„Votul este cel mai puternic instrument conceput vreodată de om pentru eliminarea nedreptăţii şi distrugerea teribilelor ziduri care îngrădesc oamenii.”
Lyndon B. Johnson
E toamnă. Satele noastre miros a prune fermentate, a tescovină. Nici un indiciu nu ne sugerează că s-ar apropia alegerile parlamentare anticipate. Poate ploile, care, anul acesta, ne-au luat pe nepregătite.
„Moldova este pe drumul cel bun. Aveți răbdare și aveți încredere în guvernul vostru pentru că faceți reforme importante. Aceste reforme aduc Moldova mai aproape de UE. Suntem gata să vă ajutăm. Dacă sunteți mai aproape de UE vom avea un contract de asociere mai ușor” - așa suna mesajul lui Jerzy Buzek, președintele Parlamentului European, adresat acum câteva luni cetățenilor Republicii Moldova. Dar cine să-l asculte? Moldovenii nu mai au răbdare și nu mai cred în nimic. Pentru că basarabeanul numai sub dictatură are răbdare cât să duci cu carul. Cum i se dă (de sus!) puțină libertate, gata, îi crapă răbdarea, se revoltă, se războiește cu toată lumea. Blamează totul. Chiar dacă guvernul Alianţei pentru Integrare Europeană, condus de Vlad Filat, abia a împlinit un an, el este taxat ca și cum ar fi diriguit această țară patru sau chiar... opt ani. Nimeni nu neagă faptul că s-au înregistrat și multe carențe. Dar sunt prea mulți cei care vor să arunce cu piatra. Ei cum ar fi guvernat? Oare am uitat atât de repede în ce hal au preluat liberal-democrații țara? Acea gaură bugetară de 6-8 miliarde de lei ar fi trebuit să conducă la falimentul total al RM. Comunistul Mișin, cunoscând „moștenirea” pe care o lasă partidul său, prognoza că guvernarea liberal-democrată nu va supraviețui mai mult de trei luni.
După aproape nouă ani de dominație comunistă, toate structurile administrative şi de menţinere a ordinii publice au fost „ajustate” după chipul și asemănarea lor. Măsura „patului lui Procust” a fost aplicată peste tot. Multe instituţii ale statului, pentru a putea implementa în societate noile reforme democratice, a fost nevoie ca ele însele să fie radical restructurate. Dar pentru aceasta a fost nevoie de timp, de inteligență, de profesionalism. Această stare de lucruri îmi amintește de o poveste. Într-o zi, un tată și fiul său vin la un profesor:
„- Aș dori mult ca fiul meu să urmeze cursurile dumneavoastră. Cât o să mă coste? Profesorul îi spune suma.
- Nu e cam mult?
- Ba nu. Așa percep de la toată lumea. Băiatul tău nu poate fi o excepție.
- Cum să vă spun? Băiatul meu nu este un începător. A mai făcut carte.
- La cine? întreabă profesorul.
Omul îi spune numele profesorului.
- Bine, spune profesorul, am înțeles. Îmi veți plăti… Și numește o sumă de două ori mai mare decât cea inițială.
- Cum adică?! Întrebă stupefiat omul.
- Vezi, spuse profesorul, acum eu trebuie să-l dezvăț de cele învățate la primul profesor și asta presupune mult timp și efort. După ce vom face acest lucru, îi voi preda și cursurile mele.”
Transformările pe care și le-a propus noua guvernare nu se por resimți în societate peste noapte. Sau, mai bine zis, nu în toate domeniile. Pentru că în problema integrării europene s-a făcut cât nu s-a reușit în cei 20 de ani de independență a Republicii Moldova. Ca să faci reforme importante în economie și ca ele să fie resimțite de noi toți, e nevoie de ceva timp, de răbdare. Cetățenii din țările central-europene, foste membre ale lagărului socialist, au avut răbdare și încredere în guvernele lor. Astăzi trăiesc în țări prospere și civilizate, membre ale Uniunii Europene.
Noi nu avem răbdare. N-am avut răbdare nici cu guvernul Sturza. L-am învinuit de toate rele, făcându-ne a nu observa că anume acest executiv, în 1998, a elaborat primul mecanism de plată a salariilor și pensiilor în cadrul unei economii de piață, care mai funcționa defectuos. Dacă nu era demis, astăzi, cu certitudine Republica Moldova ar fi fost cu mult mai aproape de Uniunea Europeană. Acea miopie ne-a costat aproape nouă ani de guvernare comunistă. De stagnare. De minciună și frică. De învrăjbire interetnică. Republica Moldova intrase într-un con de umbră, într-o izolare economică și politică totală. Istoria ar putea să se repete și la alegerile parlamentare anticipate din 28 noiembrie. Oricât de critici am fi la adresa guvernării AIE, nu putem să nu observăm că s-au făcut o groază de lucruri bune și foarte bune. Imaginea Republicii Moldova în lume este una favorabilă. În cele mai importante instituții europene se discută problema semnării unui acord de asociere cu UE. Se discută despre liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii moldoveni. Problemele cu care se confruntă Moldova sunt și problemele comunității europene. Au fost restabilite relațiile cu FMI, cu Banca Mondială, cu țări ca România şi Ucraina. Presa, încet-încet, învață să fie a patra putere în stat. Să fie liberă. S-a înregistrat chiar și o creștere economică sănătoasă de 5,6 % într-o perioadă de recesiune mondială. Dar cui să spui aceste lucruri, pentru că noi nu avem răbdare, noi nu mai auzim nimic și pe nimeni! Noi ne războim cu guvernarea democratică. Îi acordăm vot de neîncredere și uităm că grație acestei guvernări putem să spunem exact ceea ce gândim. Să criticăm. Să protestăm. De ce nu protestau pensionarii în timpul regimului Voronin? Aveau cumva pensii mai mari? Unde era Maia Limbuta, pardon, Laguta, marea apărătoare a oamenilor obidiţi?...
Noi nu mai avem răbdare! Jos democrații!...
E toamnă... La orizont apar nori roșii, adie a teamă, a teroare...