focul
noi doi ne-am sculat de la masă, făcînd la repezeală cruci cu faţa spre răsărit. mama n-a trebuit să se ridice, ea mănîncă din picioare. dintr-un salt, frate-meu a pocnit în urma lui uşa bucătăriei şi portiţa de la drum, fără să răspundă la întrebarea un’ti duci, mă, la ora asta? (păi unde?! la o miuţă pe imaş. sau sub gardul lui Costachi să tragă împreună un Carpaţi fără filtru, că ăla are, şi să mai înveţe un cîntecel cu prostii: ’vini Sanda di la şcoalî,/ Sanda,/ cu chiloţîi subsuoarî,/ Sanda...”.) mama urma să strîngă masa, apoi să închidă păsăretul şi vitele pentru noapte. pe mine m-a trimis în grădină să văd dacă focarul e bine stins. că n-ar fi avut nici un haz să treacă ziua fără să aprind eu pe undeva un foculeţ!
în mahalaua noastră, zgomote mici şi hămăituri cu ghiotura. şi miros pînă la Dumnezeu de lapte fiert, de mămăligă caldă, de fum. aproape de coasta casei, se înşirau glugile de popuşoi cu grămezi de bostani portocalii la poale. la cîţiva paşi distanţă, două-trei fire de jăratic mai sclipeau în cenuşă. eee! m-am lăsat pe vine zădărîndu-le, punînd deasupra capetele de rîpcă rămase nearse şi suflînd din răsputeri peste ele. în scurt timp, scîntei şi limbi roş-aurii au ţîşnit în aer, zarea liberă din asfinţit şi plopii s-au pornit să se legene. pe sub gene vedeam însă şi întunericul: apropiindu-se pîş-pîş dinspre livadă, satana se uita drept la mine, drept la mine, drept la mine: uăăăi! dar eu, cu urechea la glasul mamei – vorbea domol cu animalele cît le mîna în bezna şoproanelor –, am început să zbier fără frică, înconjurînd focarul: nici nu-mi pa-sî di Nas-ta-sî,/ di Ni-chi-ta, nici a-tî-ta! nici nu-mi pa-sî di Nas-ta-sî,/ di Ni-chi-ta, nici a-tî-ta!
mama ţ-o zîs sî stîngi focu’ şî tu l-ai aprins, fetişoarî?
n-o auzisem deschizînd portiţa grădinii şi venind pe cărare! mergea glonţ să ia baniţa goală şi scăunelele rămase lîngă glugi. iar întunericul se trăgea în grabă din faţa ei, fix ca un cîine bătut.
* * *
cînd am luat surcelele şi braţul de lemne uscate din magazia ei, soră-mea m-a întrebat de ce ţin să fac foc la căderea serii neapărat în grădina părinţilor. nu i-am răspuns şi, în timp ce mă strecuram printre portiţe spre locul din vecinătate al acţiunii, mi-am dat seama că nici nu mă preocupa un astfel de lucru, abia aşteptînd să trec la treabă.
nu degeaba am fost eu pe vremuri focarul familiei! în acelaşi loc din spatele casei alor mei, acum fără glugi de porumb şi fără grămezi de dovleci portocalii, focul s-a aprins repede şi bine. am rostogolit mai aproape o buturugă, aşezîndu-mă pe ea cu coatele pe genunchi şi capul în pumni. mă uitam fără să vreau numai la flăcări, le urmăream hipnotizată salturile sus-jos, sus-jos, dreapta-stînga, dreapta-stînga. iar ele făceau exact la fel: de sus-jos, sus-jos, dreapta-stînga, dreapta-stînga, mă fixau hipnotizate. privirile mele şi flăcările deveniseră partenerii unui dans pasional, atenţi să se prindă cît mai repede şi mai strîns de mîini, ca să-şi poată continua rotirile nebuneşti şi salturile frenetice şi prăbuşirile jucate şi eschivele pătimaşe. peste toate, căldura, mirosul de vanilie. şi corul de murmure melodioase ori isterice, de trosnete, vaiete, sfîrîieli, şuierături, gîfîieli, oftaturi, ah-uri şi oh-uri din ce în ce mai slabe...
cît să fi stat eu aşa, vreo oră, mai mult? şi, da, oare de ce am ţinut neapărat să vin aici, unde pînă şi ziua dărăpăneala încă mă mai dădea gata: ca să aud vocile de altădată, pe care oricum nu pot să le uit? să verific ceva, să mă gîndesc la ceva anume? nu eram lămurită. oricum, mi-era clar că în acel răgaz nu m-am gîndit la nimic şi, dacă totuşi o făcusem, nu-mi aminteam la ce. ştiam sigur-sigur doar că am fost numai ochi, m-am uitat, dar numai la foc, nu altundeva, nuuu!!! el, el nu mi-a dat voie să fiu în acelaşi timp şi gînditorul de la Hamangia. sau să văd şi altceva.
dar atunci cum de... ştiam de albeaţa spectrală înghiţind casa noastră lăsată pe o rînă, grădinile negre şi căsoiul din deal, gol de la plecarea vecinilor în Italia?
şi cum de... simţeam apăsarea liniştii? (ei, nu, nu, asta cu ciocănelele sîngelui bătînd în tîmple nu e linişte, nu e lux, calm şi voluptate! nici tăcere, chipurile un sinonim. e împietrire, prăbuşire în neant, moarte, pustiu, orice, numai linişte nu. că nicăieri nici tu lumini la geamuri, nici tu lătrat de cîini, nici tu strigăte de copii, nici tu voci blînde potolind animalele pentru culcare. doar focul înjghebat de mine, doar el, inima întunericului, era viu. şi ca de cînd lumea în mahalaua subţiată de timp.)
şi cum de... de... înţelegeam că luna arată ca un gălbenuş cu dîre de sînge? că din ea va ieşi pe dată un pui monstruos şi că ăla, hămesit, o să-mi înhaţe capul, crănţănindu-l?
parcă auzind ce-mi umbla prin minte în acel moment, cîţiva cărbuni m-au întrebat cu ultimele puteri: veeeeeezi? ce să văd, ce să văd, ce să văd? – m-am răstit şi-am sărit brusc în picioare. altă viaţă cu ochii larg deschişi! sora stinsese becul din bucătăria ei la care stăteam cu spatele, vălul alburiu dintre mine şi cele din jur se destrămase, noaptea creştea compactă. măi, mi-am zis, sigur frica e mama lui Dumnezeu! fiindcă, în timp ce zoream să trag peste cenuşa fierbinte ţărînă cu plugurile tălpilor şi o zbugheam prin capătul viei spre casa soră-mii, am scos arma împotriva duşmanului primită în copilărie: „Doamne, doamne, ceresc tată...”. deşi verificasem de-atîtea ori că în absenţa mamei cam dădea greş.