Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 1-2, (171-172), ianuarie-februarie : Cosmograme : Leo Butnaru : Sfori, sforari, marionete

Cosmograme

Leo Butnaru

Sfori, sforari, marionete

De fapt, sforile destinului, nu obligatoriu de păpuşă, dar cu care totuşi „hăţuim”, a mai bună, sau bizară purtare pe cineva, în păienjenişul cărora – sforilor hăţuitoare – a pozitiv sau negativ – putem cădea oricare dintre noi – sunt mult mai reale, palpabile sau, cel puţin, posibil de intuit, destul de desluşit. Haideţi să conştientizăm situaţia, testul sau pur şi simplu hazardul. Sigur, când se întâmplă să întâlnim un om, cunoscându-l, împrietenindu-ne cu el, făcându-l aproape ca de-al casei, e firesc să-l introducem în cercul nostru de prieteni, mai apoi – şi de interese, în imaginaţia şi intenţiile noastre „îl remodelăm”, prindem a-l recepta deja altfel, nu în forma în care era, când l-am întâlnit prima, a doua, a treia oară...

De fapt, de la întâlnire la întâlnire, de la discuţie la discuţie, din aproape în aproape, omul a început să se schimbe şi sub influenţa nevăzuţilor, bineînţeles, fluizi emanaţi de el. Ca s-o spunem franc, de la o întâlnire la alta, – prindem a-l prinde. Pentru că situaţia e oarecum alta, decât paşnica, nevinovata spunere cu fluizii pe care îi emanăm, cu care îl învăluim, spre a-l remodela. În  realitatea irealităţii, dar existenţei, totuşi, ca acţiune, influenţă, reciprocă sau doar într-o singură direcţie, aceşti numiţi de noi – fluizi sunt ceea ce cu mult timp mai înainte – mii de ani, chiar, s-a(u) numit sfoară, sfori...

A trage sforile... De când a apărut şi celebra şi trista spusă cu teatrum mundi, cu lumea e un teatru, cu... cu-cu!... Ei bine, aceste sfori, deocamdată numite ceva mai nobil – fire, nu sunt doar cele ce ar ţine de mreje, năvoade, inclusiv cele pe care încercau în arenele romane să şi le arunce unul peste altul, a imobilizare, gladiatorii-sclavi – cel care reuşea să-şi încâlcească adversarul în mreje şi îl anihila, putea să vadă degetul gros al împăratului întors în sus – a salvare! Cruţare! După care ar fi putut urma graţierea sau, poate, chiar libertatea...

Prin aceste fire, care încă n-au ajuns la condiţia frivolă de sfori, se pot transmite fluizi, sentimente, intenţii, aluzii – energii ce pot părea, şi chiar par unora, ezoterice, dar, să fim de acord, „existente” aievea în firele umane – firile de transmisie! – reieşind din modurile în care ne putem remodela unii pe ceilalţi, ne putem influenţa, or ducându-ne spre beatitudine, or – nu este exclus – spre sinucidere... Şi nu e deloc întâmplător când omul drag suferă, când prietenul ne este în pericol, noi simţim aceasta, chiar dacă ne-am afla la mii de kilometri!... Aceasta – pe versantul pozitiv, să zicem, absolut uman, poate că dumnezeiesc...

Însă există şi cealaltă pantă, revers sau avers al medaliei – nu se ştie, dar cu, pe ea, efigia gladiatorului. Gladiatorului învingător. Cu toate că eu unul mă gândesc că nu e onest să se ridice doar arcuri de triumf, până şi în cele mai perdante ţări, să se boteze, la hurtă, ceea ce se numeşte Piaţa Victoriei... Dacă nişte edili înţelepţi ar înălţa în oraşul lor şi un Arc al Înfrângerii, ar boteza o Piaţă a Bătuţilor, vă asigur că nu ar fi deloc mai puţini cei ce vin acolo, la arc sau pe piaţă, decât cei care, în Ierusalim, vin la Zidul Plângerii...

Gândiţi-vă la ce vă spun şi sunt sigur că îmi veţi da dreptate...

