Sex & Perestroika (fragment)

Cum aveam să ajung kaghebist

Nu am apucat să funcţionez, conştient, în dezolantul comunism, decât vreo doi-trei ani în studenţie şi cam tot atâţia după. A fost destul ca să-l găsesc profund nedrept şi antipatic. Iar când a venit perestroika şi am citit tot ce ne spuneau despre el revistele şi cărţile de la Moscova, pur şi simplu am fost paralizat de consternare.

Nimeni nu putea să-ţi facă un rău mai mare decât acela pe care ni-l pricinuise iubita ţară.

Nu am fost niciodată un fanatic al comunismului, am cultivat, în schimb, o credinţă isterică în adevăr şi în bine, pe care, cum mi se părea la începuturile mele conştiente, ideea comunistă nu mi-o contrazicea deloc. Din contră.

Ceea ce îmi revelau cărţile perestroikăi era că poţi foarte bine să fii un monstru cumplit afişând, totodată, credinţa în adevăr şi în bine cu mai mult talent decât sunt în stare să o facă cei care cred cu adevărat. Şi pe care tu, ca monstru, îi poţi distruge cu milioanele, în numele, ca şi cum, al acelei credinţe.

Totul fusese o grandioasă minciună, care ţinuse şaptezeci de ani!...

Fiecare volum pe care îl citeai dădea cu tine de pământ, aveai nevoie de  săptămâni bune pentru a-ţi reveni, numai că nu te puteai bucura niciodată de răgazul râvnit, cum alte cărţi cu adevărurile lor ucigătoare abia aşteptau să te ia în primire.

Paginile acelea nu erau pline cu litere şi cuvinte, totul gemea de suferinţă şi oroare. Şi fiindcă nu era vorba de o epocă străveche, ci una care mai continua încă, te sminteai când te uitai la liniştea şi pacea ce domneau în jurul tău. Printre noi se plimbau oameni care cu treizeci-patruzeci de ani mai devreme trăiseră într-un fel de ev mediu.

Nici umbră de aşa ceva, toţi, şi victime, şi călăi, nu exteriorizau decât linişte, pace şi bunăvoinţă.

Îmi imaginam cum trăind în epoca lui Stalin, de pildă, ajung şi eu pe undeva prin Gulag din cauza credinţei mele isterice în adevăr şi în bine. Hruşciov m-ar fi băgat, vedeam, la ospiciu din aceleaşi motive, iar pe timpul lui Brejnev, dacă el nu se grăbea să dea ortul popii, mă declarau, poate, disident.

Erau nişte virtualităţi pe care le treceam în revistă, aşa, ca într-un joc al imaginaţiei, chiar dacă unul teribil. Nu tot atât de sinistru, însă, ca şi scenariul care mi se părea uneori mai probabil decât toate şi care îmi spunea, devastându-mă, că şi sub Stalin, şi sub Hruşciov, şi sub Brejnev puteam foarte bine să ajung un prieten al KGB-ului...

Dacă oamenii de acolo ar fi avut destulă perspicacitate ca să mă seducă într-un moment potrivit, cam pe după clasa a zecea, de pildă, proaspăt intrat la facultate, când credinţa mea în talentul comunismului de a mima adevărul şi binele atinsese apogeul, iar intoleranţa faţă de cei care ar fi îndrăznit să nu creadă ca şi mine era tot atât de mare, probabil le-aş fi căzut în plasă.

Dacă mai iau în calcul şi faptul că nu auzisem până atunci nici măcar numele organizaţiei în cauză şi nu aveam cum să-i cunosc cv-ul oribil, cred că m-ar fi putut înşela cu atât mai uşor în privinţa intenţiilor cu totul nobile pe care le aveau. Aş fi acceptat, probabil, şi din cauză că nu l-aş fi crezut în toate minţile pe acela care ar fi îndrăznit să nu iubească ideea comunistă şi puterea sovietică. Eu aşa persoane nu întâlnisem la viaţa mea de optsprezece ani, câţi aveam atunci, iar când s-a întâmplat să aud comentarii oficiale, la radio ori la televizor, despre un Soljeniţîn, de pildă, un nume care, prin sonoritatea şi mai ales etimologia lui, era condamnat să-ţi devină antipatic, am fost convins că omul e plecat rău cu pluta şi că îşi merită, cu prisosinţă, prigonirile.

