Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (179-180), septembrie-octombrie : Cronica literară : Grigore Chiper : Doi poeţi: Emil Loteanu şi Ioan Pintea

Cronica literară

Grigore Chiper

Doi poeţi: Emil Loteanu şi Ioan Pintea

Poezia într-un cadru pătrat

Ritmuri e un volum de restituiri, intitulat după o plachetă de versuri din 1965 a lui Emil Loteanu, e o carte-album cu semnificaţie omagială ţinând seama de faptul că a apărut la doar câţiva ani de la dispariţia maestrului.

Volumul este heteroclit asemenea activităţii desfăşurate de cel care a dat strălucire cinematografiei din RSSM pe parcursul unui deceniu şi jumătate, de la începutul anilor ’60 până spre mijlocul anilor ’70. Emil Loteanu a avut interese culturale multiple: poezie, proză cinematografică, scenografie, regie. Chiar dacă nu a rămas un nume de referinţă în poezia de expresie românească din Basarabia, creaţia lui e străbătută de o poeticitate autentică, de expresie romantică. Încă de la primul succes internaţional repurtat de filmul Lăutarii, critica de film, în special  străină, a rămas plăcut surprinsă de poezia densă ce îi domină peliculele. A fost o izbucnire a unei personalităţi, foarte curând curmată de birocraţia partinică şi de obtuzitatea din jur ale acelor vremi.

Volumul conţine mai multe secţiuni capabile să creeze o imagine a artei literare şi cinematografice a lui Loteanu: o selecţie de poeme, un capitol cu reflecţii ale cineastului şi referinţe critice la opera poetică şi cinematografică, note biografice, o addendă de fotografii (secvenţe din filmele cunoscute, scene de pe platourile de filmare, repere biografice surprinse de fotografi, reproduceri ale cărţilor lui Loteanu şi despre Loteanu).

Trebuie menţionat că volumul este o apariţie editorială în cadrul unicei edituri de stat, Cartea Moldovei, care scoate beletristică. Deşi editura a publicat câteva cărţi notorii, o mai bună transparenţă într-o astfel de activitate ar ajuta-o să-şi îmbunătăţească ratingul pe piaţa de carte, să elimine disfuncţiile şi bizareriile, cum ar fi non-comercializarea unor titluri şi repartiţia întregului lot de carte prin biblioteci. Organizarea unor concursuri transparente de manuscrise şi acordarea unor premii editoriale ar transforma editura dintr-o structură închisă într-o instituţie culturală majoră. Subvenţionarea din partea statului a culturii nu trebuie nici politizată, nici ignorată într-o ţară minusculă, cum e Republica Moldova.

Poemele incluse sunt împărţite în cicluri, dar nu într-o ordine cronologică, după plachetele publicate antum, ci în zone tematice. O astfel de repartizare este propice în cazul unor scriitori prolifici, cu mare diversitate tematică. La Emil Loteanu, ariile tematice nu sunt totdeauna evidente. De exemplu, ciclul Magie cuprinde texte care au ca dominantă arta şi artistul: dedicaţii unor pictori şi abordarea picturii dintr-o perspectivă poetică, Nefertiti, poezii intitulate Floare-albastră sau Bocet pentru Garcia Lorca (o temă în spiritul timpului). Tranşarea tematică îl dezavantajează pe istoricul literar, deoarece îl privează de posibilitatea de a urmări evoluţiile şi involuţiile poetului, făcându-l să apeleze la alte surse. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este însă că nici un fel de aranjare a textelor în volum nu poate altera formula poetică a autorului, imuabilă, vizibilă în orice pasienţă.

Poezia lui Emil Loteanu se distinge prin câteva trăsături caracteristice: impetuozitate şi avânt romantic în cadenţă cu un descriptivism aproape tern: „Da, iubito,/ Mâinile mele sunt mâini de plebeu –/ Grele şi mari/ Ele visează pe umărul tău” (Mâini de plebeu); „Peştii au sânge rece…/ Să coborâm la fundul apelor/ Şi să-i privim de aproape,/ Numai atunci vom putea reda/ Exacta imagine/ A lumii ascunse sub ape!” (Peştii). În deplină conformitate cu temperamentul său năvalnic, dezlănţuit, Loteanu nu se sfieşte să folosească metafore bombastice în texte epice sau în texte îmbinând epicul cu liricul. „Am revăzut-o ieri/ Pe Albă ca Zăpada/ După aproape douăzeci de ani” (Albă ca Zăpada). Poemul e o amintire înduioşătoare despre anii de şcoală când s-a îndrăgostit de învăţătoarea sa şi, într-un caiet, îşi nota gândurile sale vizavi de subiect, castelele de nisip pe care le construia numai pentru ei doi, o poveste terminată penibil, căci caietul a fost găsit, din păcate, de tatăl său şi a ajuns în mâinile „alesei inimii lui”.

Indiferent de cât de izbutit este textul poe­tic, niciunul nu este lipsit de poezie, de acea fibră naturală absolut necesară, fără de care textul nu e decât o mimare. Ideea transpare în puţinele reflecţii inserate spre sfârşitul cărţii: „Poezia e tulburătoarea mea sărbătoare sufletească…” (p. 191). În relaţia poezie-film, căreia i-a slujit cu devotament toată viaţa („Poezia şi filmul sunt îngemănate în artă prin spirit şi imagine”), recunoaşte, într-un fel, primatul poeziei: „Metafora este cu mult mai apropiată cinematografiei decât proza… Indiscutabil, arta cinematografică asimilează multe din domeniul poeziei”). Emil Loteanu nu s-a cultivat în mod special ca poet, nu şi-a perfecţionat uneltele, nu a trăit în stream-ul poeziei care să-l ducă spre culmile ei. A mizat pe film, iar în poezie a scris epidermic, a urmat doar fiorul său interior, linia lui firească: „Să nu vă jucaţi cu focul acesta, copii,/ Să nu vă jucaţi – e crud,/ Niciodată nu iartă. (…) Impetuos, el pătrunde în gând,/ În pupile, în sânge/ Şi preschimbă în vreascuri de rug/ Fiece os.” (Îndemn). Poezia lui Loteanu trebuie căutată întâi şi întâi în cadrul pătrat de celuloid (V. Diomin, Moscova).