Pe când, în vectorialitatea ideii pe care o proiectam pe celălalt versant, se ştie că oamenii între oameni sunt nişte sforari – unii extrem de abili, alţii şi – mai periculoşi... Sforari de marionete... Concomitent, într-un ego-dimpreună-a-fi, sforarul şi marioneta fiind unul/ una şi acelaşi/ aceeaşi, om/ fiinţă şi obiect. Adică, în absoluta lor majoritate, oamenii – noi – se supun invizibilelor fire întinse, păienjenişului lor, care pune în relaţie sforarul şi marioneta... Din vreme în vreme, din ocazie în ocazie, din posibilitate în posibilitate, râvnim libertatea, încercăm să rupem, să sfâşiem firele, sforile, mrejele, năvoadele, în care cineva ne-ar visa drept potenţial peştişor de aur care, chiar dacă nu ar putea îndeplini toate cele trei dorinţe, una – ar putea, totuşi...

Numai că fatalitatea – sau, poate, norocul? – e că, fără aceste fire, sfori, mreje noi nu am putea vieţui! Paradoxal, dar dacă nu ne-am afla în aceste mreje, am muri, de otravă şi extenuare, precum gâzuliţele, insectele în împletiturile păianjenului... La rândul nostru, întreaga viaţă, ne vedem impuşi, prin destin, ursită, fatalitate să tragem sfori, să împletim reţele, cu care să... jucăm, cu care să prindem cunoscuţii, prietenii, rudele noastre, iar de suntem mahăr – întreaga societate, ţară, patrie... Cacealma... Dar mai grav e că, prinzând, înfăşurând, imobilizând jertfele, ne surprindem că şi noi, oamenii, am avea ca şi cum venin de paing, cu care, în cel mai bun caz, ne ameţim jertfa... După care scriem romane cu titlul „Prins”, „Imobilizat”, „Captiv”...

Sforarii sunt estorcatori de energii străine, escroci, adică... Iar fiecare dintre noi se pomeneşte că se autoobliceşte ca actor de mare clasă, gata să joace sute de roluri, doar ca să fie remarcat, crezut, aplaudat ca purtător de invizibile sfori, mreje şi vizibile marionete – chiar spectatorii din sală, chiar trecătorii din stradă, chiar spectatorii din faţa televizorului, spectatorii de pe stadioane, cosmonautul care a ieşit în spaţiu... Ei bine, acestuia sforile chiar i se văd – cu ele e legat de navă, „sfori” prin care comunică cu cei dinăuntrul capsulei, cu cei de pe pământ, de la – pompos spus – „centrul cosmic”...

Locurile cele mai potrivite pentru existenţă ne sunt ungherele locuinţelor străine, prin care ne împletim mrejele, păienjenişul, intrigile, de iubiri ilicite sau trădare... Şi noi suntem uimitor de abili, de negri şi pufoşi, iuţi la zecile-ne de picioare în forma cârligului de svastică – sper să nu vă sperie comparaţia – asemănarea e prea evidentă dintre unele organe ale păianjenului şi încârligările svasticii – înverşunaţi, agresivi – nefericite şi perfecte creaturi ale naturii vizibile întru invizibil. Noi, sforarii şi marionetele, sau – invers, suntem cele mai hazlii şi caraghioase fiinţe întru distrugere, pentru că, în afară de sau odată cu esenţele de păianjen, mai avem amestecate în fire – ca spirit – şi fire – ca reţea – atâtea alte ingrediente ce trezesc curiozitatea. Şi, ca opiul, – oprobiul.

Bineînţeles, şi perfizi. Pentru că, iată, ceia, oamenii de ei, dar nu şi din ei, ce le propun unor bătrâni neputincioşi să-i ajute să-şi lege şireturile, de fapt îi prind neajutoraţii în firele păienjenişului. Bătrânii, înţelepţii, – nu? – se arată de acord, prefăcându-se că nu pricep adevăratele intenţii, pe care, la viaţa lor ceva mai tânără, le aveau perfect asemănătoare – împletitori de intrigi, sforari.... Şi, bineînţeles, biete marionete... – dur fie spus, pentru a nu cădea în poezie, deoarece, iată, până şi funigeii toamnei par sforile unei doamne-păpuşare...

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova