În primii ani postbelici populaţia, în special cea rurală, a schimbat masiv, contra produse alimentare, diferite obiecte (haine, prosoape, covoare şi chiar case) achiziţionate în perioada precedentă. Studenţii, deşi nu dispuneau de asemenea bunuri, au putut să schimbe sau să vândă ocazional obiecte găsite în imobilele răvăşite de război. Comitetele sindicale studenţeşti repartizau bonuri ce permiteau achiziţionarea unor mărfuri industriale greu de găsit și ele: haine, gaz lampant ş.a. Cei care au fost studenţi în acele timpuri își amintesc că ridicau mărfurile indicate în bonuri pentru a le vinde şi a-și cumpăra cu acești bani de mâncare.
În anii foametei teribile din 1946-1947 posibilităţile de cumpărare erau extrem de limitate. În sate şi în oraşe, pe rafturile magazinelor se găseau în cel mai bun caz sare, chibrituri, gaz lampant, pâine, unele crupe, conserve, bomboane.
Penuria a generat o anumită mobilitate a populaţiei – sătenii veneau la oraş să facă rost de pâine, orăşenii căutau sprijin în sate; tineri din alte regiuni ale U.R.S.S., chiar şi din oraşele mari (Odesa, Moscova), veneau să facă studii la Chişinău, în speranţa că aici vor putea găsi mai multe resurse de hrană. Cu toţii se convingeau însă că nicăieri pe atunci nu se putea trăi bine.
Criza alimentară din primul deceniu postbelic, ale cărei cauze au fost puse astăzi în mare măsură pe seama politicii de comunizare a regiunii, a avut consecinţe dramatice, resimțite și de studenți. Potrivit unor calcule incomplete, în anii 1946-1947, circa 10% din populaţie (200 de mii de oameni) din R.S.S.M. au decedat din cauza inaniţiei. Distrofia alimentară a făcut victime şi în mediul universitar. În 1947, a murit de subnutriţie Pavel Lotoţchi, profesor de latină la Universitate, despre care studenţii vorbeau ca despre un îndrumător foarte cult şi empatic. Studenţii bolnavi de distrofie au fost trecuţi în liste speciale şi au început să primească alimente suplimentare în cantinele deschise pentru ajutorarea înfometaţilor. Ca să nu rămână în urmă cu materiile, studenţii bolnavi obișnuiau să solicite ajutorul colegilor, cu adevărat norocoşi fiind considerați cei care aveau rude studenți la aceeaşi facultate.
Lipsurile i-au determinat totuşi pe mulţi tineri să abandoneze studiile. Din acelaşi motiv unii profesori au decis să plece din aceste instituţii şi să-şi găsească un serviciu care să le permită să supravieţuiască. Tadeuş Malinovschi (1921-1996), de exemplu, a renunţat la postul de asistent, pe care îl ocupase la Institutul Pedagogic după absolvirea acestei instituţii (1945-1947), optând pentru alternativa de profesor şcolar. Ulterior el avea să devină cercetător de seamă în domeniul fizicii aplicate, deţinător al Premiului de Stat şi membru al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M.
Studenţii, foşti participanţi la război, purtau uniforme, mantale, cizme militare – unii tineri erau îmbrăcaţi în hainele militare ale taţilor întorşi de pe front – şi se considera că aveau haine bune, pe care le purtau anul întreg. Unii nu aveau veșminte şi încălţări pentru anotimpul rece (iernile în acei ani n-au fost deloc blânde), dar, cu toate acestea, se străduiau să nu lipsească de la cursuri, întrucât riscau să fie exmatriculaţi.
Lipseau aproape complet materialele didactice şi literatura de specialitate, din acest motiv notiţele luate la cursuri şi la seminarii erau foarte preţioase, se și furau.
În reţeaua comerţului de stat, în anii ’44-’56, s-a vândut puţină îmbrăcăminte, dar se putea face rost de ţesături (în magazine sau la unele târguri) şi femeile coseau acasă pentru familia lor sau pentru cunoştințe, contra plată. Rar cine îşi permitea să meargă la un croitor. Ţesătura pentru un pardesiu costa în jur de 600 de ruble şi aproximativ cu tot atâţia bani era plătită munca croitorului. Deloc întâmplător, compoziţia narativă a unui cunoscut text literar publicat în acei ani, Frunze de dor de Ion Druţă, s-a centrat pe mult jinduitul obiect ce urma să fie procurat de către Trofimaş, copilul de ţărani care primise de la mama sa, după multe insistenţe, 30 de ruble (pesemne aceasta însemna, în mediul rural, o groază de bani), ca să-şi cumpere „şleapcă”.