Numai o fire „molipsitoare” ca a lui Loteanu putea să coaguleze în jurul său tot ce a fost mai bun în amintita perioadă şi să exceleze într-o artă eminamente colectivă. Dar şi din poezie desprindem figura lui de Stalker controversat: „Nu vă promit nimic,/ Cei ce veniţi cu mine./ Nu vă promit nimic –/ Nici poate căldura pâinii,/ Nici poate căldura femeii,/ Nici poate căldura luminii/ Şi nici reîntoarcerea, poate…” (p. 11).

Reflecţia lui e concentrată în fond pe film, pe dezvăluirea mecanismelor sale ascunse, a unor secrete. Emil Loteanu rămâne deocamdată singurul model de ieşire din tenebrele crizei cinematografice autohtone.

Poezia cu ecouri de amvon

Ca adevărat artist, Ioan Pintea e o fire bipolară, cu aplecare pentru poezie şi religios. Este preot paroh la biserica „Trei Ierarhi” din Bistriţa şi şef serviciu la Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud. A publicat câteva plachete de versuri (Frigul şi Frica, 1992; Mormântul gol, 1999; Grădina lui Ion, 2000); volume de eseuri, jurnale, convorbiri; a editat, prefaţat şi îngrijit o mare parte din opera lui Nicolae Steinhardt; este autorul a două slujbe de canonizare.

Poezia lui Ioan Pintea urmează acelaşi traseu, laicul şi religiosul convieţuind între aceleaşi coperte, inclusiv în cartea de care ne vom ocupa: Casa teslarului. Totuşi, poetul este preocupat mai întâi de toate de poezie, iar predominarea filonului laic sau religios este doar o chestiune de corporalitate a textului. Cred că elementul religios este o parte din structura poetului. Religiosul pogoară în poezia lui asemenea sfântului duh pe pământ. Dacă într-o poezie dialogul se poartă, de regulă, între mai multe ipostaze ale eului liric, la Ioan Pintea are loc o luptă între îngeri şi demoni.

Ioan Pintea face o poezie abstractă, spiritualizată, eterizată. Chiar şi atunci când reperele pe care se sprijină eşafodajul imagistic sunt concrete, limbajul e unul parabolic, pe linia Evangheliilor. Este ştiut că limbajul religios îl include pe cel poetic. Ca dovadă ne servesc nu numai Evangheliile, ci şi o serie de cărţi din Vechiul Testament, în special Cântarea Cântărilor. De exemplu, versurile „o mână care scrie: „ochii noştri văd/ pe deasupra valurilor flăcări şi lavă/ focul negru scris cu cerneală roşie începe/ să ardă” (despre boli, inspiraţie şi alte cuvinte) sunt o vedenie apocaliptică de pe insula Patmos a apostolului Ioan.

Poezia lui Ioan Pintea se caracterizează şi prin alte trăsături distincte.

Poetul are preferinţă pentru definiţiile perifrastice, învăluind conceptul într-o cascadă de imagini: „inspiraţia este o gură de deasupra care/ nu te mai lasă cu lucrurile din jur să te-nţelegi” (inspiraţia) etc.

Uneori, religiosul se retrage în faţa unor metafore simple omeneşti, devenind un corolar al acestora: o aşa mare iubire. Poezia prinde teren, reintră în joc memoria. Poetul se lasă pradă senzaţii­lor pipăind un CD sau un disc de vinil. Acestea-i trezesc „din când în când” o melancolie neînţeleasă. Dar peste toate incertitudinile se înalţă Dumnezeu, care „cântăreşte sufletul lui Nietzsche” dăruindu-i pe toţi cu „o aşa mare iubire”.

Limbajul ceremonios, patetic, liturgic face apel frecvent la persoana I plural. E discursul purtat în numele unei colectivităţi ce are nevoie de salvare. Poetul îşi asumă rolul de purtător de cuvânt al unei umanităţi a cărei parte este: „sângerăm uneori şi în nesfârşitul pustiei/ împletim uriaşe coşuri de nuiele/ culegem boabe de grâu/ căzute din mâna semănătorului” (hrană).

Casa teslarului nu e o metaforă, e o realitate construită din metafore, în care „iosif ciopleşte lemn mântuitor”, iar „Domnul este acela care sângerează în viţa-de-vie”. Ideea poemului se conţine în penultima strofă: „casa dulgherului casa natală/ acum se ridică la cer/ dar fiul acesta copilul acesta rămâne/ printre noi în piroane de fier”.

Prinsă între imn şi tânguire, poezia lui Ioan Pintea reînnoadă, în mod compensatoriu, firul rupt al poeziei religioase, într-o tradiţie căreia nu i s-a sustras nici Eminescu. La un loc cu religiozitatea severă a textelor, poezia nu e lipsită de un anume ermetism.

_________

Emil Loteanu, Ritmuri, Cartea Moldovei, Chişinău, 2007

Ioan Pintea, Casa teslarului, Cartea Românească, Bucureşti, 2009

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova