Cândva, în îndepărtatul an al marelui cutremur din 1977, care a înfrigurat mare parte a Moldovei socialiste și a României bolnave de același morb roșu, pictorul Petru Jireghea
(n. 1941) picta tabloul Clopotnița, o lucrare în ulei pe pânză, nu tocmai mică, dar nici prea mare – spre a putea fi lesne ascunsă. Avea 108 pe 80 centimetri, și reprezenta drama dispariției Clopotniței, care făcea parte din complexul bisericesc-comemorativ din centrul Chișinăului (prima jumătate a secolului al XIX-lea, arh. Avraam Melnikov).
Lucrarea se află actualmente în Muzeul Național de Artă al Moldovei, și e firesc să fie așa, căci pictura aceasta este un document de epocă: istoric și de artă. Din două motive.
Întâi, pentru că ea conservă de-o manieră aproape fotografică decizia autorităților de odinioară, care au dispus să se arunce în aer clopotnița amplasată în fața Catedralei, transformată în vremea comunismului în sală de expoziții. Iar clopotnița nu avea nicio utilitate, dacă nu mai avea clopote. S-a decis demolarea ei. S-a întâmplat într-o noapte cumplită a anului 1964, într-o vreme în care se construia sediul Guvernului RSSM. Turla clopotniței era prea înaltă, înfățișa o priveliște supărătoare pentru birocrația comunistă. Pe atunci Petru Jireghea avea 23 de ani, și probabil că nu era suficient de copt pentru a reprezenta acest moment, care oricum s-a consumat discret, într-o noapte. Peste 13 ani apare această pânză, dar nu e arătată public decât foarte târziu, după 1990.
Apoi, întrucât ne arată că nu tot ce pictau artiștii era imediat sau repede expus; era și un soi de pictură tăinuită, clandestină, cum e ceea ce s-a numit „literatură de sertar”. În 2010 artistul avea să revină la acest peisaj urban cândva mutilat şi să reprezinte Clopotnița, Catedrala și Arcul de Triumf într-o lucrare de 82/78 cm., pictată în ulei pe pânză (Peisaj. Paști), care se află actualmente într-o colecție particulară.
În 2015, același Petru Jireghea a prezentat la Saloanele Moldovei, la Chișinău, lucrarea Peisaj. Zebra, lucrare de dimensiuni ceva mai mici decât Clopotnița, de 90 pe 80 cm, care reprezintă o imagine cu o trecere de pietoni, supranumită de aceștia zebra. În jurul fâșiilor albe – case aliniate, cuminți și pomi înfloriți, acoperișurile și coroanele se topesc în albul rafinat al cerului. Predomină aproape bicromia, albul și negrul. Puținele și discretele nuanțe de culoare sunt tot pe suprafața zebrei, și în chip parcimonios – pe acoperișurile receptaculelor de habitat, așezate în ritmul unei fortificații.
Lucrarea aceasta este atât de neașteptată prin titlu și prin subiectul reprezentat, încât chiar îți pune în față problema limitelor picturii, a temei și subiectelor acesteia. Până la ce nivel curiozitatea artistului se „scufundă” în cotidianul comun, și cât din iscodirea aceasta este capabilă să se transforme în „ceva bun și demn de a fi pictat”? Altfel spus, unde se oprește interesul artistului, și cât anume din cenzura lui interioară poate fi depășit prin însuși actul de a picta?
Desigur, după pictura „nimicului”, specifică artei americane a anilor 1960-1970, nu ar mai trebui să ne punem astfel de întrebări, ele par oarecum fortuite și chiar inadecvate. Dacă nu chiar de-a dreptul deplasate, mai ales în această epocă a post-picturii. Dacă ne focalizăm pe context, ne dăm seama că în cazul nostru, în care efluviile consumeriste încă nu au invadat complet societatea, artistul ne apare încă oarecum inocent. Nu prea are temei să se războiască în perspectiva faptului că societatea capitalistă i-a luat aerul proaspăt, ca să se revolte iritat. Doar că, atunci când va izbucni, revolta lui va face parte din sistem... Insurgența artistului este prevăzută de „fișa postului”, pe care o formulează modelul acela de societate.