Cât despre bancurile pe seama lui Brejnev sau Stalin, pe care se mai întâmpla să le aud, toate acestea mi se păreau nişte glume nevinovate şi permise.

Aşadar, înrolându-mă, aş fi fost convins că acordul meu rămâne doar unul pe hârtie, întrucât nu vedeam cum aş putea întâlni pe traseul vieţii mele care mi se revela aşa de imaculată şi de cinstită inşi de teapa unui Soljeniţîn. Dacă, totuşi, s-ar fi produs nefastul accident, izolarea insului în cauză mi s-ar fi părut o operaţie de asanare psihică şi morală a societăţii nu doar necesară, ci şi nobilă.

Şi aşa puteam păţi întâmplarea cea mai atroce a vieţii mele.

KGB-ul, însă, nu a avut intuiţie în ce mă priveşte.

Chit că la anul întâi de facultate, am avut norocul să locuiesc la cămin într-o cameră cu colegi din anul cinci, care mi-au deschis ochii. Şi încă aşa de larg, încât am rămas cu ei holbaţi până la ultimul an.

Tot de la ei am auzit pentru prima dată despre misteriosul KGB. După ce aflasem adevărul care îmi fusese ascuns până atunci cu încrâncenare, acum descopeream că, iată, există o organizaţie care nu are altă preocupare decât aceea de a mă împiedica, pe mine şi pe alţii ca mine, să-l cunosc.

„De ce?”, mă întrebam uluit şi revoltat.

În ce mă priveşte, adevărul acela nu mi se părea deloc dăunător şi periculos pentru ţara noastră. Din contră, credeam că e foarte sănătos să-l cunoaştem. Pe mine, cel puţin, mă întărise şi înzdrăvenise. Ei da, clătinase ceva în fiinţa mea, dar mă simţeam oricum în continuare un bun cetăţean sovietic, poate chiar unul mai bun decât cei care nu îl ştiau. Cultivam convingerea pe care aveam să o descopăr mai târziu la Gorbaciov că adevărul nu poate decât să facă şi mai puternică ţara noastră socialistă şi pe noi, cetăţenii ei.

KGB-ul împărtăşea, ai fi spus, alt punct de vedere. Iată de ce am dedus, până la urmă, că pentru a face ţara noastră mai dreaptă, trebuie să luptăm, printre alţii, şi cu acest KGB.

Nu vă pot descrie însă cât de dărâmat am fost de gândul că, dacă aş fi fost racolat, poate ajungeam să-i torn pe colegii care mă iniţiaseră.

Ce căcat...

Iar după norocul de a nu fi fost înregimentat, l-am mai avut şi pe acela de a nu fi fost convocat la ei nici atunci când le-am devenit oponent.

Chiar aşa, nu am avut niciodată de a face cu siniştrii de acolo!

Foarte ciudat, dacă mă gândesc că destui dintre colegii chemaţi la ei aveau grijă să mă pună la curent că tipii cunosc detalii despre cutare întruniri, discuţii la care asistasem şi eu. Unele mă aveau chiar ca protagonist. Bunăoară, episodul de după balul de absolvenţă, când mi-am târât colegii de facultate chercheliţi la monumentul lui Ştefan cel Mare, apoi la bustul lui Eminescu, unde am îngenuncheat urlând la toţi să-mi urmeze exemplul şi toţi s-au executat fără crâcnire.

Prin urmare, ştiau. Faptul că nu se grăbeau să mă cheme îmi dădea uneori un fel de curaj. Mi-a plăcut chiar să admit gândul eroic că, poate, se tem de mine, poate o să mă fac şi eu, încet-încet, un disident şi o să fiu apărat de radiourile străine. Cum bine am înţeles mai târziu, numai un tip care nu avusese niciodată de a face cu ei putea să se vadă atât de uşor erou.

