Eroi rock-and-roll (Ray Loriga, Eroi, roman, Colecția Byblos. Traducere de Florin Galiș)

La sfârşitul lunii mai, Ray Loriga s-a aflat la Bucureşti, la invitaţia Institutului Cervantes şi pentru a-şi lansa primul roman în traducere românească, Eroi (apărut la Curtea Veche Publishing, în colecţia Byblos care, începând de la acest titlu, îmbracă haine noi). La cei 42 de ani ai săi, Ray Loriga este deja un scriitor consacrat. Autor a numeroase romane şi volume de povestiri, co-scenarist alături de cunoscutul cineast Pedro Almodovar, regizor la rândul său, este considerat a fi cel mai important reprezentant al aşa-numitei generaţii X în Europa.

Eroi este şi nu este un roman în înţelesul clasic al cuvântului. Forma capitolelor, structura frazelor şi, în general, întregul demers ficţional pe care autorul îl propune trimite cu gândul mai degrabă la un experiment literar decât la urmarea unor tipare clasice de construcţie. Pe scurt, avem de-a face cu istorisirea unui adolescent spaniol care trece prin nesiguranţele vârstei sale, străbate felurite medii sociale, şi traversează o perioadă în care întrebările profunde, răspunsurile mărunte & abuzurile crunte îi marchează fiecare zi. Scrisul pare a fi uneori un şuvoi nestăvilit de cuvinte, un soi de flux al conştiinţei în variantă postmodernă. Sintaxa însă are un tipar deosebit, sintagmele nefiind pur şi simplu juxtapuse sau aruncate într-o aparentă dezordine. Dimpotrivă, fraza tresare într-un ritm deosebit, perfect conturat, ca o melodie în surdină din care nu prinzi toate versurile, dar căreia îi înţelegi vag refrenul pe care încerci să îl îngâni. De altfel, muzica joacă un rol fundamental în romanul lui Loriga, fiind un soi de limbaj de criptare a tuturor gândurilor şi acţiunilor protagonistului şi ale celor din preajma lui. Idolii muzicii rock-and-roll planează ca un soi de figuri tutelare, semizei faţă de care adolescentul narator manifestă o adoraţie febrilă. Aceştia îi sunt modele faţă de care se raportează în permanenţă. Nu puţine sunt capitolele care descriu vise, închipuiri, episoade la marginea delirului în care figuri legendare ale muzicii rock intră în incidente spectaculoase, poartă dialoguri ameţitoare şi par să promoveze un soi de înţelepciune urbană. „Mă rătăcisem prin Central Park, ştiam că era un vis pentru că nu mai fusesem niciodată acolo. Doi ani mai târziu am fost la New York şi mi-am amintit de visul ăsta, de fapt, tot timpul petrecut la New York a fost de parcă mi-aş fi reamintit visul ăsta şi, mă rog, presupun că mai frumos de atât nu se poate vorbi despre un oraş. Întâmplarea face că mă aflam în Central Park încă înainte de a fi fost vreodată acolo şi brusc iată că apare Lennon. De cum l-am văzut, mi-am spus: bun, ăsta clar e un vis, pentru că tipul ăsta e mort, dar, cum îmi plăcea la nebunie că mă întâlnisem cu Lennon în parc, am hotărât să continui ca şi cum nu mi-aş fi dat seama de nimic. – Cum îţi merge, băiete? – La naiba, dumneavoastră sunteţi Lennon. – Asta ştiu şi eu, te întrebam cum îţi merge. – Bine, presupun că bine. Dar dumneavoastră sunteţi mort. – Şi asta ştiu, deşi, ca să ţi-o spun pe-a dreaptă, nu prea-mi place să mi se aducă aminte. – Îmi închipui. Presupun că e un mare căcat, vreau să spun să fii omorât în felul ăsta aşa de idiot. – Păi e şi normal, dar se mai întâmplă, mă simt cam ca Jesse James, asasinat de un amărât care voia să ajungă faimos ca ucigaş de copii. – Mă rog, tu cel puţin vei continua să trăieşti aici, în visele tuturor adolescenţilor. – Asta sună foarte frumos, sună de parcă au trecut zece ani de când nu ţi-ai mai tras-o cu nimeni. – Ca să vezi, nu demult l-am visat pe Lou Reed care mi-a spus şi el acelaşi lucru. – Mda, îmi închipui că pe el l-ai băgat într-un vagon de metrou. – Da, de fapt el călătorea cocoţat pe un vagon galben de metrou. – Şi presupun că ţi-a cerut să-l scoţi cât mai repede din visele tale. – Adevărul e că da. – În regulă, băiete, poate să pară un pic cam brutal, dar adevărul e că aş dori să-ţi cer şi eu acelaşi lucru.” (p. 146-147).

