturale cetăţeni din diverse pături sociale, însoţiţi de copii şi tineri dornici de comunicare şi autografe. Ar fi util pentru sănătatea spirituală a ţărişoarei noastre, care abia de mai gâfâie.
Spun asta în cunoştinţă de cauză. Am cunoscut această experienţă la Paris, unde poţi asista la un vernisaj – la o adică – în parc sau poţi intra liber într-o grădină unde se desfășoară un târg al cărţilor de poezie, ori o expoziţie tematică de fotografie etalată de-a lungul Bulevardului
Champs-Élysées. Îmi stăruie în minte imaginea unui cal rănit şi bandajat la cap, pe care stăpânul său îl mângâie duios – o fotografie din Primul Război Mondial, ce se pliază pe suflet mult mai eficient şi mai emoţionant decât orice discurs politic împotriva violenţei şi a războiului.
Da, avem şi noi panourile noastre pe bulevardele centrale ale capitalei. Dar ce reprezintă ele? Am văzut cu toţii uneori fotografii ale unor indivizi care chiar nu înţeleg prin girul cui şi cum au nimerit acolo şi ce promovează ele de fapt. Am impresia că cineva intenţionat îşi bate joc de noi, scoţând aceste pseudovalori ca un păduche în frunte, pentru a compromite ideea de cultură. Nu pot să nu-i dau dreptate poetului clujean Adrian Popescu, care într-un material recent susţine că buruienile pseudoartistice sunt cele care împiedică adevărata artă să trăiască şi să respire normal. Căci cum altfel trebuie înțeles faptul că în timpul Salonului de Carte din toamna lui 2015 Biblioteca Naţională a pus la dispoziţia unei anonime cea mai încăpătoare sală pentru lansarea unui sfârâiac pseudoliterar, iar antologia de proză cu prezenţa a 22 de scriitori importanţi a fost înghesuită la standul editurii?
– Omului îi trebuie un vis ca să poată suporta realitatea, spunea Freud. Care a fost visul tău şi când şi în ce condiţii s-a conturat?
– Nu pot fi – nici de această dată – de acord cu Freud. Şi ştii de ce? Pentru că mie mi-a fost şi-mi este tare dragă viaţa! Găsesc Lumea foarte bine făcută de Cel care a zidit-o: cu mările şi munţii ei, cu păduri şi cu lacuri, cu iarnă şi vară, cu animalele şi oamenii ce-o populează. Nu încetez să mă minunez şi să mă bucur de creaţia Sa şi-mi doresc cât mai mult s-o descopăr şi s-o cunosc în profunzime. Şi crede-mă, am văzut destule, dar sunt încă atâtea de admirat! Cântăresc fiece zi care începe şi mă întreb ce fac cu ea: o trăiesc, o citesc ori o scriu? Există în capul meu, dacă vrei, un fel de competiţie între viaţă şi literatură, iar aceasta din urmă ar fi fără vigoare dacă nu s-ar inspira din prima. Deci, sunt foarte impresionată, cum ai înţeles, de toate câte a reuşit şi poate face Omul pe acest pământ. E destul să mă plimb prin Paris şi admiraţia pentru efortul Omului nu are margini. Desigur că am putea şi să-i reproşăm multe. Mai ales partea întunecată, care îl determină să producă discordii şi ură între semeni. Dar e nemaipomenit de frumos atunci când Domnul şi Omul creează şi construiesc mână-n mână. Şi asta fie că e vorba despre lucruri care se văd cu ochiul, fie de cele care se intuiesc cu spiritul.
Apoi, pentru mine, trebuie să-ţi mărturisesc, visurile au traiectorii destul de realiste şi concrete. Nu mi-am propus niciodată să zbor pe Lună, pentru că-mi place foarte mult s-o admir de pe Pământ. În rest, nu vreau să surprind pe nimeni, dar, din multele visuri pe care le-am avut, multe s-au realizat. Şi asta poate pentru că nu mi-am dorit să locuiesc în palate şi nici să mă plimb neapărat în maşini luxoase. Desigur că am şi visuri în care trebuie încă să investesc. Şi nu doar speranţe, ci şi efort.