În orice caz, eram pregătit că, mai devreme ori mai târziu, îmi va veni şi mie rândul să ajung la ei şi că lucrurile se îndreaptă exact încolo.

Lucrurile s-au îndreptat, din fericire, spre perestroika.

Nici o îndoială, sunt talentat!

Trifonov, Rîbakov, Pasternak, Soljeniţîn, Grossman, Berdeaiev, Bulgakov, Şestov şi atâţia alţii, plus articolele halucinante din „Ogoniok”, „Literaturnaia gazeta”, „Argumentî i Faktî”, „Novîi Mir”!... În trei din cei mai fierbinţi şi mai  palpitanţi ani ai perestroikăi, între 1987-1989, toată lava aceasta purificatoare avea să  pârjolească ultimele urme de credinţă în comunism.

Numai că nu totul era plin de euforie. Senzaţia reconfortantă că scapi în fiecare zi de încă un neadevăr era dublată, pe de altă parte, de conştiinţa traumatizantă că ai putut să te înşeli ca un idiot în trecutul acela sovietic. Că ai fost atât de credul lăsându-te minţit cu o inexplicabilă uşurinţă, că ai acceptat ca pe ceva de la sine înţeles ideea că comunismul are nevoie, printre altele, de victime şi sânge.

Îmi recapitulam scurta mea viaţă de până la 18 ani, de pildă, şi nu găseam pe acolo decât motive de exasperare. Pentru că totul mustea de armonie şi împăcare cu mine. Doar un pic tracasat de ideea că nu am succes la fete, iată singurul nouraş de pe firmamentul aşa de senin al fiinţei mele, pe care nu era scris decât bucurie pentru ţara în care trăiam şi deplină mulţumire de persoana, totuşi, deosebită, care mă consideram.

Eram printre cei mai buni la învăţătură, şi la şcoală, şi la facultate!

Da’ ce bun mai eram, cât de uşor înţelegeam ce scria în manuale şi cât de la unison cu ele eram! Nici o umbră de îndoială, nici o întrebare pusă vreo unuia dintre pedagogi, pusă mie însumi!

Nimic!!!

Manualele mi se păreau dacă nu geniale, cel puţin de o sută de ori mai inteligente decât profesorii mei şi faptul că le asimilam atât de bine, mă situa atât de sus deasupra pedagogilor!

Învăţasem istorie...

Îmi aminteam cum profesorul ne vorbea despre revoluţie-război-cincinale şi, printre altele, despre cultul lui Stalin, iar eu aproape că nici nu-l auzeam, vibrând de încântare să-l văd cu ochii pironiţi doar pe mine. Eram singurul din cei 40 de inşi din clasă căruia el îi dedica frazele lui.

Şi eu dădeam, grav, din cap, la intervale.

Ce bine formulat şi argumentat mi se părea atunci în manual ceea ce în 1987, când răsfoiam din nou acel volum, mă nenorocea la tot pasul. Acum descopeream contradicţii şi absurdităţi strigătoare la cer, iar mai presus de orice neadevăruri pe fiecare pagină! În orice frază!

Crase şi cinice neadevăruri!

Care atunci mi se păruseră nişte axiome aşa de infailibile!

Puteam să mă îndoiesc de cunoştinţele profesorilor, să pun însă întrebări pe marginea tezelor perfecte din manuale, însemna să arăt că sunt şi eu cu capul pătrat ca şi unii dintre profesori.

Nu, nu am făcut niciodată prostia să pun întrebări şi eram aşa de mândru pentru înţelepciunea mea precoce!

Mă lăsasem dresat cu atâta voluptate, refuzam cu atâta plăcere să mă îndoiesc de ceva, era o imensă bucurie să primesc idei de-a gata! Faptul că, pe deasupra, înţelegeam bine ce spune manualul mi se părea nu doar o abilitate.

„Nici o îndoială, sunt talentat”, am dedus în cele din urmă.

Aveam talent, era ceva aşa de evident!

Creşte tata un Pavlik Morozov la casă!...

Acasă, alt dezastru!

Nu îmi amintesc prin ce întâmplare am aflat că unul din cei doi bunei ai mei se prăpădise cu zile după un maraton de interogatorii la care fusese supus de ruşi în ’45. Celălalt a scăpat de deportare în Siberia numai pentru că fusese exclus pe ascuns din listă de una din rude, în timp ce fratele lui s-a salvat refugiindu-se în România. Nu i-am întrebat niciodată nimic pe ai mei despre toate astea. Probabil, mi s-a dat de înţeles o dată şi pentru totdeauna că e ceva ce nu am voie să ştiu şi gata, m-am foarte mulţumit cu atât, am luat cuminte apă în gură pentru totdeauna. Vroiam şi pe acasă să par tot aşa de ascultător şi de exemplar ca la şcoală. Nu mi-am sâcâit părinţii şi rudele cu nici o întrebărică!

Care-i problema cu un bunic mort în împrejurări dubioase în ’45, când uite ce ţară - cea mai dreaptă şi mai frumoasă din lume - avem?! Când eu sunt aşa de deştept şi de talentat!

Care-i problema?!

Nici nu mi-ar fi spus ceva, bineînţeles, părinţii mei, ţărani simpli cum erau, cu nici o carte citită la viaţa lor, oricât i-aş fi ispitit! Nu ar fi făcut-o în primul rând pentru a proteja aşa cadru preţios de te miri ce întâmplări neplăcute cu organe de stat. Eram comoara mamei!

Şi uite aşa, din cauza tăcerii şi inconştienţei părinţilor mei, puteam să ajung foarte bine, peste ani, un kaghebist!

...Unul din tovarăşii mei de copilărie avea să mă năucească, peste ani, cu o amintire despre tata. M-a demolat, mahalagiul.

În copilărie lucram cot la cot cu acest amic verile la kolhoz, alături de alţi băieţi şi de taţii noştri. Părintele meu ajunsese nu ştiu pentru care merite să-l simpatizeze mai mult decât pe alţi tovarăşi de-ai mei. Chiar nu avea nimic deosebit, băiatul, era unul absolut ca şi toţi ceilalţi. La acea dată nici nu prea ştiam de prietenia lor, şi el, şi taică-meu o ţineau oarecum în secret. Când mai târziu, după ce tata murise, el mi-a zis, la un moment dat, cu tristeţe sinceră, că a fost mai prieten cu tata decât cu propriul părinte, nu am putut explica apropierea lor decât prin faptul că băiatul era unul oarecum mai omenos şi mai blând decât alţi tovarăşi de-ai mei.

Ceea ce mi-a zis după asta prietenul meu m-a umplut de consternare şi furie.

Bărbatul acela în toată firea, tatăl meu, se întâmpla să stea la taclale cu un puştan de cincisprezece ani câte trei-patru ore, aşa cum poate nu vorbea nici cu semenii săi. Când am aflat ce subiecte aborda tata, am înţeles că nici nu avea cum să se întreţină cu cei de seama lui pe aşa teme.

„Şi despre ce vorbeaţi, mă rog, atâta?”, l-am întrebat, aşadar, la un moment dat, pe acest prieten de copilărie. „Despre multe, mi-a zis. Uneori, despre Uniunea Sovietică, de pildă. Taică-tău zicea că nu există pe lume o ţară mai mincinoasă şi mai banditească decât Uniunea Sovietică. Eu protestam,  ziceam că ţara noastră e cea mai bună şi mai dreaptă din lume, iar el o ţinea una şi bună: ţara cea mai parşivă şi mai banditească din lume!”

Am rămas fără grai.

Nu e bine să vorbeşti morţii de rău, mai ales pe un părinte, dar în acel moment pur şi simplu m-am sufocat de furie.

Cum a putut să tacă, să nu discute cu mine, să nu-mi deschidă în primul rând mie ochii?! De ce a ajuns să povestească toate astea unui băiat obişnuit, unul care învăţa prost şi care nu avea să ajungă în viaţa lui decât un simplu şofer, la ce bun îi trebuiau unui şofer toate adevărurile astea? Mie, celui atât de isteţ, care luam numai note bune şi care puteam nimeri în braţele de gheaţă ale KGB-ului, mie nu mi-a dezvăluit niciodată nimic!...

