Daniel Kehlmann – „Măsurarea lumii” în antinomii

Romanul scriitorului german Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii, apărut în traducere românească în 2007, la Editura Humanitas, este o reconstrucţie creativă a vieţii unor personalităţi marcante din istoria ştiinţei secolului XIX – exploratorul şi fizicianul Alexander von Humboldt (fratele mai mic al lingvistului Wilhelm von Humboldt) şi matematicianul şi astronomul Carl Friedrich Gauss.

Cei doi savanţi prezentaţi în roman şi-au propus să examineze structura lumii, într-un mod „suprapus peste fapte”. Numai că fiecare şi-a ales, în funcţie de temperament şi ideologie, strategii diferite de „măsurare” a ei – deşi această ambiţie a măsurării exacte e ceea ce îi leagă – cel puţin în această reconstrucţie plină de ironie fină.

Personajele sunt construite antinomic. Humboldt este un explorator, prins de mitul progresului, fascinat de Kant şi Goethe, călătoreşte prin regiuni necunoscute, se mulţumeşte cu puţin, numără păduchii din părul aborigenilor, escaladează vulcani. Într-un anumit sens, explorează orice în afară de sentimentele proprii şi ale celorlalţi; încearcă să elimine cât mai mult propria subiectivitate din măsurările pe care le realizează, deşi pasiunea lui pentru măsurare derivă anume din ceea ce are mai personal, mai propriu. Gauss, în schimb, un matematician de geniu, preferă să stea comod în Göttingen-ul natal şi să lucreze cu creionul pe hârtie, deducând orbite ale planetelor, întrebându-se ce înseamnă un număr, mirându-se că oamenii (pe care îi înţelege, uneori, mai bine decât ei înşişi) gândesc atât de încet şi considerând că spaţiul este curb, nu euclidian. Ambiţia amândurora de a măsura – deşi măsoară lucruri diferite – derivă din aceeaşi siguranţă că „nimic din ceea ce a fost măsurat odată nu mai poate fi ca înainte” (p. 217).

Autorul contrapune în roman, prin intermediul celor două personaje, două atitudini, două viziuni asupra lumii – una empirică, inductivă, activă, bazată pe experiment şi observaţie a detaliilor, şi alta, mai deductivă şi reflexivă, bazată pe determinarea unor principii generale.

Personajele sunt, uneori, conturate prin tuşe groase de penel – ambiţiile de don Quijote ale lui Humboldt, care încearcă să exploreze teritorii şi domenii necunoscute până atunci, cu totală dăruire/uitare de sine (îşi foloseşte propriul corp pe post de conductor electric, de exemplu) derivă din dorinţa lui de a fi recunoscut pe plan mondial. În acelaşi timp, evită să vorbească despre sine în relatările despre expediţia în America de Sud – preferă să se axeze pe ceea ce consideră (uneori, naiv) că ar fi faptele măsurabile. Tot exagerată pare şi reticenţa lui Gauss de a-şi publica lucrările – unele descoperiri ale lui erau publicate, în timpul studenţiei, sub numele unui profesor de-al său – sau felul în care combină neglijenţa în viaţa de familie cu dragostea extrem de intensă faţă de mama lui.

Poate tocmai scăpările acestor două personaje le şi fac simpatice – excesele lor le umanizează şi conferă un plus de credibilitate pasiunii lor pentru ştiinţă, care funcţionează ca un refugiu pentru cei doi, ca şi cum măsurarea lucrurilor ar atenua cumva contactul direct şi brut cu ele, ca şi cum ar fi un mecanism de apărare. Măsurarea lumii ca mod de a o evita.

