Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 7-8, (177-178), iulie-august : Cinema : : Pescuit sportiv – un film despre manipulare şi decizii (Dialog cu Adrian Sitaru şi Ioana Flora)

Cinema

Pescuit sportiv – un film despre manipulare şi decizii (Dialog cu Adrian Sitaru şi Ioana Flora)

În dialog cu regizorul Adrian Sitaru şi actriţa Ioana Flora, despre filmul „Pescuit sportiv”, prezentat în cadrul TIFF 2009

 

 

Vlad Bolocan: De fiecare dată cînd se vorbește despre „Pescuit sportiv”, apare imediat eticheta buget zero, ce înseamnă acest buget zero?

 

Adrian Sitaru: Am văzut și buget 400, și buget 4000, buget 300 000... Și într-adevăr e relativ. Banii cheltuiți efectiv la filmare au fost în jur de 3000 de Euro, dar e incorect să spui buget zero atîta timp cît pui pe cîntar contribuția actorilor, a regizorului, a tuturor prietenilor. Dacă-i pui pe toți pe hîrtie, se ajunge undeva la 100 000 de Euro. Și nu se termină aici. Au venit și francezii cu partea lor de post-producție, adică de punere a filmului pe peliculă, ceea ce a însemnat alți bani, astfel încît se ajunge la 300 000 în final. Cînd vorbim de francezi, ne referim la banii dați de Arte – coproducătorul peliculei. Nu cred că există filme cu buget zero. E vorba de banii cu care te descurci să-l faci.

 

V. B.: Care a fost motivația tuturor acestor oameni să contribuie?

 

A. S.: Nu aveam mari speranțe, pentru că eram un no-name atunci. Pur și simplu le-am dat scenariul, le-am spus din start care sînt condițiile... Probabil că le-a plăcut scenariul, probabil că e o foame de film în România. Apoi, au mai venit prieteni, s-au alăturat și lucrurile s-au legat.

 

Ioana Flora: Eu eram implicată în niște proiecte pe vremea aceea și am stat puțin pe gînduri, dacă să accept să lucrez în acest film. Așa cum a zis și Adrian, însă, lucrurile s-au legat. Prin faptul că am citit mai întîi scenariul, am dat apoi probă cu Adrian Titieni, cu Maria Dinulescu și mi s-a părut o echipă foarte talentată actoricește. Apoi, mi-a plăcut personajul care mi s-a oferit.

 

V. B.: Cei trei actori din prim-plan vin cu pregătire de teatru sau de film?

 

I. F.: În Academia de Teatru, în general, lucrurile se axează mai mult pe actoria de teatru. Există niște cursuri de film, care, atunci cînd am studiat eu, erau chiar facultative.

 

V. B.: Maria Dinulescu apare, în același timp, în multe filme.

 

A. S.: Da, toți vin cu experiență de film. Ioana jucase pînă atunci în „Marfa și banii” – debutul lui Cristi Puiu, Adrian Titieni iar jucase în filme – chiar în „Moartea Domnului Lăzărescu”, de exemplu.

 

V. B.: Filmul e realizat în 2007, pe ecranele din România a apărut în 2008, iar la TIFF – în 2009. De ce a durat atît?

 

A. S.: Din cauza acestui buget „zero”. Am terminat filmările în 2005 toamna, iar lucrul în 2007. Au lipsit banii, a trebuit să montez singur... Apoi am mers în Franţa, la un festival, unde au pus ochii pe film producătorii francezi, după care a durat un an pînă au venit acei bani din Franţa şi s-a făcut partea tehnică. Apoi am aşteptat ca să fie lansat într-un festival cît de cît mare – Veneţia 2008.

 

V. B.: Despre ce este filmul?

 

I. F.: Cred că e vorba despre un moment important, în care trebuie să iei o decizie definitivă asupra vieţii tale, asupra alegerilor pe care le-ai făcut. Momentul se produce prin apariţia acestei fete, care-i aduce într-o situaţie limită, care-i pescuieşte, îi prinde într-o plasă a manipulării. Face pescuit sportiv, dar are şi o anumită nevoie. Are nevoia de a manipula oamenii, de a se simţi bine, dar o face oarecum gratuit. Pe ea n-o costă, pe ei – da. Ei sînt puşi la zid, forţaţi să treacă prin nişte schimbări.

 

V. B.: Cum a fost scris scenariul?

 

A. S.: A fost scris de mine. A pornit de la o idee a lui Radu Jude. Se întîmpla un accident ca-n film – o ficţiune, de la care am extrapolat. Am tot spus asta, pentru că mulţi zic „Aaa... Seamănă cu Cuţitul în apă a lui Polansky”. Totuşi, punctul de inspiraţie a fost acest scurtmetraj al lui Radu Jude, după care – timp de vreun an şi jumătate – am scris scenariul, care a avut vreo 16 versiuni.

