Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 10, (168), octombrie : Meridian : Sandra Cisneros : Două scrieri

Meridian

Sandra Cisneros

Două scrieri

Deşi a publicat doar câteva volume de poezie şi culegeri de proză scurtă, Sandra Cisneros a câştigat atât aprecierea criticii de specialitate, cât şi pe cea a publicului larg. Scriitoarea care s-a născut în Chicago, într-o familie cu şapte copii, foloseşte în scrierile sale moştenirea etnică primită de la părinţii săi de origine mexicană. Una dintre cele mai cunoscute cărţi ale Sandrei Cisneros este The House on Mango Street, o culegere de texte foarte scurte, cu multe elemente autobiografice. Volumul a fost citit atât ca proză, cât şi ca poezie în proză, Cisneros încercând să creeze un idiom care să integreze sintaxele celor două genuri.

 

Şolduri

 

Îmi place cafeaua, ceaiul îl ador.

Îmi plac băieţii, şi eu le plac lor.

Da. nu, poate că tu. Da. nu, poate că tu…

 

Într-o zi te trezeşti, iar ele sunt acolo. Sunt gata şi aşteaptă ca un Buick nou cu cheile în contact. Gata să te ducă încotro?

Sunt bune ca să ţii un copil în braţe când găteşti, spune Rachel, învârtind puţin mai repede coarda. Nu are deloc imaginaţie.

Ai nevoie de ele când dansezi, spune Lucy.

Dacă nu le ai, te poţi transforma într-un bărbat. Spune Nenny, şi chiar crede asta. Aşa e ea, din cauza vârstei pe care o are.

Are dreptate, adaug eu, înainte ca Lucy sau Rachel să râdă de ea. Într-adevăr, e prostuţă, dar e sora mea.

Însă, cel mai important, şoldurile sunt ştiinţifice, spun eu, repetând ceea ce-mi spusese deja Alicia. Oasele lor îţi arată dacă un schelet a fost al unui bărbat atunci când era bărbat, şi care a fost al unei femei.

Înfloresc ca trandafirii, continui eu, pentru că e evident că sunt singura care poate vorbi cu o oarecare autoritate; ştiinţa e de partea mea. Într-o zi, oasele se deschid pur şi simplu. Chiar aşa. Într-o zi s-ar putea să vrei să ai copii, şi atunci unde îi pui? Trebuie să ai loc. Oasele trebuie să se dea la o parte.

Dar să nu faci prea mulţi, că ţi se lăţeşte fundul. Aşa se întâmplă, spune Rachel, pentru că mama ei e lată cât o barcă. Iar noi râdem.

Vreau de fapt să spun: care din noi e pregătită? Trebuie să ştii ce să faci cu şoldurile, când ajungi să le ai, spun eu, fabulând pe măsură ce mă îndepărtez de ele. Trebuie să ştii cum să mergi cu şoldurile, trebuie să exersezi – e ca şi cum jumătate din tine ar vrea să meargă într-o direcţie, iar cealaltă jumătate în altă direcţie.

Asta ca să-l legeni, spune Nenny, adică să-l faci să adoarmă pe copilul dinăuntrul tău. Apoi începe să sară coarda, cântând an tan tichi tan muţunache căpitan.

Cât pe-aci să-i spun că asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată, dar dacă stau să mă gândesc mai bine…

Trebuie să simţi ritmul, şi Lucy începe să danseze. Se descurcă bine, deşi îi e greu să mai învârtă capătul ei de coardă.

Probabil e destul de simplu, spun eu. Nici prea repede, nici prea încet. Nici prea repede, nici prea încet.

Învârtim coarda mai încet, pentru ca Rachel, care tocmai a început să sară, să poată exersa datul din fund.

Vreau să dansez hoochie-coochie, spune Lucy. E nebună.

Vreau să dansez heebie-jeebie, spun eu, continuând jocul.

Vreau să fiu Tahiti. Sau merengue. Sau electricitate.

Sau tembleque!

Da, tembleque. Bine spus.

Iar apoi Rachel dă tonul:

Bing, bang

Şolduri de şarpe

În ritm de harpe

Bing, balang.

Lucy aşteaptă puţin, până îi vine rândul. Se gândeşte. Apoi începe:

Chelneriţa cu şolduri mari şi frumoase

plăteşte chiria cu bacşişuri grase…

spune că nimeni nu o sărută pe gură

pentru că…

pentru că seamănă cu Cristofor Columb!

Da. nu, poate că tu. Da. nu, poate că tu.

La poate că nu, greşeşte. Zăbovesc puţin înainte să încep eu, inspir, expir, şi-i dau drumul:

Unele sunt slabe ca nişte ostreţe

Altele atârnă ca de precupeţe.

Nu-mi pasă cum or să fie,

Şolduri vreau să-mi crească şi mie.

Toate ne-am prins în joc, în afară de Nenny, care încă mai fredonează nici băiat, nici fată, doar un copilaş. Aşa e ea.

Când cele două arcuri ale corzii se deschid larg, ca nişte fălci, Nenny sare şi ea în faţa mea, coarda face flip flop, cerceii mici de aur primiţi de la mama pentru prima ei comuniune saltă şi ei. Are culoarea unei bucăţi de săpun de rufe de naftă, seamănă cu bucăţica maronie rămasă după ce speli, miezul mic şi dur, sora mea. Deschide gura şi începe:

Mama mea şi mama ta spălau rufe.