În cazul lui Jireghea insurgența este sădită în însăși ființa sa, în trecutul său alternativ, constrâns de circumstanțe, care i-a permis să „comită” o lucrare ca cea evocată mai sus. Cred că anume atunci a învățat (poate alături de un Mihail Grecu sau de Andrei Sârbu?) că mai ales neastâmpărul interior și neîmpăcarea cu solicitările oprimante venite din exterior (comanda socială, saloanele oficiale, expozițiile omagiale, supravegherea actului creator etc.) sunt releele autenticei exprimări plastice, sunt cele care inspiră și irigă globulele actului artistic. Nevoia de a picta nu are, în definitiv, decât două motivații majore: banii și plăcerea proprie a artistului.
Întreaga operă a lui Jireghea de până acum ne arată o plăcere debordantă de a se exprima prin pictură, de a conjuga lumea la verbul cromatic, și niciodată nu părea marcat de anxietatea de a fi banal sau caduc. Chiar și atunci când, aparent, picta compoziții „decorative” sau afișând scene de producție etc. Dar toate acestea deveneau prilejuri bune de pictat, de înfruntat prin textură picturală platitudinea și ostilitatea subiectelor. Pentru că acestea erau, de regulă, în răspărul tipului de artist care era Jireghea.
Mi-amintesc de o lucrare care mi-a marcat oarecum adolescența, o piesă de mai mari dimensiuni, parcă se numea Grădina Moldovei, și data din 1974. Era o evocare a abundenței socialiste, a mitului despre „râurile de lapte” ale Moldovei, în care asistam la desfășurarea spectaculoasă a unui interior de magazin cu fructe, legume, conserve, vinuri, sucuri, iar lângă ele, un grup de oameni care se bucură de toate acestea. Vânzători și cumpărători, în timp ce în spatele lor surprindem imaginea unui front cu magazine și un camion care trece prin fața acestora (plin și el, altfel de ce și-ar fi aflat locul acolo?). Tabloul este derutant, pentru că, prin stilizare și cromatica sa elaborată pe roșu predominant, pare fatalmente un panou decorativ sau un crochiu foarte elaborat, pentru un viitor mozaic sau o pictură murală. Nu ascunde niciun abis, nicio profunzime semantică. Este plat, frontal și ușor ludic. Ceva nu se asocia cu ceea ce știam atunci despre cum și ce trebuie să arate o pictură, un tablou „corect”. Pânza asta se cantona mai ales în frivolități cromatice și părea complet decuplată de la mecanismul și limbajul cazon al artei oficiale. De fapt, tocmai dualitatea ei difuză mă deruta, mă descumpănea. Pe de o parte, parcă propunea un subiect „la zi”, iar pe de altă parte, acesta patina în chip vădit spre zona artei pop. Era o încercare de a surprinde banalul și cotidianul într-o cheie hiperrealistă, întrețesută cu o minuțiozitate obiectivă aproape fotografică. Obiectele par decupate din reviste, fotografii color, și asamblate apoi într-un context comun, pe cât de veridic, pe atât de straniu și iluzoriu. Fantasmagoric chiar. Anume senzația de disconfort vizual e cea care face din acest tablou o mostră ontologică de escapism plastic, o lucrare definitorie pentru creația acestui artist, dar și pentru arta moldovenească de la mijlocul anilor ’80.
Ajuns la 75 de ani, Petru Jireghea trebuie considerat un clasic al picturii moldovenești contemporane. Unul care își merită locul într-o viitoare antologie a artei actuale din R. Moldova. Întreaga sa operă pledează pentru acest statut. Este doar o chestiune de timp pentru a-și intra în drepturi.
Februarie 2016