 

V. B.: Au existat diferenţe esenţiale între versiuni?

 

A. S.: Diferă mult primele 2-3 de ultimele trei. Povestea rămîne cam aceeaşi, totuşi.

 

V. B.: Cum s-a ajuns la această formulă de actori?

 

A. S.: Nu mi-am permis un casting foarte mare. Pusesem ochii pe nişte actori şi actriţe foarte buni. Pe Ioana o ştiam din „Marfa şi banii”. M-am dus să mai văd anumite piese de teatru. Ioana se potrivea cel mai mult. Pe Titieni îl aveam oarecum în cap de cînd scriam scenariul. Am mai văzut un actor pentru rolul lui, dar nu era exact ce trebuia. La Maria a fost mai complicat, pentru că mizasem  iniţial pe o altă actriţă, cu care începusem deja repetiţiile, dar n-a funcţionat. Era o actriţă bună, deci n-a fost din cauza talentului, am avut alte probleme cu ea, dar tocmai de asta faci casting: pentru a face în aşa fel, încît să funcţioneze cel mai bine.

 

V. B.: Care au fost etapele de lucru?

 

I. F.: Repetiţiile au durat trei săptămîni şi au fost decisive pentru rezultatul filmului. A fost o filmare mai complicată, mai neobişnuită. Ca actor, jucai direct în cameră, în sticla aparatului de filmat. În mod normal, joci cu partenerul tău şi camera e un observator. Aşadar – actoriceşte – a trebuit să ne obişnuim cu asta.

 

A. S.: Mai mult, există o regulă în filmul clasic, ca şi la televiziune: nu te uita direct în cameră. Doar dacă e vorba de ceva subiectiv.

 

I. F.: A fost o spargere de convenţie, din punctul acesta de vedere. Nu prima, nu ultima probabil, dar a fost o alegere extremă prin faptul că s-a filmat cap-coadă în acest fel, nu doar o bucată din film. Aşadar, ceea ce filma camera era practic ceea ce vedea personajul. Dacă personajul se uita în jos, vedeai iarba, dacă privea din nou la mine, camera se ridica şi mă filma pe mine şi tot aşa. Astfel, am ajuns să lucrăm cu operatorul, adică cu camera, iar actorul stătea în spatele lui şi îl ghida. În final, ne-am pregătit foarte bine şi am venit la filmare cu lecţia făcută. Filmarea a durat doar 9 zile.

 

V. B.: Unde au avut loc filmările?

 

A. S.: La Brăneşti, e un sat în drum dinspre Bucureşti spre mare. E un loc cu tot felul de pescării.

 

V. B.: Cum l-aţi găsit?

 

A. S.: Îl cunoşteam de la un picnic, cu nişte prieteni, mai demult. Am studiat cîteva locuri, dar acesta întrunea mai multe elemente utile: şi pădure, şi lac, şi drum secundar, treceai şi prin sat. Era tot ce trebuia pentru film.

 

V. B.: Partea cu prostituatele e adăugată, în realitate ele nu există acolo, nu?

 

A. S.: Nu, nu sînt. Inclusiv primele două, la intrarea în sat.

 

V. B.: Subiectul este, într-adevăr, desprins din realitate, ba se pot întîm­pla lucruri şi mai extreme. Are, totuşi, foarte mult dialog. Cum credeţi că îl va digera publicul larg? Sau cum îl digeră deja?

 

A. S.: Din ceea ce văd eu, în urma festivalurilor, nu dialogul e problema, ci obişnuirea, în primele 5 minute, a publicului, cu camera care se mişcă.

 

V. B.: Am mai auzit asta, dar pentru mine chiar n-a fost o problemă.

 

A. S.: Depinde de om.

 

I. F.: Depinde şi de unde stai în sala de proiecţie. Dacă stai în primele rînduri – e destul de ameţitor.

 

A. S.: Mai e o problemă. E ceva ce ţine de urechea internă. Mi s-a explicat. Oamenii care au rău de mare foarte uşor, percep mai greu genul de filme în care se mişcă mult camera. Deci există şi această chestiune pur fizică, nu că „nu-mi place neapărat filmul”. S-a întîmplat un lucru foarte interesant la Veneţia. Au fost două proiecţii: la prima s-a rîs, dar nu chiar aşa ca-n România, iar la a doua nu s-a rîs aproape deloc, dar n-a plecat nimeni din sală. Uneori, e perceput mai mult ca un thriller, alteori, se vede mai mult umorul, care, de regulă, e la limită şi nu ştii dacă e de rîs sau de plîns.

 

V. B.: Care au fost cele mai importante premii pe care le-a luat filmul?

 

A. S.: Premiul secţiunii New Voices/New Visions la Festivalul Internaţional de la Palm Springs (SUA). Ne-a bucurat mult acest premiu venind din America, unde e mai greu să convingi publicul cu un astfel de film în care se mişcă camera. La Thessaloniki a luat premiul Alexandru de Argint (al doilea ca valoare). Tot acolo au luat premii Maria şi Ioana – pentru cea mai bună actriţă, ar fi meritat şi Adrian Titeni...

 

I. F.: Cred că singurul păgubit, care merita, e Titi.

 

A. S.: Un alt premiu important pentru mine a fost cel pentru scenariu – la Festivalul Filmului de Dragoste de la Mons. Mai ales că au existat foarte multe discuţii în România, între criticii de film, legat de scenariu: c-a fost improvizat, că nu-i bun, că e făcătură... A mai fost distins şi la Estoril cu premiul juriului. Vreo şase de tot şi toate sînt importante.

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova