Cunoscutul regizor român Cristi Puiu s-a aflat pentru prima dată la Chișinău cu ocazia premierei filmelor sale în Republica Moldova – Marfa și banii (selectat la secţiunea „Quinzaine des Réalisateurs” a Festivalului de la Cannes în 2001) și Moartea domnului Lăzărescu (Premiul „Un Certain Regard” la Festivalul de la Cannes în 2006 și Premiul special al juriului la Festivalul internațional al filmului de la Chicago, 2006). Ambele filme, care au dat tonul „Noului Val” din cinematografia românească, au fost proiectate la Cinematograful Gaudeamus din Chișinău între 10 și 17 noiembrie 2011. Evenimentul a fost susținut de Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău și de ALTFilm. Ulterior, tot la Gaudeamus, publicul a putut viziona cel de-al treilea lungmetraj al lui Cristi Puiu – Aurora.
Programul vizitei regizorului român în Basarabia a cuprins între altele o întâlnire cu oamenii de cultură, organizată de Radio Chișinău, la care a participat și actorul Alexandru Papadopol, interpretul rolului principal din filmul Marfa și banii. Reproducem fragmente din acest dialog.
Ce face „Noul Val”
Marian Voicu (director Radio Chișinău): Ne bucurăm să-l avem alături de noi pe Cristi Puiu, cu ocazia proiecției filmelor Marfa și banii și Moartea domnului Lăzărescu, pe care mulți dintre Dvs. le-ați văzut deja. Sperăm cu această întâlnire să inaugurăm un ciclu de „Întâlniri Radio Chișinău” – care va fi un club de discuții deschis oamenilor de cultură, din mass-media și tuturor celor interesați de subiectele și evenimentele cu adevărat importante din spațiul public.
Petre Guran (director ICR Chișinău): Suntem într-o aventură care aduce „Noul Val” cinematografic românesc la Chișinău. M-aș bucura ca într-o zi o premieră absolută de film să pornească de la Chișinău. Am încercat să creăm o introducere la aceste proiecții printr-un program de cinematecă, începând din ianuarie 2011, aducând cele mai importante filme din cinematografia românească, prezentate de regizori și actori, și de critici de film din România. E o mare bucurie de a-i avea alături de noi, aici, la Chișinău, pe creatorii noului film românesc și îi mulțumesc dlui Cristi Puiu că a acceptat invitația noastră.
Dumitru Marian (director ALTFilm): Mă bucur că am reuşit să-l aducem pe Cristi Puiu la Chişinău și mă bucur că toată presa a preluat inițiativa ALTFilm, de unificare a spațiului de distribuție a filmelor. Era absolut logic și normal să se întâmple asta. E păcat că filmele „Noului Val” românesc au ajuns la Chișinău cu 10 ani mai târziu, dar e un început. Am dori ca pe viitor premierele regizorilor noștri să aibă loc simultan în România și în Moldova.
Virgiliu Mărgineanu (director Festivalul filmului documentar „Cronograf”): Cristi Puiu, mi-ar plăcea să vii la Chișinău în calitate de regizor, să lucrezi aici, nu numai să prezinți filmele deja făcute. Sper să tatonezi terenul pentru următoarele tale proiecte. E o piață interesantă și la noi, sunt și actori buni, avem o grămadă de subiecte neexploatate.
Vasile Botnaru (director Radio Europa Liberă, Chișinău): Domnule Cristi Puiu, de fapt de la Charlie Chaplin încoace, voi, creatorii de filme, mare lucru nu spuneți, decât că ați adăugat niște peliculă color, niște sunete, niște muzici... Ați putea să ne lămuriți: 1. Cu ce vă ocupați? și 2. Cât de important pentru un artist român este să ia un premiu în străinătate, să fie recunoscut, adulat, sau adevăratul creator stă în turnul lui de fildeș și-și vede de treabă, indiferent la ovații și huiduieli?