Mama mea a pocnit-o pe mama ta.

Sângele ei ce culoare avea?

Nu cântecul ăsta vechi, îi spun. Trebuie să compui tu unul. Inventează tu ceva, înţelegi? Dar ea nu vrea sau nu poate. E greu să-ţi dai seama care din două. Coarda se învârte, se învârte, se învârte.

În vagonul nouă

Spre Chicago plouă.

Dacă trenul deraiază complet

Vrei banii înapoi pe bilet?

Da. nu, poate că tu. Da. nu, poate că tu…

Îmi dau seama că Lucy şi Rachel sunt dezgustate, dar tac din gură pentru că e sora mea.

Da. nu, poate că tu. Da. nu, poate că tu.

Nenny, spun eu, însă nu mă aude. E la prea mulţi ani-lumină depărtare. Într-o lume căreia noi nu îi mai aparţinem. Nenny. Încă o dată. Încă o dată.

D-A e da, ieşi afară dumneata!

 

Nu vorbeşte engleza

 

Mamancita e cucoana bărbatului de vizavi, de la etajul al treilea către stradă. Rachel spune că ar trebui să o cheme Mamasota, dar cred că e răutăcioasă.

Bărbatul a făcut economii ca s-o aducă aici. A pus ban lângă ban, pentru că ea rămăsese singură la ţară cu copilaşul. El şi-a luat două slujbe. Venea acasă târziu şi pleca devreme. În fiecare zi.

Apoi, într-o bună zi, Mamacita şi copilaşul au sosit într-un taxi galben. Portiera taxiului s-a deschis ca braţul unui ospătar. Din maşină a ieşit un pantofior roz, un picior catifelat ca o ureche de iepure, urmat o gleznă groasă, o cutremurare de şolduri, trandafiri roşu aprins şi parfum verde. Bărbatul a trebuit să o tragă, taximetristul a împins-o. Trage, împinge. Trage, împinge. Buf!

Dintr-odată, a înflorit. Uriaşă, enormă, o desfătare pentru ochi, de la pana roz-somon de pe pălărie până la bobocii de trandafir ai degetelor de la picioare. Nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la pantofiorii ei.

Sus, sus, sus pe scări a urcat cu copilaşul într-o pătură albastră, bărbatul îi căra valizele, cutiile de pălării de culoarea lavandei, o duzină de cutii de pantofi de satin cu toc. După aceea n-am mai văzut-o.

Cineva a spus: pentru că e prea grasă. Altul – din cauza celor trei etaje. Eu însă cred că nu iese afară pentru că se teme să vorbească englezeşte, şi poate că lucrurile stau aşa, deoarece ştie numai opt cuvinte. Ştie să spună: El nu aici, când vine proprietarul, Nu vorbeşte engleza, dacă vine oricine altcineva, şi Focuri sfinte. Habar n-am de unde a învăţat asta, dar am auzit-o spunând la un moment dat şi am rămas surprinsă.

Tatăl meu spune că atunci când a venit în ţara asta a mâncat ouăcuşuncă timp de trei luni. Mic dejun, prânz, cină. Ouăcuşuncă. Era singurul cuvânt pe care îl ştia. Acum nu mai mănâncă ouăcuşuncă niciodată.

Indiferent de motivele ei, că e grasă, că nu poate urca scările sau că se teme de engleză – nu coboară. Stă toată ziua la fereastră şi ascultă la radio emisiunea în spaniolă şi cântă toate cântecele care îi aduc aminte de ţara ei, cu o voce care sună ca a unui pescăruş.

Acasă. Acasă. Acasă e o casă într-o fotografie, o casă roz, roz de nalbă cu multe izbucniri de lumină. Bărbatul văruieşte pereţii apartamentului în roz, dar nu e acelaşi lucru, ştiţi bine. Ea încă mai suspină după casa ei roz, şi apoi cred că plânge. Eu aşa aş face.

Uneori, bărbatului i se face silă. Începe să ţipe şi îl auzi tocmai din capătul străzii.

Ay, spune ea, e tristă.

Oh, spune el, nu începe iar.

¿Cuándo, cuándo, cuándo? întreabă ea.

¡Ay, caray! Suntem acasă. Asta este casa noastră. Aici sunt şi aici rămân. Vorbeşte engleza. Vorbeşte engleza. Iisuse Hristoase!

¡Ay! Mamacita, care nu-şi găseşte locul aici, lasă să se audă din când în când câte un ţipăt isteric, înalt, de parcă el ar fi retezat singurul fir subţire care o ţinea în viaţă, singurul drum către ţara aceea.

Iar apoi, ca să-i frângă inima pentru totdeauna, băieţelul, care a început să vorbească, începe să cânte reclama la Pepsi pe care a auzit-o la televizor.

Nu vorbeşte engleza, îi spune ea copilului care cântă într-o limbă care sună ca o tinichea spartă. Nu vorbeşte engleza, nu vorbeşte engleza, şi izbucneşte în plâns. Nu, nu, nu, de parcă nu-şi poate crede urechilor.

 

Traducere şi adaptare de Miruna Andriescu

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova