Scrisă admirabil, într-o română expresivă, cu ironie și o tonică, molipsitoare bună dispoziție de la prima la ultima pagină, cartea Angelei Brașoveanu – Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin (Cartier, 2018) – se citește ca un antrenant și pasionant roman ethno-gastronomic. Așa am găsit-o eu. Și e doar una din multele formule în care poți încadra această carte, ilustrată policrom cu fotografii de Roman Rybaleov, editată și tipărită măiestrit. „Subiectul” e chiar cel anunțat în titlu – oameni, locuri, bucătărie și vin în Moldova –, cu precizarea că ritualul e urmărit, descris și „consumat” în cele patru anotimpuri ale anului de-a lungul și latul „meridianului moldovenesc” (în nordul calculat, pragmatic și prosper, în centrul hedonist și cosmopolit, în sudul harnic, pasional, bolnav de insolație…).
Stilul seducător, artist, atașant-complice este chiar miza acestei cărți, ce revelează în Angela Brașoveanu o foarte bună scriitoare, care a risipit cu generozitate, printre rețete vechi, noi, unele uitate și de aceea ciudate, adevărate pagini de poezie și proză.
Două mici fragmente la întâmplare, pentru că totul e citabil:
„… Oricât s-ar bârzoia cocoșii, umflându-și pieptul, dându-și aere de stăpâni ai vieții și ai somnului nostru matinal, uneori mai merg și ei la oală. Diferența dintre o zeamă de găină și una de cocoș nu e principială – sunt câteva nuanțe demne de știut: cocoșii, fiind mai tot timpul ocupați cu condusul lumii, sunt mai slabi, deci zeama va avea mai puțină grăsime, au o aromă mai puternică și conțin mai mult colagen. Cam atât cu introducerea, să trecem la treabă” (Zeamă de cocoș);
„… În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, aici erau o biserică ortodoxă, o biserică catolică și 7 sinagogi. Pârjolul războiului, al foametei și al deportărilor a atins Vadul-Rașcov până la măduvă. Mulți au luat calea pribegiei, mulți au fost omorâți. Târgul evreiesc a fost ars. S-a mistuit în flăcări și biserica ctitorită de Vasile Lupu, și doar clopotnița de piatră a mai rămas. Ca un avertisment, ca un semn mut de exclamare pentru cei care trec pe alături. O fi chemând să fim mai înțelepți. Dar cine-i mai înțelege limba? Apa Nistrului tace, tac și pietrele de mormânt, tac și nenumăratele ulcioare cu galbeni îngropate pe aicea în pământ. Liniște. Apoi nechează un cal, rage o vacă, hodorogește o mașină hârbuită și parcă am auzi răsucindu-se cheia în casa unde s-a născut Matcovschi. Ieșim din sat. Se lasă ceața” (Vadul-Rașcov și tainele sale).