Cristi Puiu: E o provocare legitimă: „ce facem noi?” Mai întâi, care noi? Fiecare își vede de treaba lui. Nu există un „Nou Val”. Este o convenție jurnalistică – reporterilor, criticilor de film le-a fost mai simplu să ne pună sub aceeași pălărie. Am impresia că moda aceasta cu „valul” s-a cam terminat. Cel puțin pentru mine. Îi spuneam lui Alex. Leo Șerban că mai potrivită ar fi denumirea „noul vag”. Pentru că nu există un manifest, nu există un program, există un grup de regizori care s-au apucat să facă film în anii ’90, ca o consecință firească a devenirii lor personale. Nu pot spune cât și ce facem noi, ăștia din „Noul Val”, în raport cu Chaplin, dar știu ce fac eu și ce mă interesează pe mine în materie de cinema. Eu povestesc cum se vede lumea de la fereastra mea. Tot ce s-a petrecut de la Chaplin încoace, toate micile revoluții tehnologice au condiționat și stilistica. Apoi, un lucru pe care-l spun actorilor e că facem film vorbit. Chaplin a excelat în perimetrul filmului mut și nu cred că aceste „universuri” pot fi comparate. S-a întâmplat că multă vreme sub comunism a fost îmbuteliată o energie care a explodat și au ieșit tot felul de răspunsuri la întrebarea ce este cinema-ul? Fiecare a formulat răspunsul cum l-a tăiat capul. Există lucruri pe care le avem în comun – eu, Mungiu, Mitulescu, Muntean etc. – , filmele sunt în limba română, asta înseamnă ceva. Interesul pentru ceea ce se petrece aici și acum este o altă caracteristică a regizorilor din „Noul Val”. Dar iarăși, asta doar din rațiuni jurnalistice. În realitate, pe mine mă interesează un singur lucru, și anume: în ce măsură cinema-ul poate funcționa ca un instrument de cercetare și investigare a lumii. Din cauza asta mi-e și greu să mă comport ca un „artist”. Eu am început prin a face pictură și cinema-ul m-a interesat pentru că mi-a permis să mă apropii de lucruri de care nu mă puteam apropia în termenii picturii. M-a atras ceea ce este specific cinematografului, nu ceea ce împarte cinematograful cu celelalte arte. (...)
Premiile? Asta are legătură cu statutul nostru de cultură periferică, și atunci așteptăm confirmarea de la Paris, de la Cannes, de la Hollywood... Marfa și banii a avut o istorie foarte tristă la început. Mi-a fost foarte greu să filmez. Bătrânii tehnicieni din Buftea comentau tot timpul: „Mă, ce mai înjură ăștia!”. Mi s-au pus o mulțime de piedici. Când a apărut filmul, în noiembrie 2000, se întorsese PSD-ul la putere și am fost cât pe ce să plec din țară. Filmul a fost interzis publicului sub 14 ani din cauza limbajului. Nu l-am putut scoate pe piață în condiții civilizate. Doar pentru că filmul fusese acceptat la „Quinzaine des Réalisateurs” a primit „verde” de la CNC pentru difuzare în țară. Prima dată francezii l-au luat cu 15 copii, ceea ce mi s-a părut fabulos pentru un film românesc. În final au fost doar 3 copii pentru toată țara și premiera a avut loc pe 1 iunie, în ziua meciului România – Ungaria. (...)
E complicat să găsești bani și apoi e complicat să faci un film. Pentru că nu ești singur, cum e pictorul în fața șevaletului sau prozatorul în fața laptopului său. Când faci filme, ești înconjurat de o mulțime de oameni care trag în toate părțile, e greu să-i aduci pe toți laolaltă pe platou, în aceeași sâmbătă. Sunt niște constrângeri enorme care te pot bloca. Și ratările sunt grandioase, dar mie îmi plac ratările. (...) Filmele noastre pot fi înscrise în diferite familii estetice – neorealismul italian, școala cehă etc. Discută „specialiștii”. Din păcate, nu există o educație a publicului în direcția aceasta, raportarea la cinema e discutabilă, așteptările sunt deplasate. Nu vreau să spun că dacă te duci la cinema și vrei să înțelegi ceva, e musai să citești tone de literatură, dar o pregătire este obligatorie, adică trebuie să știi despre ce este vorba. (...) Era întrebat un critic de cinema într-un dialog cu un jurnalist din România: de ce oare nu-l iubește lumea pe Cristi Puiu? (Deși eu am crezut că lumea mă iubește!) Răspunsul a fost: „Pentru că a încălcat o lege nescrisă a cinematografiei, vorbește despre filmele colegilor lui.” Păi, cum să nu vorbesc? Le iau, le desfac, le „toc” mărunt. Sunt făcute în preajma mea și mă interesează... În discuțiile despre premii se uită adesea că în spatele lor sunt niște filme. Și o distincție internațională, cu tam-tamul adiacent, acoperă toate golurile din „schweitzerul” premiat.