Mie tata îmi povestea de cele mai multe ori despre viaţa fulminantă şi plină de aventuri pe care o petrecuse în armata sovietică.

Abia mai târziu mi-am înţeles părintele.

Cred că tata se temea de mine.

Nu prea avea motive să mi se deschidă.

Cum să-mi povestească mie ceea ce îi destăinuia prietenului meu de copilărie, să-mi spună, de pildă, că ruşii i l-au adus pe taică-său, în 1945, în pragul morţii, când eu nu-i aduceam de la şcoală decât poveşti despre bravul erou Pavlik Morozov, cel care şi-l vânduse glorios pe taică-său enkavediştilor!

Sau când mă auzea cum o conving pe bunica ce bolşevic exemplar a fost Kotovski, care Kotovski, în escapadele lui „haiduceşti”, ajunsese până în satul nostru, unde îl ucisese chiar pe unul din verii drepţi ai bunicăi! Şi eu ajungeam să asigur bătrâna că Kotovski îi făcuse bogătanului de văru-său exact ce merita acela!

Mă rog, tata avea şi motive mai meschine să nu fie prea deschis cu mine. Fiindcă bea de usca şi, de fiecare dată când se îmbăta, sărea la bătaie la maică-mea, iar eu eram întotdeauna de partea ei, el nu mi-a iertat niciodată lipsa de solidaritate masculină.

Mă tem, însă, că motivul de bază al tăcerii tatei era teama că îi creşte la casă un Pavlik Morozov.

Prietenul meu de copilărie avea două mari atuuri în raport cu mine: deţinea o inimă bună, în primul rând, şi învăţa prost, în al doilea. Nici eu nu eram un tip hain, dar faptul că îngurgitam cu turbare rahatul din manuale şi mă mândream cu cunoştinţele mele, cred că îl făcea pe tata să presupună că inima mea nu va şti să facă faţă pentru mult timp.

45 de ani de ură

Adevărurile perestroikăi nu-ţi aduceau cu ele, cum vedeţi, doar eliberare.

Cel mai greu de suportat era proximitatea cu trecutul acela monstruos.

Oameni purtând însemnele lui erau peste tot printre noi. Pe mama, pe bunica, pe unchii mei puteam să-i ating cu mâna, iar ei cunoscuseră şi foamete, şi deportări, şi colectivizare.

Mă uitam aiurit la ei ca la nişte exponate dintr-un muzeu al groazei.

Nu exteriorizau nimic. Nu fusese decât un vis urât, aşa ai fi spus uitându-te la ei. Pe care reuşiseră să-l uite cu brio.

Cărţile perestroikăi, în schimb, îl refăceau în tot suprarealismul şi oroarea lui.

Fiindcă toţi erau atât de impasibili, aveam uneori pornirea nebună să-i scutur, trezindu-i din apatia lor. Alteori, o dorinţă arzătoare să opresc cumva trecutul acela funest punea stăpânire pe mine, mă hrăneam cu iluzia că, fiind atât de aproape în timp, i-aş putea rebobina filmul, i-aş putea da un alt curs.

Pentru că nu erau pur şi simplu greşeli sau „devieri de la linie” pe acolo. Totul era o paralizantă monstruozitate. Totul era cumplit de nedrept. Adevărul şi binele erau atât de umilite!...

Cum se putea să fie atât de orbi toţi în trecutul acela, acolo unde mâna răului opera atât de la vedere, cum să nu vadă ceea ce ţie ţi se revela cu o ucigătoare claritate?!

Dacă nu erau ei în stare să oprească teribilul mecanism, te iluzionai că tu, din prezentul tău comod şi paşnic, l-ai putea influenţa cumva. Cât de tare vroiam să-i strig peste ani unui Buharin, de pildă, intelectualul acela cu privirea blândă şi suferindă de Cristos, să fie cu băgare de seamă, să aibă grijă, să fugă, pentru că monstrul de Stalin îi pune la cale pierzania.

