Marţi, 16 martie, la Iaşi, Emil Hurezeanu şi Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, au lansat volumul Cuvinte rare al lui Cristian Tudor Popescu, volum alcătuit din proze-articole-tablete publicate în ziarul Gândul. Este a zecea dacă nu cumva a unsprezecea carte semnată CTP şi editată (sau reeditată) de Polirom. Cum eu sînt cea care a provocat, cu mulţi ani în urmă, acest „mariaj” literar, nu pot fi decît mulţumită că el e atît de longeviv…
Fiindcă marţi seara ningea viscolit, aproape ca în decembrie, am fost sigură că la lansare vor veni doar o mînă de cititori; n-a fost aşa, fanii celor doi deştepţi ai generaţiei mele au umplut pînă la refuz librăria „Alexandria” de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Să mai notăm şi că lansarea a început mai devreme, cînd regula la noi e ca totul să înceapă mai tîrziu sau prea tîrziu! Al naibii – mi-am zis –, cînd zăbăucul de CTP apare, nu răsare soarele, ci toate se dau peste cap!
Să nu-mi cereţi să vă relatez ce a spus unul sau altul acolo, că asta o să vă spună reporterii trimişi de ziare şi televiziuni şi radio-uri. Eu, în timp ce Hurezeanu şi Lupescu vorbeau, răsfoiam volumul, pe care gentila Claudia F., piarul Poliromului, mi l-a strecurat în mînă la cerere, chiar la intrarea în librărie. Nu am ridicat capul decît cînd a început CTP să citească o piesă din volum, „Eye contact”. E o mică proză-proză cu adevărat splendidă, în care probabil toate calităţile scrisului lui Popescu sînt prezente: de la expresia blitz puternică, imaginea de natură cinematografică extrem de plastică şi vie, senzualitatea percepţiei la, evident, săritul lui specific peste cal, cînd îşi compară trăirile la auzul unor sunete produse de veşmintele şi gesturile unei fete dintr-un WC cu cele de la ascultarea Requiem-ului lui Mozart. Celui care se va grăbi să strîmbe din nas, îi voi spune că e prematur înainte de citirea prozei – emoţia dată de acea scenă de un intens erotism sublimat face totul verosimil…
A urmat apoi o seară în faţa unui pahar de vin, la restaurantul de la etajul 13 al hotelului „Unirea”, prin ferestrele căruia, graţie luminilor nopţii, oraşul nostru – destul de ponosit în zilele de iarnă – părea chiar frumos. Cei doi, cărora li s‑au alăturat Silviu şi mai tînărul jurnalist ieşean G. Onofrei, au tocat mărunt toate „verdeţurile” lumii politice – se putea altfel, dată fiind postura de comentatori a invitaţilor? Am participat şi eu la discuţie, fireşte, dar fără pasiunea lor. Eu eram preocupată mai mult de altceva: cei doi scriitori par să facă un tandem sudat, precum muşchetarii lui Dumas; CTP chiar îi spunea lui EH Aramis – din păcate, nu ştiu cine e el însuşi, v-am spus doar, sus-semnata nu e bună de reporter! Mă întrebam, deci, cum e posibilă o asemenea prietenie între ei, cînd sînt atît de diferiţi, şi ca oameni, şi ca profesionişti? Hurezeanu, după părerea mea, cel mai adecvat analist politic al momentului, e ca şi la televizor: calm, stăpînit, măsurat la epitete, elegant, parcă veşnic fresh şi capabil, sînt sigură, să ocupe cu farmec, justificat aplomb intelectual şi cu multă diplomaţie orice funcţie, de la cea de ministru şi ambasador, la cea de preşedinte de ţară; Cristian e, şi el, tot ca la televizor: un artist (spun fără glumă, chiar dacă risc să mă trezesc cu un ghiont sarcastic din partea lui!), un anxios, un impulsiv şi un capricios, un perfecţionist şi un dur, clar, dar un dur cu ceva de copil perpetuu suprasolicitat nervos şi fizic (în ziua aceea nici nu era de mirare, auzisem că mai conferenţiase şi la Universitate, dăduse sute de autografe şi probabil cîteva interviuri, ca să nu mai amintesc răspunsurile la tot felul de întrebări din partea cititorilor, inclusiv dacă şi-a făcut analizele în ultimul timp – ştiţi, colesterol, glicemie etc.!!! E drept, nici Hurezeanu nu a fost scutit de oboseală, a dat la librărie autografe la greu pe… cărţile lui CTP, că aşa voiau cititorii, iar el nu avea o carte pe rafturi, şi a ţinut-o tot într-un interviu, cît am putut eu vedea!).
Păi bine, se pare că se completează reciproc de minune cei doi muşchetari ai gazetăriei şi literaturii române. Spectacolul pe care l-au dat în faţa unui pahar de vin în acea seară, un spectacol haios, sclipitor şi plin de vervă, în timpul căruia protagoniştii îşi luau frecvent replica de la gură, nu putea să nu-ţi placă. Discuţia a alunecat apoi, inevitabil, spre literatură şi viaţa literară. Fiindcă alegerea piesei citite la lansare, Eye contact, fusese făcută de Emil, CTP a ţinut să afle care a fost motivul selecţiei; Hurezeanu a răspuns că se îndrăgostise de femeia cu plete negre şi o pată liliachie pe o gleznă din mica proză inclusă în volumul Cuvinte rare, care-i amintea de Clavdia Chauchat din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. CTP s-a bucurat ca un copil, auzindu-i răspunsul, şi s-a mirat îndelung, cum făcea şi taică-meu, Majuru’: „chiar, dom’le? Chiar te-ai îndrăgostit de femeia aceea? Ooooooo, păi atunci…!”, „Păi, atunci, lasă-i naibii pe alde Vanghelie şi compania. De ce nu scrii proză?” l-am chestionat crud, pe neaşteptate. „Scriu şi eu ce pot!”, mi-a răspuns el, gata să muşte şi aruncîndu-mi o privire suspicioasă. „Eeee, s-a repliat dilematic după un timp, sigur, putem avea surprize... Mizezi pe ceva, şi te poţi trezi că alţii apreciază altceva, că rezistă altceva, ceea ce tu consideri a fi doar un violon d’Ingres…!”
Puţin a lipsit să nu se transforme restul serii în cenaclu, după ce Popescu ne-a citit piesa „România Actualităţi”, la care se gîndise el pentru lectură. Însă Hurezeanu nu avea nici o carte la el, („Emil are nostalgia poeziei cum o are Băsescu pe a bordelurilor!” – nu s-a putut abţine CTP să nu sară iar peste cal, în stilul lui inimitabil, făcîndu-ne să pufnim în rîs); iar eu, ca invitată a Poliromului, eram doar Cronicarul. Cam absent, iertat să-mi fie, după cum aţi putut constata…
Cînd am ajuns acasă – nu mai ningea, dar mirosea a iarnă –, m-am bucurat să constat că junele cuplu de porumbei sălbatici revenise în gura de aerisire de la bucătăria mea: acum cîtva timp un prădător le-a halit oul şi ei părăsiseră cuibul, deznădăjduiţi şi plini de oroare!