Scriitura lui Loriga este apropiată de cea a unora dintre cei care i-au fost modele, autori precum Charles Bukowski, William S. Burroughs sau Jack Kerouac. Frustrările lor, revolta mocnită, exploziile de limbaj şi de gest se regăsesc şi aici, însă cu deosebirea fundamentală că asupra Eroilor lui Ray Loriga nu planează nici urmă de apăsare. Universul astfel creat nu este complet rău şi sufocant, nu are cangrene, ci doar tumori benigne, scăldate într-o imagine luminoasă. Aproape în orice pasaj răsar cuvinte frumoase, sau apare câte o frază limpede, optimistă, bine întoarsă din condei, numai bună de citit, recitit şi citat. Mi-a rămas, de pildă, în minte o idee, pe care, deşi e posibil să o mai fi scris şi spus numeroşi alţii înaintea lui, Loriga aproape că o gravează în paginile cărţii: orice imbecil poate răni o femeie, dar doar un bărbat dintr-o mie poate să o ia cu el pentru totdeauna.

Dincolo de a fi un soi de jurnal-mărturie, Eroi are atributele a ceea ce am putea numi un bildungsroman postmodern. Mereu în preajma unei formaţii de muzică pe care unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, Ziggy, o fondase, protagonistul creşte şi ajunge la un soi de maturitate prematură. Cititorul poate urmări foarte clar evoluţia cadrelor sale de gândire, a felului în care îşi construieşte fantasmele şi reprezentările lumii, a modalităţilor de raportare socială. „Aş fi vrut să fiu fotbalist şi dresor de lei şi pilot şi tot ceea ce îşi mai doresc să fie copiii. Ce fel de pilot? Auzi ce-ntrebare, orice fel de pilot, pilot de şalupă de mare viteză sau de bombardier. Ce anume te-a îndepărtat de visul tău? Dumnezeu, preşedintele Statelor Unite, KGB-ul, ce vrei să-ţi mai zic, toate celelalte m-au îndepărtat. Care toate celelalte? Pe de o parte, se află tot ceea ce îţi doreşti, iar pe de altă parte, se află tot restul, iar când spun tot mă refer la tot. Iar acum ce vrei să fii? Fotbalist, dresor de lei, pilot... Credeam că visele tale aveau să se adapteze situaţiei de faţă. Visele care se adaptează situaţiilor nu sunt vise, se numesc spoturi publicitare şi sunt folosite ca să-ţi tulbure plăcerea de a te uita la un film” (p. 168)

Eroi este o carte cu totul şi cu totul neobişnuită. Scriitura şi pulsul său intern, emoţiile pozitive pe care le stârneşte, frazele ameţitoare şi imaginaţia debordantă fac din ea o lectură, dacă nu plăcută (sunt sigur că nu vor fi tocmai puţini cei care se vor lăsa cu greu cuceriţi de un gust literar cu totul nou) cel puţin surprinzătoare.

__________

Ray Loriga, Eroi, roman, Colecția Byblos. Traducere de Florin Galiș. Editura Curtea Veche, București, 2009.

1