Îndrăznesc să scriu despre Zen. Jurnal, volumul III (2004-2010) a lui Mircea Cărtărescu, deoarece, surprinzător, se pretează la o lectură din perspectiva aparent scolastică, dar de fapt plină de dramatism, pe care o numesc „etica memoriei”, însă scriu, bineînţeles, fără a avea pretenţia de „expert” în „continentul M. C.” (p. 51).
Trei sferturi din Zen sunt un jurnal al crizei, al pierderii stării de graţie, al uzurii interioare, al îmbătrânirii. Zen-ul cărtărescian, descifrat în motto-ul derutant drept „viaţa de toate zilele”, e un lamentatio dei, văicărelile conturând o imensă nefericire: „Nimic de spus, scris, făcut, trăit. Problema sunt eu, schimbarea firii mele, intrarea mea într-o lume de jucării pe care mi le-am putut permite, de „succese” şi mediatizare. Uitarea tehnicii mele de concentrare, a lecturilor şi-a vieţii în literatură... E faptul că mi-am terfelit stilul scriind articole tâmpite” (p. 144). Diaristul admite că frământările sale ar putea fi de neînţeles pentru alţii, căci „mi s-a dat mai mult decât aş fi putut să sper vreodată” (p. 96), şi recunoaşte că are parte de o continuă fericire alături de soţie şi copil, înconjuraţi de lucruri sclipitoare şi perfecte, dar ne asigură că viaţa sa fericită doar „parazitează ca un mucegai pe noaptea compactă a nefericirii” (p. 39).
Problema cea mai gravă ar fi că M. C. n-a mai fost „inseminat” de o putere mai mare, „cea care scria pe creierul meu ceea ce eu transcriam pe hârtie” (p. 144), şi astfel retorica elecţiunii – M. C. un Mesia al Cărţii –, familiară cititorilor din scrierile sale anterioare, nu mai poate fi invocată pentru legitimarea de drept divin a scrierilor sale recente. Comparaţia textelor recente cu scrierile sale anterioare „inseminate” e o sursă a „crizei de creaţie” care marchează şi celelalte crize. Astfel, aproape tot ce i se întâmplă diaristului în viaţa de toate zilele îl răneşte. Transformarea poetului high romantic în vedetă mediatică contribuie la neverosimila sa nefericire: „Apar la numeroase televiziuni, simbol vid şi multiplicat la nesfârşit precum cutiile de supă Campbell” (p. 33). Turneele şi promovarea în ţările unde apar traducerile cărţilor sale îl obosesc: „Cronici, vânzări, lecturi. Un turneu care m-a extenuat, cu şase lecturi în şase oraşe, cu interviuri şi şedinţe de fotografie” (p. 314). Autorul de top nu mai crede nici în literatură: „Departe de sinistrele câmpuri ale literaturii. Nu mai simt nevoia să lupt acolo” (p. 59). Şi relaţia cu cititorul e în criză. Dacă până nu demult îşi imagina posibilul cititor „ca pe-o posibilă iubită”, acum: „mi-e groază că eşti doar o fiinţă deferentă care citeşte (după ani, după decenii) paginile unui om în vârstă... ” (p. 182).
„Şocul” vârstei e exprimat prin toată gama trăirilor provocate de „înaintarea în vârstă”: de la trăirile în stilul revistelor glossy – e scandalizat de riduri, caută dovezi că la 50 de ani ar arăta ca la 35 – până la cele din registrul existenţial: „Mă apropii de 50 de ani şi-mi dau tot mai mult seama că am trăit degeaba” (p. 118)... Refuzul îmbătrânirii e vehement: „Noapte de noapte mă întreb cât oi mai avea de trăit. Şi sudoare şi gâfâit şi sărit brusc în sus şi refuz, din toată fiinţa mea, a gândului că voi dispărea pentru totdeauna” (p. 136). Şi aici, unde îşi face loc teama de extincţie, intră în scenă promisiunile (eticii) memoriei.
Diaristul, deşi e ca un psalmist ce furnizează lamentaţii nesfârşite despre trecerea implacabilă a lucrurilor, caută dovezi că ceva rămâne, totuşi: „Să făptuieşti. Să scrii, atât rămâne” (p. 112), „M-a bucurat mult un articol cvasi-elogios al unui june poet despre străvechea mea poezie. Deci, ceva rămâne, se pare” (p. 245). Orbitor 3 îl încheie plângând, necrezând el însuşi „minunii” ce se săvârşea: „Nu-mi vine să cred că am fost în stare să termin cartea asta imposibilă şi imensă, care o să rămână justificarea mea pe pământ”(p. 267).
Literatura, în sensul occidental al termenului, ca efort uman în direcţia gravităţii şi a construcţiei (de sine), ar oferi mecanisme şi promisiuni ale rămânerii: „Priveşte-n urmă la şirul de cărţi adunat de 30 de ani încoace: sunt vertebrele spinării mele” (p. 388), ne îndeamnă autorul. Literatura ar fi o cale de acces la nemurire, cu faima şi gloria aferentă, însă înainte de a oferi aceste recompense literatura e, dezvăluie diaristul, o luptă crâncenă dusă de scriitor deopotrivă cu rivalii săi contemporani de pretutindeni, dar şi cu mari scriitori „dintotdeauna”. „Nimeni nu a scris ceva bun vreodată dacă, începând, nu s-a simţit mai mare decât cei mari” (p. 37), spune autorul şi recunoaşte că a scris cândva cu intenţia de a-i concura pe cei care au scris Biblia. Chiar dacă ar vrea să trăiască „şi fără an eye on the House of Fame. Cu câţiva prieteni, fără ambiţii şi fără nebunia concurenţei, care mi-au mâncat zilele şi nopţile” (p. 311), tocmai liber de ambiţie (ca în doctrina zen clasică!) nu reuşeşte să fie diaristul, căci un singur lucru mai scânteiază în „continentul M.C.” asaltat de crize multiple: „Ambiţia, singurul lucru în mine ce nu s-a tocit şi care scânteiază, din tălpile până-n creştetul meu, ca o sabie, nu are ce despica” (p. 256).
Autorul vede o ameninţare a construcţiei de sine în fiecare atitudine critică şi desfiinţează prin replici acide instituţia criticii literare, care e doar „viermuiala urii şi a geloziei literare” (p. 343), criticii fiind „scorpioni” care îi provoacă suferinţe inumane: „Încă mă gândesc la cei care mi-au batjocorit cartea... E inuman să suferi atât. De parcă fiica mea ar fi fost violată” (p. 295). Relaţia cu instituţia criticii schimbă şi relaţia cu literatura, care pentru diarist deseori nu mai e un scop în sine, plăcută şi folositoare zăbavă, ci doar un vehicul al unor adevăruri ce trebuie comunicate, „Să ocrotească Dumnezeu soarta acestei cărţi, [O3] scrise pentru mai marea Lui glorie” (p. 267). Chiar şi relaţia cu cititorul este alterată, căci M.C. nu pare să aibă încredere în bieţii gură-cască de la lansări care-i cumpără cartea: „Dar ştiu aceşti oameni ce au primit? Cu ce dar au plecat acasă?”, şi îşi pune speranţa în cititorii de peste milioane de ani: „Cum vezi tu, care citeşti, după un miliard de ani, rândurile astea...” (p. 96).
În căutarea dovezilor că „ceva rămâne, totuşi”, diaristul notează diferite lucruri „mărunte”, precum un concurs de dorinţe la care cineva a câştigat 10 000 euro pentru dorinţa de a bea o cafea cu M. C. sau scrisoarea unui om în vârstă, publicată într-un ziar, care scrie că revelaţiile vieţii lui sunt Stephen Hawking şi cu M. C., însemnări care nu ar fi o laudă de sine, la fel cum nu sunt traducerile la diverse edituri europene, lansările, turneele, lecturile publice, premiile obţinute, toate notate minuţios „nu ca să mă laud, cum îţi imaginezi şi-o mai şi scrii, că, adică, „îmi contabilizez succesele”, ci fiindcă paginile acestea sunt memoria mea vie”(p. 108). Prin urmare, memoria nu ar permite doar notarea acestor succese în muncă, ci chiar ar cere toate aceste detalii ca o dare de seamă onestă a celor realizate de ambiţia scânteindă. Însă este notarea în jurnal suficientă pentru a avea „memoria vie” a lui M.C.? Jurnalul cărtărescian, publicat la fiecare 7 ani şi ajuns la
volumul III, ar fi un indiciu că e nevoie de accesul la memoria celorlalţi ca paginile jurnalului să se constituie ca memorie... personală.
Surprinzător, Cărtărescu face conexiuni directe între memoria personală şi cea colectivă, căci vorbeşte despre un drept la biografie, de care ar fi lipsit: „Doar Eminescu (şi mai de curând Cioran) au dreptul, la noi, la biografie. Trebuie să treacă decenii ca să înţelegi că un poet a fost mare şi important, că viaţa lui a fost preţioasă pentru fantasmele colective” (p. 489). Legătura dintre viaţa poetului şi fantasmele colective e parte din mecanismele nemuririi pe care le furnizează literatura cu mântuirea seculară promisă, adică cea cu manuale, muzee etc. Şi Nobelul tot pentru fantasmele colective ar trebui luat: „Un român pentru un Nobel”, „Să dea Dumnezeu să-l luaţi pentru binele nostru al tuturor” (p. 273), transcrie diaristul dorinţele publicului.
Deşi marele premiu va contribui la „binele nostru al tuturor”, îl va face însă foarte nefericit pe M. C., atunci când se va învrednici de el: „Ei, da, exact când o să iau premiul Nobel, dar exact în clipa aia, o să fiu cel mai nefericit, şi dacă nu-nţelegi asta, n-ai să înţelegi niciodată ceva din inima şi scrisul meu”. Încercând să înţelegem, presupunem că astfel diaristul sugerează neputinţa succesului de a lupta cu teama de extincţie, cu oroarea de dispariţie deplină, eon cu eon cu eon. Psalmistul care are parte de mai toate surogatele mântuirii seculare divulgă neîncetat că totul e deşertăciunea deşertăciunii: „Cântăreţii sunt uitaţi, serialele dispar din memorie, fotbaliştii sunt mereu alţii, străzile capătă alte nume...” (p. 252). Probabil şi premiile se acordă (prea) anual şi la prea mulţi „nechemaţi”...
Astfel, deşi indexează minuţios dovezile rămânerii, diaristul are mai degrabă incertitudini şi întrebări la care, probabil, nu există un răspuns: „În 5-6 ani voi avea aici [în Germania] trilogia şi încă trei cărţi publicate. Dar cât de valoros sunt în absolut? Cât de apt să ajung între cei cu adevărat mari?” (p. 315). Autorul nu are nicio garanţie în acest sens şi rămâne cu incertitudinea iritantă pe de o parte, iar pe de alta, cu şansa de a recurge, din nou, la efort susţinut, construcţie continuă şi autopromovare tenace. Dar oare măreţia (postmodernilor) n-ar consta în capacitatea de a construi şi de a trăi doar cu incertitudinea şi nu cu certitudinea (dantescă) a aranjării pe rafturi şi în cercuri a văzutelor şi nevăzutelor?
Deşi autorul repetă că trece sub tăcere lucruri grave şi importante – „Sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca mintea-n fundul gol, ca la doctor”
(p. 405); „Am mari probleme cu dinţii şi încă altele despre care, cum am făcut-o întotdeauna, nu vreau să scriu aici”
(p. 522) –, Zen lasă impresia că dezgolirea e deplină, încât uneori te întrebi dacă nu ar fi cuviincios să întorci capul ca de la orice nuditate întâmplată în public, căci ce poate fi mai nud decât oroarea de extincţie a diaristului ce trăieşte terorizat de ambiţia de a egala prin scrierile sale Creatorul şi de nevoia imperioasă de succes şi recunoaştere... Dar e şi un eroism al nudităţii aici, căci diaristul exhibă, eroic, ceva despre care preferăm să nu prea vorbim – teroarea/ideologia contemporană a succesului, recunoaşterii, celebrităţii cu care aşteptăm să se încununeze orice construcţie de sine (la fel cum nu ne întrebăm ce e cu vânatul din zilele noastre (fără vreo construcţie de sine) a şanselor de a deveni faimos prin reality show-uri televizate). De aici şi impresia că Zen ar trebui supus unei disecţii dintr-o perspectivă a sociologiei celebrităţii şi succesului, dacă există o asemenea sociologie a deşertăciunii, căci vorba lui M. C.: „Cântăreţii sunt uitaţi, serialele dispar din memorie, fotbaliştii sunt mereu alţii...”.
Uitaţi şi dispăruţi din memorie? – suntem chiar în inima întunecată a „eticii memoriei” cu promisiunile ei cu tot...
Orbitor va apărea la New York, spune autorul, dar acest lucru nu e o garanţie a ceva: „Cine va citi? Cine va înţelege? Cine va da 30 de dolari pe hardback? Cine îşi va mai aminti peste cinci ani? Iată o poveste veşnică, uluitor de veşnică” (p. 625). Cine îşi va mai aminti?, asta e întrebarea! Diaristul reuşeşte performanţa de a reformula o întrebare „clasică” (cea cu a fi sau a nu fi). „A fi”, desigur, dar cum? În memoria celorlalţi, în neuitare, căci, vezi povestea veşnică din Zen-ul cărtărescian, degeaba eşti sau ai fost dacă nu îşi mai aminteşte cineva de tine. Ca şi în alte lecturi săvârşite în acest colţ de Contrafort, totul pare să se reducă la memoria oamenilor, fragilă aşa cum e, schimbătoare şi supusă tuturor intemperiilor: „S-au întâmplat lucruri pentru care mi-aş fi dat şi pielea altădată, acum le uit a doua zi” (p. 251). Diaristul le uită, dar să le ţină alţii-n minte...
___________
Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal, vol. III (2004-2010), Humanitas, 2011