Strigam la Buharin peste ani, urlam la el, „Ai grijă!!!”...

Nimic nu era de făcut! Trebuia să se ajungă, implacabil, la arestarea lui, la procesul-farsă, apoi la umilitoarea scrisoare în care delicatul Buharin proslăvea monstrul cerşindu-i viaţă.

Nimic nu era de făcut!

Trecutul acela trebuia să-şi ducă lucrătura hidoasa până la capăt, nu puteai decât să-l contempli interzis.

În acel trecut Stalin continua să omoare, buneii noştri trebuiau obligatoriu să fie deportaţi, deposedaţi, împuşcaţi! Nu puteai opune nimic.

Doar ură!...

Singura armă! Trebuia să-ţi dai frâu liber, să dezgropi din tine resurse de ură ascunse, nebănuite! Altminteri, te sminteai.

Numai că aici erai lovit de o altă hibă.

Tot elanul îţi era retezat pur şi simplu...

Nu erai în stare. Nu găseai energii.

Deodată te descopereai mic şi neputincios în faţa nevoii de a-i transmite trecutului acela toată ura pe care o merita.

Rusia trecuse prin asta vreme de 70 de ani, noi, în Moldova – 45 de ani. Ne-ar fi trebuit poate - nouă 45 şi ruşilor 70 de ani - de ură continuă faţă de acel trecut degradant, pentru a ne purifica şi a scăpa de el.

Nu am trăit decât vreo cinci luni de ură, (unii s-au rezumat la cinci minute) şi ne-a trecut.

Ştiu şi de ce.

Pentru că noi, generaţia celor născuţi în miezul acelui trecut, am fost replantaţi mai târziu într-o seră.

Între noi şi trecutul acela macabru s-a interpus altul, unul blând şi ipocrit. Două decenii, cuprinse între anii ’60 şi ’80, de tăcere profundă bine întreţinută. Nici cărţile, nici profesorii, nici părinţii noştri nu au avut voie să ne dezvăluie nimic.

Şi ei erau chiar fericiţi să ne menajeze.

Din tăcerea lor s-au născut vreo douăzeci de ani de minciună, linişte, amnezie şi chiar un fel de bunăstare sovietică. Pe care astăzi milioane de inşi din spaţiul ex-sovietic o mai deplâng.

Toţi ne protejau, şi cărţile, şi şcolile, şi părinţii, şi ţara. Numai să nu aflăm, numai să nu ne doară, numai să nu ne fie şi nouă tot atât de rău ca şi lor.

Şi aşa am crescut într-o ţară, în general, paşnică, binevoitoare, cu nimic mai rea decât un părinte pur şi simplu sever.

Iată de ce am ajuns, astăzi, să ne înduioşăm pe chestia că ne-am născut în URSS.

Pe lângă alte iluzii pe care le cultivam în sera noastră era şi aceea că necazurile părinţilor noştri, despre care auzeam din când în când câte ceva, erau oarecum comparabile cu ale noastre. Raptul Moldovei, războiul, refugiul, Stalin, al doilea refugiu, foametea, deportările, colectivizarea - toate astea erau, nu-i aşa, echivalentele interdicţiilor de care aveam şi noi parte, de pildă, aceea de a purta păr lung, pantaloni cloş şi de a asculta Beatles.

Dacă am fi fost în stare să ne imaginăm măcar pentru o secundă calvarul pe care îl cunoscuseră ei, nu ştiu dacă mai rămâneam teferi la cap!