Ierarhia valorilor, cum bine ştii, oscilează de la om la om. Sunt împăcată că am reuşit să învestesc, atât cât am putut şi m-a dus mintea, nu în ceva străin fiinţei mele, ci în propriul meu vis, la care am ţinut şi l-am numit destin. Şi pe care, îmi place să cred, nu l-am ratat.
– Ce te-a determinat să porneşti în căutarea unui loc mai bun sub soare: avariile continue, neaşezările din ţara noastră sau dorinţa de a-ţi potrivi ceasul spiritual după ora Parisului – leagănul culturii europene?
– A fost mai degrabă un joc cu mai multe necunoscute care m-a incitat şi în care am intrat, dornică să-l descopăr: jocul de-a viaţa.
Adevărat, am început să simt acut la un moment dat, pe la mijlocul anilor ’90, că e nevoie de un schimb de decor. De altfel, am mai spus-o, aveam impresia că învârteam roţile unei biciclete care nu mai avea curea de transmisie. Cred că ai şi tu uneori senzaţia asta, chiar şi în anul 2016, când realizăm acest interviu, căci, din păcate, schimbările în ţara noastră se produc prea anevoios şi de cele mai multe ori – nu în folosul poporului, ci al ingraţilor care şi-au asumat rolul de a ne păstori.
Puteam să-mi doresc, pe fondul acestei crize politice, economice, dar şi existenţiale, ceva mai puţin decât Parisul? Şi – cum am intuit – s-a întâmplat între mine şi El o dragoste la prima vedere. Nici atunci şi nici acum nu pot s-o abandonez, indiferent de sacrificiul pe care a trebuit ori trebuie să-l fac în numele ei. Căci, nu ascund, am mai smiorcăit uneori de dor în batistă. Dar pentru că de aici nu mă pot rupe definitiv, iar de acolo nu vreau să mă despart, până la urmă, tot căutând soluţii, am dat de firul de aur care-mi asigură – mai mult ori mai puţin – un echilibru. Așadar, sunt omul născut în zodia gemenilor care are două patrii şi o singură inimă. Nimic de mirare. Este un dat care se poartă azi destul de des pe pământ.
– „E prima oară când cineva vine din Basarabia la Paris cu un set de întrebări pentru scriitorii de acolo, vizând o privire înapoi care să evalueze, atât cât se poate, experienţa comunistă..., vrând să înţeleagă mai bine ce a trăit ea însăşi în ţara ei, în perioada comunistă. ... În acest volum de 14 dialoguri, sunt tare puţini cei care au putut da răspunsuri la nivelul investigaţiei de admirat a autoarei”, citesc dintr-o cronică-studiu semnată de Tania Radu în Revista 22 la volumul tău „Dialoguri pariziene”.
Personalitatea celor intervievaţi sau excelenţa culturală franceză obligă şi încurajează excelența?
– Ambele, indiscutabil. Sunt recunoscătoare destinului că m-a pus faţă-n faţă cu acei oameni minunaţi, care au constituit exilul literar românesc la Paris. Întâlnirea cu ei m-a marcat profund şi mi-a dat încredere în forţele proprii. A fost canalul prin care s-a irigat un pământ ce avea nevoie de apă bună ca să poată rodi.
Iar mediul cultural parizian, prezent şi în aerul pe care-l respiri acolo, nu poate să nu lase urme. Chiar şi în cea mai umilă existenţă.
– Ce obiective are Asociaţia Synergie Franco-Moldave, pe care ai onoarea să o conduci? Are aceasta vreo legătură cu ideea antologiei Nouvelles de Moldavie, lansată la Salonul de carte de la Paris în 2013?
– Am înfiinţat Asociaţia, cu sediul în Franţa, când am înțeles, după mai mulţi ani de efort, că nu voi reuşi să conving autorităţile moldoveneşti să deschidă un Institut Cultural al Moldovei la Paris. „Nu avem bani” – a fost şi a rămas răspunsul. Mi-am zis să încerc să fac, în miniatură, bineînţeles, ceea ce ar fi trebuit să facă instituţiile statului pentru sincronizarea şi promovarea culturii noastre în Franţa şi – în măsura posibilităţilor – și în Republica Moldova. Am certitudinea că, dacă noi nu vom reuşi să marcăm cultura franceză, s-ar putea ca ea să producă în noi sinergii curioase.
De fapt, apariţia Asociaţiei nu constituie o surpriză. Marea majoritate a moldovenilor care au împânzit țările occidentale în ultimele două decenii au avut acelaşi demers. Era şi normal, mai ales pe fondul declaraţiilor mincinoase ale guvernanţilor precum că Moldova se îndreaptă spre Europa. Astfel a apărut şi acel Birou al Diasporei care, în opinia noastră, urma să fie mijlocitorul între ţară şi cei plecaţi, care ar putea promova o imagine pozitivă a Moldovei în Vest, ajutând-o să ajungă cât mai curând în Europa. Nimic mai fals însă, Biroul respectiv are alte obiective: manipularea, strângerea voturilor în alegeri pentru partidul preferat şi – dacă s-ar putea – investirea numeroaselor remitenţe, câştigate de moldoveni peste hotare, în gaura neagră care se cheamă economia Moldovei.
Am participat la câteva congrese ale diasporei. Am fost surprinsă de lipsa de profunzime şi eficienţă a acestor manifestări. Aveam sentimentul că nu asist, aşa cum s-ar fi cuvenit, la o dezbatere de idei cu un scop nobil, ci la o şezătoare tradiţională, chiar dacă din când în când se mai difuzau şi imagini cu scheme şi „schemuţe” ce exemplificau cum se poate vinde o jucărie pentru bradul de Crăciun. Şi toate astea pe fundalul afirmării unei „identităţi moldoveneşti”, promovate cu tot dinadinsul de guvernanţii de acasă.
Proiectele pe care le-a propus Asociaţia Synergie Franco-Moldave nu au putut intra în vizorul Biroului, pentru că acestea vizau:
- fie editarea unor antologii de poezie şi proză în franceză, engleză, spaniolă, portugheză şi italiană din opera scriitorilor basarabeni, cu lansarea şi promovarea lor în ţările unde cetăţenii noştri s-au constituit în Diaspore;
- fie organizarea unor echipe de intelectuali ce ar face lobby pentru Moldova în capitalele europene, la întâlniri cu consângenii noştri, dar şi cu cetăţenii europeni;
- fie susţinerea unui grup de scriitori din Moldova pentru participarea la Salonul de Carte de la Paris; fie..., dar mai e cazul să continuăm?
De altfel, Biroul, dacă a şi investit în unele activităţi ale Asociaţiilor de peste hotare, atunci doar în concerte de muzică populară în campania de alegeri şi în mărţişoare ori baloane, sub umbrela acestora făcându-se astfel efort de-a aduna voturi pentru guvernanţi, care uită imediat de ce au fost aleşi, de misiunea pe care o au faţă de ţară, pe care şi-o însuşesc ca pe un bun personal.
Discuţiile pe care le-am purtat la acest subiect cu persoane de rang înalt: începând cu V. Filat, I. Leancă, C. Lucinschi, V. Lutenco şi terminând cu actualul şef al Biroului respectiv, V. Turea, nu au făcut decât să mă întristeze şi să mă determine a pune capăt colaborării mele cu instituţia respectivă.
Voi continua pe cont propriu ori asociată cu alte organisme să fac şi în continuare câte ceva pentru promovarea culturii noastre în Franţa, atât pentru conaţionalii noştri ce locuiesc acolo, cât şi pentru francezii interesaţi de cultura românească din Basarabia.