Despre „Lăzărescu...” și cei plecaţi
Cristi Puiu: Eu cred că am o dimensiune de „babă superstițioasă”. În film este o secvență când protagonistul este adus pe targă în spital. I-am spus atunci lui Ion Fiscuteanu, interpretul rolului principal: Acum asistenta intră în cabinet să anunțe că a venit cu un bolnav, iar Dumneavoastră vă rog să vă ridicați într-un cot și să vă uitați la taică-meu!” Tatăl meu stătea în spatele lui, pe scaun, împreună cu maică-mea. „De ce?”, mă întreabă Fiscuteanu. „Că așa vreau eu! Vă ridicați într-un cot și vă uitați la taică-meu, e lume pe culoar, agitație, dar asta vă rog să faceți.” Nu-mi era ușor să-l conving. În 2006 Lăzărescu a fost la Cannes, în 2007 a murit Fiscuteanu și apoi a murit taică-meu. Dar la filmări am făcut-o cu bună știință. A fost ca o premoniție. Omul care murea în film se uita la următorul care va veni după el. Și atunci mi s-a făcut un pic frică, pentru că mi s-a părut că mă joc cu niște lucruri periculoase. Nu știam că taică-meu e bolnav. Am aflat asta în 2005, în octombrie. Fiscuteanu a trecut printr-o operație, care nu l-a salvat. M-am dus la înmormântarea lui, la Târgu-Mureș, am vorbit cu soția lui și am întrebat-o: cum a murit, cum s-a întâmplat? Eram încă în „duel” cu el, nu mă liniștisem. Aveam încă în minte chestia aia cu simțitul că moare și cu privirea aceea cu care își lua la revedere... Soția lui mi-a spus că a ieșit de pe masa de operație, era vesel, în salon, spunea bancuri și a doua zi a murit.
Vitalie Ciobanu: Ați pomenit mai devreme de Alex. Leo Șerban, un scriitor și un critic de film extraordinar, căruia noua cinematografie românească îi datorează foarte mult în ce privește promovarea și interpretarea. Și un alt nume, Cristian Nemescu, un tânăr regizor talentat, dispărut și el prematur, a câștigat un premiu la Cannes cu California dreamin’, un film neterminat. Spuneți-mi ceva despre relația cu acești oameni, cât de apropiat ați fost de ei?
Cristi Puiu: O să fiu foarte sincer. Nu am fost apropiat nici de unul, nici de celălalt. Relația mea cu Leo Șerban a debutat prost, deși a scris împreună cu Mihai Chirilov un articol foarte important despre Marfa și banii, pentru că venea pe un fond de respingere a filmului, și textul acela m-a ajutat foarte mult. Apoi, când am fost la Berlin cu scurtmetrajul Un cartuș de Kent și un pachet de cafea, Leo a avut un articol în care m-a cam desființat. Dar n-am fost niciodată pe picior de război cu el, era criticul pe care îl citeam, era un om cu adevărat interesat și pasionat de cinema. Însă discursurile noastre nu s-au suprapus niciodată. Eu îi imputam că reduce filmul la poveste. Or, cinema-ul este mai mult decât atât. Iar în momentul în care ne-am întâlnit la Cluj, cu un an înainte să moară, i-am zis: „Mă bucur că te-ai întors!” Pentru că după ce se retrăsese, peisajul criticii de film devenise foarte sărac.
Pe Nemescu nu l-am cunoscut, pentru că venea dintr-o altă generație. Eu eram în juriul de la Cannes în 2007, când a luat premiul „Un Certain Regard” cu California dreamin’. Dar a trebuit să plec pe la jumătatea festivalului pentru că taică-meu murise chiar în acele zile. Din pachetul de 20 de filme selectate apucasem să văd doar 10, nu și filmul lui Nemescu. Când am ajuns la București, după ce Nemescu luase deja premiul, într-una din zile m-am întâlnit pe stradă cu Manuela Cernat, criticul, și-mi zice: „Bravo, felicitări!” „Pentru ce?” „Ei, știi tu pentru ce, pentru că ai fost în juriu...” „Da, dar nu am văzut filmul!” Nici nu m-a mai ascultat... Cu Nemescu m-am întâlnit o dată, cu ocazia unor premii de excelență în cinematografie, acordate de Ministerul Culturii: era un om timid, retras, foarte sensibil... Și da, este o pierdere... O pierdere, pentru că exista o energie reală acolo, pe care o vezi la puțini autori.
Inefabilul în cinema
Marian Voicu: Spuneai într-un interviu că nu te-ai întoarce în nici un caz la genul de cinema pe care l-ai practicat în Moartea domnului Lăzărescu. Că Aurora este o cu totul altă etapă. Asta poate părea destul de surprinzător. La ce ne putem aștepta de-acum încolo?