În acelaşi mod în care contrapune cele două personaje, Daniel Kehlmann utilizează şi două registre stilistice principale – combină secvenţe textuale narativ-descriptive, dinamice cu secvenţe reflexiv-meditative, închegându-le într-un tot stilistic unitar (fraze gen „Din cauza căldurii, cerul părea lichid” dublate de „Raţiunea nu dă naştere la nimic şi are o putere redusă de cuprindere. Spaţiul se curbează, iar timpul se dilată”, p. 175), pătruns de o ironie caldă şi fină („Nu poţi fi sigur de nimic, i-a spus el câinelui care îl privea cu atenţie. Trebuie să fii cât mai exact cu putinţă, astfel încât să înlături orice urmă de neclaritate” sau „Mă scuzaţi, a spus Julio. Nu se poate să fie atât de scurtă poezia”, p. 101). Dialogul dintre personajele romanului este elaborat extrem de atent şi fin – pe jumătate citat, pe jumătate repovestit, în linia deschisă de romanele lui Jose Saramago, iar personajele minore sunt extrem de autentice şi bine construite. Există, în roman, unele mici fragmente auto-referenţiale şi auto-ironice (Gauss, care nu apreciază literatura, vorbeşte de „romane care se pierd în minciuni sfruntate, pentru că autorii lor pun în cârca unor personalităţi istorice toate gogoşile debitate de mintea lor”, p. 176).

Romanul debutează in medias res, cu întâlnirea dintre cele două personaje principale – Humboldt şi Gauss, ambii deja celebri – la o conferinţă ştiinţifică organizată de primul, unde se remarcă ciocnirea dintre cele două viziuni atât de diferite asupra lumii.

După acest episod, autorul realizează câte un mic bildungsroman al celor două personaje principale. Evoluţia lor este urmărită în capitole alternative, care descriu încercarea amândurora de a măsura şi cuantifica o lume care nu se supune măsurărilor şi le face tot mai dificile. Daniel Kehlmann construieşte unele situaţii paralele: dificultăţile lui Humboldt în timpul călătoriei în America de Sud îşi au ecoul în dificultăţile cu care se confruntă Gauss, nevoit să se întreţină, iar relaţia de prietenie caldă dintre Humboldt şi asistentul său fidel, Bonpland, are unele similarităţi cu ataşamentul lui Gauss faţă de o prostituată pe nume Nina. Aceste relaţii nuanţează şi umanizează cele două personaje: fiecare dintre ele este capabil de ataşament, dar, pentru a-l genera, este necesară o situaţie specifică.

Autorul utilizează întâlnirea dintre cei doi pentru a sublinia încă o dată diferenţa de caracter, dar şi pentru a introduce o modificare în structura lor interioară. Întâlnirea lor pare ratată – cei doi nu reuşesc să poarte un dialog, ci rostesc monologuri paralele – dar îi influenţează pe ambii: fiecare preia unele preocupări de la celălalt, iar în final între cei doi se stabileşte o comunicare/comuniune aproape telepatică. Cele două viziuni asupra lumii reprezentate de cei doi savanţi germani devin compatibile, în finalul romanului, fiind contopite în fiul lui Gauss, Eugen, care dă dovadă atât de curiozitatea care îl purta pe Humboldt spre noi descoperiri, cât şi de predispunerea spre reflexivitate a lui Gauss.

Romanul pune la îndoială noţiunea de obiectivitate – atât sub aspectul dorinţei de măsurare exactă a celor doi savanţi, cât şi sub cel al obiectivităţii cerute de unii de la romanul istoric. Autorul s-a documentat pentru scrierea romanului studiind lucrările şi jurnalele celor doi savanţi. Humboldt, de exemplu, este celebru pentru evitarea referinţelor personale şi refugiul în detaliu exterior, iar Gauss pentru reticenţa cu care îşi făcea publice noile descoperiri, preferând să le menţioneze în treacăt în jurnalele intime. Bazându-se pe aceste referinţe, Daniel Kehlmann reconstituie în mod creativ profilul lor interior, transformându-i în personaje de roman burlesc – exagerând trăsături şi evenimente pentru a sublinia diferenţele de ideologie.

Combinaţia de ironie subtilă, reflexivitate filosofică şi tehnici specifice romanului de aventuri a transformat Măsurarea lumii (apărută în germană, în 2005) într‑un bestseller – tirajul în germană a depăşit 1.000.000 de exemplare.

_________

Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii, Editura Humanitas, 2007

1