Antologia de proză scurtă Les Nouvelles de Moldavie, de care pomeneşti, a apărut fiind inspirată de obiectivele enumerate mai sus. A fost şi un motiv care a grăbit-o – Salonul de Carte de la Paris din 2013, care avea ca invitată de onoare Literatura Română. Mi s-a părut un prilej nimerit ca să oferim şi o imagine, fie şi sumară, despre creaţia literară românească dintre Prut şi Nistru. Am avut tot concursul traducătorului Jean Louis Courriol, care a făcut un efort considerabil pentru a traduce, într-un timp record, textele celor 16 autori prezenţi în Antologie. Editura „Non Lieu” pare a fi interesată de o eventuală reeditare cu o completare a sumarului iniţial cu texte ale unor scriitori de limbă bulgară, găgăuză, rusă şi ucraineană care locuiesc în Moldova. Dar asta ţine de viitor. O veste bună este că graţie acestei Antologii a fost descoperit scriitorul Iulian Ciocan, căruia îi va apărea în curând la Belleville Editions romanul Le Royaume de Sasha Kozak, în traducerea Floricăi
Courriol.
Așadar, efortul nu a trecut fără urme. E un prilej de bucurie. Sper că nu doar pentru autor. Căci nu este deloc uşoară intrarea şi afirmarea pe piaţa franceză, unde doar în 2015 au apărut 589 de romane, dintre care 393 franceze şi 196 traduse.
– Două cuvinte despre strălucirea şi umbrele Parisului.
– Despre Paris s-au spus foarte multe şi nu cred că vreodată se va spune totul. Pentru că Parisul nu este doar cel care se vede, ci şi cel care produce în noi un amestec de lumini, de mirosuri, de amor, de artă, de nobleţe. Este punctul limită în care marea majoritate a oamenilor vor să ajungă. Oraşul de vis în care visează să locuiască creatorii şi îndrăgostiţii din lumea întreagă.
Iar frumuseţea, şi în special cea a spiritului, pe lângă multe altele se întâmplă să genereze şi invidii. Cei care au împuşcat în două rânduri (în ianuarie şi noiembrie 2015) oameni paşnici în redacţii, pe străzi, în teatrele şi cafenelele pariziene au făcut-o şi din impotenţa de a se ralia la această civilizaţie, care-i umileşte prin grandoarea sa. Da, ea poate fi, din păcate, rănită, nu însă şi omorâtă.
– În multe din nuvelele tale faci un elogiu feminităţii. Am impresia că ai reuşit în arta nuvelei să strecori, cum am citit la cineva, „însuşi freamătul vieţii... de femeie”. Ce spui despre acest lucru?
– Da, îmi place să fiu femeie, deşi nu sunt o feministă. Apreciez forţa virilă în orice domeniu al vieţii, dar cred că femeia poate da – pe lângă culoare şi splendoare existenţei – şi ceva mult mai consistent. Am certitudinea chiar că pe vreme de criză femeile înzestrate cu un acut instinct de autoapărare a speciei sunt de mare preţ în societate. Societatea care le preţuieşte şi valorifică efortul, bineînţeles. Din păcate, în spaţiul românesc nu prea avem cultivată această tradiţie. Dacă priveşti în urmă, în istoria noastră femeile au fost mai mult victime decât eroine. Ele nu au împărţit destinul suratelor lor latine, care au tras cu spor sforile prin culisele caselor regale. Şi o fac şi azi bine mersi, doar că fără a fi nevoite să stea în umbră.
În Franţa, de exemplu, Primăria Parisului este condusă de doamna Anne Hidalgo, iar guvernul francez este alcătuit din 16 miniştri, dintre care opt sunt femei. În Guvernul
Cioloş doar o treime sunt femei, iar în R. Moldova, în actualul guvern au intrat doar 4. Este o diferenţă, nu? Suntem încă departe, deci, de a avea o Angela Merkel în funcţia de prim-ministru. Un echilibru însă e bine să se stabilească în toate sferele vieţii. Inclusiv în cel artistic.
Să prinzi femeia însă în cadrul unei ficţiuni este un proces foarte interesant. Am încercat şi eu s-o fac. Pentru mai multă obiectivitate am căutat – în unele din textele mele – s-o surprind din unghiul de vedere al bărbatului. Ce m-am mai distrat!... Căci cititorului i se poate releva doar vârful aisbergului, pe când întreaga forţă rămâne în adâncuri. Uneori, păzea! e şi destul de periculoasă! Dar mai era cazul să amintesc acest detaliu?
– Ce mai face poeta Lucreţia Bârlădeanu?