Cristi Puiu: Fac tot posibilul să nu privesc peste umăr. Când m-am apucat de cinema, eram la Geneva, la școala de pictură, și îmi părea că bat pasul pe loc, până când, prin ’93, m-am orientat spre film. N-am fost niciodată cinefil, mi se părea prea vulgară îndeletnicirea asta, apoi, progresiv, l-am descoperit. Am început să fac film, încercând să înțeleg ce este filmul. Eu nu știu ce e filmul, o spun serios. Și din cauza asta, de pildă, n-o să folosesc travelling-ul și n-o să folosesc macaralele dacă n-o să înțeleg ce sunt astea. Eu am plecat de la punctul „0”, dacă pot să spun așa, când există un aparat de filmat pe care operatorul îl ia pe umăr și începe să filmeze. Din același motiv nu folosesc muzica de film, nu o pot integra mental. Adică doi oameni se luptă și încep să se audă viori și violoncele. La ce servește asta?... Acum, mai nou, am pus camera pe trepied și vreau să înțeleg ce se întâmplă cu camera pe trepied. Ea poate fi instalată oriunde, la orice înălțime, dar trebuie să aibă un sens. Nu înțeleg travelling-ul pentru că sunt foarte legat de concret, foarte cartezian. Nu fac travelling și nu panoramez. Ochiul nu panoramează. Ochiul alege și sare de la un obiect la altul. Camera însă panoramează. De aceea este o convenție pe care o accept cu greu.
Aurora este un alt moment. Dar și aici e o doză de relativism, cât de diferit poți fi de tine însuți? Astea sunt niște poncife pe care le auzi de la actori, în special. „Un actor mare face orice rol”. E o prostie. Un actor mare e acela care în toată cariera lui dacă a făcut trei roluri memorabile, acela e un geniu. În rest, se autoreproduce. (...)
Eu nu-mi propun să „culturalizez” publicul. Premisa de la care plec este foarte simplă: Hitchcock zicea că telespectatorul e mai inteligent decât regizorul. Și eu zic la fel. Spectatorul e mai inteligent decât regizorul și eu în postură de spectator sunt mai inteligent decât eu în postură de regizor. Lucrurile cele mai importante pe care le-am făcut nu sunt făcute de mine, ele s-au petrecut acolo, s-au întâmplat în film. Știu că sunt câteva momente care mă emoționează foarte mult și mă vor emoționa întotdeauna, dar nu eu le-am pus acolo. Cassavetes zicea că fiecare regizor trebuie să pornească de la premisa că nu știe nimic, fabricarea filmului este o cercetare a lumii, o încercare de înțelegere a sensurilor ascunse, pentru că îți scapă. Filmele proaste sunt filmele în care autorul spune cum stau lucrurile, filmele bune sunt cele în care autorul se întreabă, și tu ești parte în jocul ăsta... Eu știu cum se construiește o situație, dar dacă o construiesc exact, la milimetru, așa cum m-am gândit, în mod sigur n-o să-mi placă. Singurul lucru pe care îl poți obține cu adevărat, cred, la ora asta, folosindu-te de cinema, este inefabilul. Le spun și actorilor lucrul ăsta, pentru că ei au impresia că după mai multe repetiții mă pot asigura: „Gata, știu, Cristi, hai să mai tragem o dublă, c-am înțeles.” Și tragem o dublă și nu iese nimic... E un moment de grație. Nu știu cum se întâmplă lucrurile astea. Se deschide o ușă, se întâmplă ceva și deodată te găsești mut acolo, emoționat. Tu te agiți foarte tare, e un consum extraordinar de energie și atunci Dumnezeu zice: „Uite, ia și tu puțin de inefabil, că te-ai agitat.” Și din cauza asta filmez doar în locații, nu filmez în studio, pentru că nu am o relație adevărată cu sunetul, nu pot să-l cred. De câte ori am posibilitatea să filmez în stradă, o fac cu plăcere. În scurtmetrajul Un cartuș de Kent și un pachet de cafea am conceput de maniera aceasta cadrul: există un discurs secundar acolo, ficțiunea construită de mine pe primul plan e grefată pe imaginea din fereastra care dă spre str. Ion Câmpineanu, unde nu există niciun fel de „intervenție regizorală”. Era doar realitatea, niște mașini care opresc la stop. Atât. De aia mă bucur eu când mă uit la filmul ăsta. Mă bucur de momentul în care actorii nu fac ceea ce le spun eu. O dată m-am supărat rău și i-am spus unui actor: „Nu mai spune că ai înțeles, pentru că nu înțelegi nimic! De ce nu înțelegi nimic? Pentru că eu știu că explic prost. Eu știu că nu-ți explic până la capăt, de ce spui că înțelegi?...” Niciodată nu ai toate cărțile în mână când lucrezi. Cine crede că are toate cărțile în mână e smintit.
Și cred că asta e valabil pentru toate domeniile artei.
„Contrafort”
Chișinău, 10 noiembrie 2011