Iată experienţa mărturisită a unui bătrân basarabean despre care am citit nu demult într-un ziar. Nu, nu vă grăbiţi să vă speriaţi, nu e cea mai groaznică, au fost altele şi mai năucitoare. „...Când m-am dezmeticit eu la părinţi, am ieşit de mititel la lucru. Trebuia să ştii cum să prăşeşti, cum să coseşti.... Am fost noi patru fraţi şi o soră. După ce a murit tata, am trăit cu mama mea bătrână vreo patru ani şi apoi m-am căsătorit... Pe urmă, dacă m-am căsătorit, în 1939 m-au luat românii la armată. Iar în iunie 1940 au venit ruşii şi au predat Moldova lui Stalin. În ’41 au venit românii cu nemţii, când s-a stârnit războiul. Iac-aşa ne-au luat pe noi la front în ’41... Prin ’44 am picat în plen (prizonierat) la ruşi. Apoi acolo câte am mai îndurat... Foamete, da păduchii iac-aşa fugeau pe scândură şi cu ei am dormit până s-a terminat războiul. După ce s-a terminat războiul, ne-au dat haine de pe front, pline de sânge, le-am purtat doi ani... În 1948 am venit acasă. Frate-meu era acasă. Iar în 1949, vara, l-au ridicat, i-a rămas averea toată, avea vreo 50 de oi, porci, vreo două vaci. Pe dânsul l-au luat, da copiii au fugit, avea doi băieţi şi o fată. I-au căutat vreo lună de zile. Tot din sat de la noi, de aicea, nişte „creştini” buni. Da nu i-au putut prinde. După o lună de zile, gata, nu i-au mai căutat. Care a fost dus, dus, care nu – a rămas. Şi eu am tras atâţia ani foamete şi îmi zic, măi, de-amu grăiesc cu baba mea, hai să ţinem băieţii pe lângă noi. Şi i-am ţinut bine, aici cu noi... Şi-apoi unul l-am dat la o soră de a mea.... da unul, aici cu mine a stat şi chiar l-am însurat când de-amu a venit tatu-său, prin 1955. Pe urmă, de-amu a făcut ce a prins, iar din nou casă, iar a făcut, a lucrat în kolhoz, iar gospodărie şi-a făcut, mai bună ca aceea pe care a avut-o....

Apoi, aiastă lume de azi nu ştie cât a tras aceea. Cum noi, care am fost în vârsta asta, cu războiul ista, multe am tras, mult nărod a plâns, mult nărod s-a pierdut...”

Poate cele spuse nu v-au clătinat mintea, dar asta pentru că nu ştiţi ultima frază pe care a spus-o bătrânul: „Îmi vine a râde de câte am mai păţit...”

Noi am fost cocoliţi.

Nouă ni s-au spus poveşti despre Lupul şi Scufiţa Roşie, despre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, despre eroina Zoia Kosmodemianskaia şi eroul Alexandr Matrosov, despre Gagarin şi Tereşkova.

Nimeni nu ne-a spus povestea a doi fraţi şi o soră hăituiţi de consătenii lor, după ce tatăl le fusese deportat. Nu am retrăit nicio fracţiune din cumplita singurătate şi nedreptate pe care au simţit-o ei ascunşi o lună întreagă în hambarul vreunui unchi, probabil, ori mâncând fragi şi viermi într-o vizuină din Codrii Moldovei.

Numai că amputarea memoriei pe care au practicat-o părinţii şi buneii noştri în acei ani, a avut o continuare pe măsură după 1989. Fiind de această dată opera intelectualilor noştri. Ştiţi că până astăzi, în anul 2009, nu avem în Moldova o carte, un film, un spectacol valabile despre acele orori, despre, de pildă, doi fraţi şi o soră hăituiţi de consătenii lor?!

Între 1989 şi 2001 intelectualii noştri nu au ştiut să facă altceva decât să exalte, fără talent, „românismul”.

Iată de ce, în 2001, comuniştii au ajuns la guvernare.

...Şi dacă nu erai în stare să-i opui acelui trecut hidos nici măcar o ură pe măsură, singura consolare care îţi mai rămânea şi îţi dădea puteri să rezişti în continuare era că ştii adevărul, că ai aflat şi ai înţeles atâtea graţie perestroi­kăi lui Mihail Sergheevici.

Dacă nu-ţi ajungeau puteri să urăşti, le adunai pe toate care le mai aveai pentru a-l cunoaşte în continuare. Până la capăt. Cu orice preţ.

Numai ziarele şi cărţile de la Moscova ţi-l ofereau.

1