– Bine, mersi. Ce-i drept, cu anii, s-a schimbat la faţă. Nu mai poartă acum fustiţă mini şi mi s-a aciuat într-un ungher al spiritului, de unde îmi şopteşte uneori esenţe ce le dizolv în proza pe care-o scriu. Dacă nu s-a observat, înseamnă că o face cu multă discreţie.
Omul, orice s-ar spune, rămâne a fi (cel puţin deocamdată, până când genetica nu a dat buzna peste noi) într-un singur exemplar. Chiar dacă-şi diversifică faţetele şi mijloacele de exprimare.
– Dar ce face prozatoarea Lucreţia Bârlădeanu?
– Scrie despre durerile celor plecaţi în ultimele decenii din spaţiul românesc, despre viaţa şi frustrările pe care le trăiesc ei în Vest. Apoi mi-am cultivat obiceiul să observ şi să surprind lumea franceză prin ochiul în care străluceşte nu doar incantaţia, ci şi lama de cuţit. Se va vedea dacă mi-a reuşit acest obiectiv în cartea de proză Tunica portocalie, care va apărea curând la Editura Prut Internaţional.
– Eşti în pragul unei vârste, există uimire, extaz şi la această cotă? Sunt anii un dar?
– Grea întrebare. Şi nu doar pentru că obligă să-ţi pui fiinţa sub lupă, ci şi pentru că există riscul, răspunzând, să cazi în clişee. Dar cum să le eviţi, dacă de la începutul Lumii şi până azi nimeni nu a reuşit să scape de fatidicul final? Şi nu pentru că cineva nu a vrut, ci pentru că nu s-a putut. Așadar, vine un timp în existenţa fiecăruia când înţelegi că, din păcate, nu vei fi nici tu nemuritor. Atunci începi să inventezi poveşti care te-ar putea reconcilia cu gândul bătrâneţii, apoi şi-al dispariţiei. Ajungem chiar până a nu ne mai dori tinereţe fără bătrâneţe şi nici viaţă fără de moarte, în buna tradiţie a folclorului românesc. Nu ne este dat să alegem, ci doar să ne conformăm cu această rânduială.
Şi atunci la ce bun să-ţi pui o pseudoproblemă, la care oricum nu vei găsi soluţii, şi care-ţi va otrăvi şi puţinul ce ţi-e dat? Nu ar fi mai înţelept să vedem partea luminoasă a lucrurilor şi să găsim uneori mici bucurii care ne-ar face viaţa suportabilă, iar uneori chiar frumoasă? Să ne amăgim (până când vom ajunge chiar a crede astfel!) că vom continua să existăm prin urmaşi şi prin cărţile pe care le vom lăsa după noi. Că dacă nu se poate lupta împotriva morţii, cel puţin poţi face ceva împotriva uitării. Umanitatea are destule exemple concludente. Nu sunt oare Bach, Leonardo da Vinci, Hugo, Brâncuşi contemporani cu noi?
– De unde îşi trage seducţia Lucreţia Bârlădeanu?
– Dorinţa de a seduce, dragă Călina, este adânc implantată în fibra fiinţei umane. E o armă ce te ajută să posezi o anume influenţă (putere, dacă vrei) asupra altora. Iar Literatura, şi cel care-o zămisleşte, fie că recunoaştem sau nu, urmăreşte să-şi asigure un loc special, şi dacă s-ar putea, unul privilegiat în viaţa semenilor săi. Doar că-şi propune să-l dobândească nu prin forţa fizică ori politică, şi nici prin cea a banului – cum se întâmplă de obicei –, ci prin una benefică şi de cele mai multe ori invizibilă. Un soi de vrajă, cum ar veni. Uneori chiar suflată cu praf de aur.
Așadar, scriitorul ar putea fi – de ce nu? – un Mag! Să nu ne mirăm că – în anumite circumstanţe – el vrăjeşte şi seduce!
– Dragă Lucreţia, îţi mulţumesc pentru amabilitate şi îţi urez la mulţi ani cu sănătate şi cărţi în care să ne regăsim cu toată făptura.
Mai 2016, Chișinău - Paris