Mircea Horia Simionescu, un reprezentant important al şcolii de proză de la Târgovişte, în celebra sa „Bibliografie generală”, face un joc borgesian, în convenţia literaturii textualiste, inventând o „Istorie a literaturii pertineze”. Astfel, în viziunea unui istoriograf imaginar, toţi scriitorii ar fi nişte „ipocriţi, arţăgoşi, cinici, masochişti, zgârciţi, bârfitori, peltici, strâmbi la vedere şi şchiopi la scris, beţivi, copilăroşi în afaceri, plăpânzi în războaie, stupizi în societate, rigizi în pat, afemeiaţi la serbări şcolare, cruzi, copţi, chiori la cinemascop, solemni la chef, vorbăreţi la înmormântări, gurmanzi la aeroport, stângaci la popice, migăloşi la înot, democraţi cu nevestele, principiali cu servitoarele, virili la maşina de cusut, glumeţi la academie, prudenţi în baie, eroici la Simfonia „Oxford”, ignoranţi în Apocalipsă, Falsificatori de bani şi desenatori de scene ruşinoase”, dar, nu e o mare injurie, credem noi, toţi aceştia sunt, totuşi, în primul rând, nişte intertextualişti, mai tari sau mai slabi, utilizând o intertextualitate la modă azi, soft sau hard.
Se zice că fenomenul intertextualităţii e vechi cât lumea. Cartea cărţilor, Biblia, capodoperele anticilor greci sau latini, Apuleus („Metamorfozele sau Măgarul de aur”), Boccaccio („Decameronul”), Dante Alighieri („Divina comedie”), Rabelais, Shakespeare, Goethe, Eminescu şi toţi ceilalţi până la Dumitru Crudu (alias Falsul Dimitrie), Mihail Vakulovski sau Anatol Moraru intertextualizează non-stop.
Deşi fenomenul intertextualităţii e atât de vechi, acesta e teoretizat abia în anii ’60 ai secolului trecut de reprezentanţii noii critici franceze (J. Kristeva, Tz. Todorov, G. Genette, R. Barthes etc.), pornind de la principiul dialogismului descoperit şi fundamentat de Mihail Bahtin în investigaţia despre poetica lui Dostoievski (1929). Odată cu modificarea conceptelor de literatură, antiliteratură, metaliteratură, paraliteratură sporeşte şi importanţa intertextualităţii.
„Operele de artă cele mai tinere, cele mai noi se recunosc şi vorbesc tuturor epocilor”, remarcă Eugene Ionesco, e o expresie validă reluată de Grigore Canţâru la începutul cărţii sale Totul pare un palimpsest (Interogaţii asupra funcţionării intertextualităţii în literatura română), Chişinău, Editura Elan Poligraf, 2007 (172 p.) şi care, circumspect, ne avertizează din start: „... Ar fi ridicol să se vadă în noţiunea de intertextualitate o prismă miraculoasă prin care s-ar putea explica toată dinamica formelor artistice. Ea nu înseamnă o limitare apriorică, impusă subversiv în actul hermeneutic, ci ajută la adoptarea unei viziuni deschise asupra a totul ce se fixează prin literă”.
Intertextualitatea e un concept de o mare complexitate. În obiectivele investigaţiei un loc aparte revine funcţiilor şi finalităţilor intertextualităţii, relevării eficienţei estetice a procedeelor intertextuale. Până la examinarea fluctuaţiilor intertextualiste în poezia contemporană basarabeană autorul a considerat absolut necesar să reconstituie un background, un acompaniament ambiental, cu care poezia basarabeană redescoperă relaţii genetice. Interesante sunt aici hologramele despre autorii cu certe conştiinţe textuale, printre care se remarcă Ion Budai-Deleanu, cel care inaugurează la noi „comedia literaturii”. Pornind de aici, Grigore Canţâru e preocupat în special de literatura, care, cum ar zice Roland Barthes („Romanul scriiturii”), „se naşte şi se face efectiv cu literatură, plecând de la literatură, prin literatură, în prelungirea permanentă a literaturii anterioare”. Cu alte cuvinte, scrisul literar, insistă Canţâru, se învaţă, tot aşa cum se învaţă alfabetul. Remarcabile în acest sens sunt mişcările underground în modificarea fundamentală a însuşi conceptului de literatură, a conceptului de poeticitate, prin care se fundamentează într-un fel afirmaţiile lui Ezra Pound (deşi contemporani – poeţii trăiesc în epoci literare diferite). Autorul polemizează, indirect, cu modul provincial de a înţelege literatura şi viaţa literară, în care câteva concepte primitive ţin loc de blazon de nobleţe şi de valoare literară.
Această carte, foarte concisă şi foarte densă, redactată cu acribie, este literaturizarea unei teze de doctorat. Spirit erudit, Grigore Canţâru are apetenţa teoretizărilor, frecventează studiile de modă nouă, e preocupat preponderent de fenomenul poetic contemporan, examinat genetic, arhetipal, din perspectivele noii critici franceze, iar ceea ce sare în ochi, la lectura studiilor sale, este calitatea demersului critic, observaţia subtilă, stilul elevat, nuanţat şi exact.
Fenomenul este văzut sistemic, pe un amplu fundal literar, în momentele sale esenţiale, e raportat, când e cazul, la modelele naţionale sau universale, redimensionând unele valori basarabene care, într-o inerţie a prejudecăţilor, au fost deformate, denaturate. Iată de ce scriitura sa are ţinte polemice precise. Chiar dacă adresele criticii nu sunt indicate, acestea se fac uşor identificate, fără a jigni orgoliile „zeilor”. Nimic în demersul său nu e întâmplător. Astfel, spre exemplu, un cineva poate fi citat doar cu sintagma „matricea stilistică”. E un concept blagian care a devenit un poncif în exegeza românească, iar Gr. Canţâru îi dă o falsă importanţă unui biet aspirant la gloria literară. Câteodată regimul ironic al elogiului este abia sesizabil, dar în mare volumul are toate splendorile unui eseu elegant şi temeinic fundamentat.
Deosebit de perspicace sunt analizele pe text ale poeziei basarabene. Este dificil, în câteva note, fişe de lectură (parcă lăsate în fuga condeiului), să surprinzi elementele definitorii ale unui, să zicem, poet răsfăţat de critica literară. Uneori te pune în gardă dezinvoltura cu care se apropie de unii „clasici în viaţă”, alteori te copleşeşte cu exerciţii stilistice, încheind diagnosticul critic cu un rezumat consternant. Pornind de la o teză a lui Phillippe Sollers, care afirma că un text se scrie cu alte texte, Gr. Canţâru „deconstruieşte” poezia unui optzecist şi concluzionează că, dacă am scutura poezia lui X de citate ascunse, apoi din ea ar rămâne, dacă e să intertextualizăm şi noi, „un sfârâiac” (vorba lui Creangă), adică nimic. Desigur, autorul nu se aventurează într-o paradă de erudiţie, nici nu aminteşte de tehnicele colajului. Pe el nici nu-l interesează experienţa lui Ezra Pound care face poezii cu citate dintr-o epopee a antichităţii eline. Pe el îl interesează poetul X sau Y şi atât, mai exact, cum şi cu ce un poet sau altul se integrează în palimpsestul general al poeziei basarabene.
Nu sunt un fan al poeziei lui Ion Vatamanu sau al lui Pavel Boţu, cu atât mai puţin al reprezentanţilor de frunte ai realismului de comandă. Poezia modernă, contrar opiniei lui Hugo Friedrich, nu se reduce, desigur, doar la structura baudelairiană. Walt Whitman a avut un impact decisiv (direct sau indirect, prin modelul Arghezi, Maiakovski sau Eduardas Mejelaitis) în reliefarea gigantismului, vitalismului sau prozaismului, cel puţin în poezia şaizeciştilor.
Este dreptul autorului să selecteze ce găseşte mai reprezentativ pentru a ilustra şi efectul nociv al intertextualităţii. Oricum, unele referinţe chiar şi la primitivismul criticii basarabene despre Arghezi şi Andrei Lupan, Maiakovski şi Em. Bucov, dar mai cu seamă polemica stânjenitoare (dintre V. Coroban şi M. Dolgan) în jurul volumului „Ornic”, în special al poemului „Arcaşul” de P. Boţu, o rescriere rezumativă a baladei „Mistreţul cu colţi de argint” de Ştefan Augustin Doinaş, lipsesc volumul de pitorescul local şi picant, de un, dacă vreţi, specific basarabean în receptarea fenomenului, oricât de jenant ar părea, nu în „obsedantul deceniu”, ci chiar în anii ’80.
Totul pare un palimpsest este un volum care, cu siguranţă, pune începutul unui studiu pertinent, pe potriva noii poezii cu care putem ieşi în ţară, fără să roşim.
_____________
Totul pare un palimpsest (Interogaţii asupra funcţionării intertextualităţii în literatura română), Chişinău, Editura Elan Poligraf, 2007
Linkuri:
[1] http://www.contrafort.md/sites/default/files/imagini_articole/Burlacu Alex - Coperta Cantzru.jpg