Pe parcursul anilor ’50, chiar dacă traiul a început să se îmbunătăţească, foarte puţini aveau încălţăminte bună, din piele, cu tocuri, fabricată industrial. Se purta încălţăminte artizanală, din stofă groasă sau din carton; tinerele ieşeau în stradă având în picioare un fel de ciupici, iar băieţii se considerau fericiţi dacă făceau rost de galoşi (se vindeau în magazinele de stat) şi nu umblau cu picioarele ude. O persoană care a făcut parte din primele contingente înmatriculate la medicină îşi aminteşte că puţin înainte de fastuoasele solemnităţi dedicate aniversării a 25 de ani de la formarea R.S.S.M. (24 octombrie 1949), serviciile de întreținere a drumurilor au turnat gudron peste o porțiune a arterei principale din Chişinău (circa 150 de metri). A fost un dezastru. „Marea majoritate dintre noi nu avea încălţăminte trainică. Din cauza asfaltului lipicios pe bucata respectivă de bulevard au rămas înfipte mii de tălpi şi tocuri de la încălţămintea participanţilor la defilare.”
Studenţii au fost nevoiţi să caute surse suplimentare de subzistenţă. În memoriile foştilor studenţi ajutorul oferit de membrii familiilor lor este indicat ca fiind decisiv pentru continuarea studiilor. Ofereau din tainul lor salariaţii care primeau pâine pe cartelă. „Parinţii mei erau la Bălţi. Eram şase copii, dintre care doi învățam la Chişinău. Sora – la Institutul Pedagogic Ion Creangă. Sâmbata mă duceam acasă cu trenul, fără bilet, numai ca să manânc o bucată de pâine. Mama strângea porţia ei şi mi-o dădea mie.” Erau însă şi cazuri când studenţii îşi ajutau rudele de la ţară, aducându-le puţină pâine cumpărată la Chişinău.
Studenţii ale căror familii au fost deportate în regiunile estice şi nordice ale U.R.S.S., în vara anului 1949, s-au pomenit nu doar lipsiţi de mediul ce îi proteja sub aspect emoţional şi izolaţi din punct de vedere social, ci şi rupți de sursele lor de existenţă. „Am rămas singur, fără haine şi încălţăminte de iarnă, fără mijloace de întreţinere. Am plecat în satul de baştină, dar am găsit acolo doar gospodăria golită a părinţilor. Mai rămăsese câinele Baron şi motanul Triş, care m-au recunoscut şi îmi cereau de mâncare. Din partea rudelor din sat, care au evitat soarta familiei noastre, m-am ales cu un palton şi cu ghete pentru iarnă, căci ale mele au fost luate de cei ridicaţi şi m-am bucurat mult că le-au prins bine în clima rece din regiunea Kurgan, unde au fost duşi.”
Oamenii din satele basarabene şi-au ajutat în toate timpurile copiii studenţi, oferindu-le produse alimentare şi bani (mai puţin). În primul deceniu postbelic acordarea acestei asistenţe a fost însă extrem de problematică. Colhoznicii aveau retribuţii aproape simbolice. De exemplu, în colhozul „Pobeda” (s. Speia), raionul Tiraspol, sătenii îşi amintesc că erau răsplătiţi la sfârşitul anilor ’40 cu 100 grame de grâu pentru o zi de muncă. În afară de aceasta, lucrătorii din agricultură primeau cea mai mare parte a remuneraţiei toamna, ceea ce înseamnă că îşi puteau ajuta copiii studenţi doar la anumite termene.
Mulţi studenţi au fost nevoiţi să muncească ocazional ori să aibă un serviciu stabil. Întotdeauna se putea găsi de lucru la gară: studenţii organizau neoficial brigăzi şi se duceau la descărcat şi încărcat vagoane ce transportau tot felul de materiale (lemn, cărămizi, utilaje pentru întreprinderi, lăzi cu fructe etc.). Ei lucrau hamali la fabricile nou-înfiinţate sau repuse în funcţiune. Studenţii medicinişti din anii superiori au putut să se angajaze în calitate de lucrători medicali (felceri, în serviciul de noapte, laboranţi) la diferite instituţii curative din oraş. Cu timpul, o ocupaţie asociată cu studenţia avea să devină aceea de paznic de noapte. Calitatea studiilor trebuie să fi avut de suferit, studenţii fiind, după cum marturiseau ei înşişi, obosiţi şi nedormiţi.
Se putea face rost de resurse prestând munci intelectuale. În schimbul cartelelor pentru pâine, studenţii nevoiaşi făceau servicii colegilor mai bine asiguraţi din punct de vedere material: copiau conspecte, traduceau texte în sau din limba rusă ş. a. În legătură cu faptul că în instituţiile de învăţământ se găsea foarte puţin material didactic, studenţii se angajau, contra plată, să deseneze planşe, cei mai capabili erau solicitaţi să facă schiţe și calcule de tot felul pentru instituţiile de stat. Ei erau ajutaţi chiar de profesorii lor, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau în afara lor, să se angajeze cu normă parţială, în calitate de laboranţi și tehnicieni. Se întâmpla însă ca plăţile să fie oferite mult după îndeplinirea muncilor. Foştii studenţi se plâng de faptul că erau înşelaţi şi că li se plătea mai puţin decât li se promisese și acuzau importante instituţii sovietice că au comis ilegalităţi. Căsătoria era considerată pesemne o soluţie bună în acele vremuri, potrivit sloganului „în doi este mai uşor (să duci povara – nota mea, A. F.)”. Se ştie că studenţii erau obligaţi de autorităţi să efectueze multe lucrări publice, neremunerate, de la care nu se puteau sustrage. În cazul în care nu se prezentau la acele munci, erau ameninţaţi cu privarea de bursă sau chiar cu exmatricularea.
Cercetările în această direcţie nu sunt nici pe departe încheiate. La etapa la care se află acum investigaţia noastră putem afirma că traiul cotidian al studenţilor sovietici în aceşti ani a fost marcat de numeroase lipsuri, care se explică doar într-o anumită măsură prin greutăţile postbelice. Deşi statul îşi asumase organizarea şi finanţarea învăţământului superior, după ce monopolizase economia, producerea şi repartiţia bunurilor, autoritățile au lăsat ca studiile să fie întreţinute în mare parte din resursele private ale populaţiei. Sistemul de învăţământ sovietic a însemnat nu doar control instituţional asupra cunoaşterii şi înlocuirea cunoştinţelor prin ideologie şi propagandă. El se vădeşte şi drept important instrument de structurare şi de ierarhizare a societăţii, potrivit criteriilor specifice regimului comunist.
_____________
* La elaborarea studiului Viața studenţilor din Chişinău în anii 1944-1956 am utilizat următoarele surse: a) date statistice, documente, dispoziţii emise de autorităţi (Karpova, L. I., Severceva, V. A., Vysšaja škola. Osnovnye postanovlenija, prikazy i instrukcii, Vol. 2, Sovetskaja nauka, Moscova, 1957; Movšovič, M. I., Vysšaja škola. Osnovnye postanovlenija, prikazy i instrukcii, Moscova, Sovetskaja nauka, 1948; Vysšee obrazovanie v SSSR. Statističeskij sbornik, Gosstatizdat CSU SSSR, Moscova, 1961); b) memorii (Ilie Lupan în dialog cu Alexandru Marian, „Acum i-aş zice: Iartă-mă, tată...”, în Orizontul, 1 (1989), p. 60-67; Lupan, Ilie, „Studenţii anilor de foamete povestesc…”, în Orizontul, 5 (1989), p. 72-78; Reniţă, Valeriu, „Ultimii martori”, în Orizontul, 4 (1989), p. 68-77; Ursachi, Mihai, „O soartă de arcaş”, în Cugetul, 3 (1999), p. 56-62; Şalari, Ariadna, „Unde mi-i baştina?”, în Literatura şi Arta, 36 (2300), 31.08.1989, p. 7); c) elaborări istoriografice (Alexandreanu-Sâtnic, Zinaida, „Potenţialul ştiinţifico-instructiv din Moldova postbelică (1944-1959)”, în Revista de Istorie, 3-4 (1997), p. 92-102; Barbulat, Vladimir, Vizer, Boris, „Institutul Pedagogic Moldovenesc din Chişinău (1940-1960)”, în Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (ed.), Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, 1940-2000, Tipografia Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, Chişinău, 2000; Cozma, Valeriu, Istoria Universităţii de Stat din Moldova, 1946-1996, Tipografia Centrală, Chişinău, 1996; Crudu, Lilia, „Die nationale Kaderpolitik in der UdSSR. Das Beispiel der Moldauischen SSR”, în Solomon, Flavius, Alexander Rubel, Alexandru Zub (ed.), Südosteuropa im 20. Jahrhundert. Ethnostrukturen, Identitäten, Konflikte, Hartung-Gorre, Konstanz, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2004, p. 147-158; Felea, Aurelia, „Face to Face: Memoirs and Official Sources about the famine in Bessarabia in the Years 1946-1947”, în New Europe College Petre Ţuţea Program: Yearbook 2006-2007, Bucharest, 2009; Gribincea, Mihai, Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică (1944-1950), Dacia, Cluj-Napoca, 1995; Grossu, Iulian, Cronica meditativă a unei promoţii, Medicina, Chişinău, 2001; Grossu, Iulian, De Nicolo Testemitiano Testimonium, Medicina, Chişinău, 1997; Grossu, Iulian, Originea şi itinerarele unei promoţii, Bioritm, Chişinău, 2002; Grossu, Iulian, Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, Inconcom, Chişinău, 1995; Ţurcanu, Ion, Foametea din Basarabia în anii 1946-1947. Mecanismul organizării ei, Universitas, Chişinău, 1993); d) publicaţii de presă (Moldova Socialistă, 171 (6978), 25.07.1956, p. 1; Moldova Socialistă, 238 (7045), 11.10.1956, p. 1; Moldova Socialistă, 254 (7061), 30.10.1956, p. 3; Moldova Socialistă, 265 (7072), 14.11.1956, p. 3; Moldova Suverană, 87 (17696), 20.04.1991, p. 2; Ţara, 97 (503), 12.12.1997, p. 4; Ţara, 37 (545), 22.05.1998, p. 4; Glasul Naţiunii, 9 (382), 12.05.1999, p. 4; Nezavisimaja Moldova, 164 (2111), 26.08.1999, p. 4; Novoe vremja, 38 (2003), p. 7).