Viktor Ţoi – un simbol al Perestroikăi

Legendarul interpret rock Viktor Ţoi, membru al grupului „Kino”, a avut o influenţă uriaşă asupra tinerilor din Uniunea Sovietică, devenind un simbol al redeşteptării conştiinţei popoarelor opresate şi al forţei lor de regenerare. Chiar şi astăzi, adolescenţi născuţi deja după dispariţia sa tragică din 1990 continuă să-l considere un idol, scriindu-i numele pe ziduri şi cîntîndu‑i piesele. Iar pentru tinerii din familiile sărace din Rusia, Viktor Ţoi continuă să fie o reprezentare a speranţei într-o viaţă fără perspectivă. Aceşti tineri se identifică cu el, onorîndu-l ca pe un erou pentru curajul de a le fi rostit cu voce tare gîndurile şi sentimentele, făcîndu-le cunoscute tuturor.

Viktor Ţoi s-a născut în 1962 la Leningrad, în familia unui inginer de etnie coreeană şi a unei profesoare ruse. Descendenţa sa şi destinul dramatic al reprezentanţilor minorităţii coreene din Rusia a determinat formarea personalităţii sale. A avut o copilărie dificilă, schimbînd pe parcurs trei şcoli primare. La vîrsta de 18 ani a fost exmatriculat din şcoala medie de arte „Serov”, pe motiv că ar fi avut note proaste, în pofida faptului că era deja implicat într‑o activitate muzicală intensă. Apoi a lucrat ca tîmplar, restaurator şi fochist într-o cazangerie, fără ca să renunţe la aceste servicii chiar şi atunci cînd devenise faimos.

La începutul anilor ’80, în Uniunea Sovietică muzica rock, în special cea a unor grupuri ca Deep Purple sau Rolling Stones, era interzisă în mijloacele mass-media, iar cei care o practicau aveau statutul de paria. Viaţa tinerilor era deosebit de grea, ei fiind îndoctrinaţi încă din copilărie cu preceptele ideologiei comuniste şi deveneau carne de tun pentru războiul din Afganistan sau în alte locuri. În acelaşi timp, vedetele muzicii de estradă susţinute de oficialităţi se bucurau de multe privilegii, beneficiind de apartamente şi studiouri gratuite.

Viktor Ţoi a început să cînte în cadrul unor formaţii cu statut provizoriu, pînă în momentul coagulării componenţei definitive a grupului „Kino”, care a atras instantaneu atenţia publicului printr-un sound muzical inedit şi prin versuri inteligente care-l incitau pe ascultător să mediteze profund asupra problemelor existenţei. În 1982, înregistrează în condiţii artizanale primul album „Kino”, intitulat 45, care este distribuit în mod clandestin în întreaga Uniune Sovietică. De la apariţia sa, grupul „Kino” a promovat un mesaj politic explicit. De exemplu, piesa „Elektricika” din albumul 45, care a fost interzisă de autorităţi, vorbeşte despre un personaj blocat într-un tren în mişcare, aluzie la degradarea continuă a regimului sovietic. O altă piesă, „Moi dom – beziadernaia zona” („Casa mea, zonă denuclearizată”) conţine un mesaj antimilitarist. În textele pieselor compuse de Viktor Ţoi se observă şi o ironie subtilă. Titlul albumului Nacealinik Kamceatki („Şeful Kamceatkăi”) din 1984 se referă la cazangeria „Kamceatka”, unde a lucrat Ţoi, care avea să afirme că i-a plăcut această ocupaţie. În mod simbolic, Viktor Ţoi întreţinea văpaia speranţei într-un viitor mai bun în inimile celor tineri.

Odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov au început să se producă schimbări radicale. S-au deschis posibilităţi inimaginabile pînă atunci. Grupul „Kino” s-a lansat pe valul Perestroikăi, transformîndu-se în vîrf de lance şi portavoce pentru tînăra generaţie. Piesa „Peremen”(„Schimbare”) a devenit un adevărat imn al perioadei respective. Se remarcă albumele Gruppa Krovi („Grupa de sînge”) (1987) şi Poslednii Gheroi („Ultimul Erou”) (1989).

Viktor Ţoi s-a manifestat cu succes şi ca actor într-un film al regizorului Alexei Uciteli şi în peliculele Igla („Acul”) şi Assa. Ţoi a adus o viziune nouă asupra muzicii şi filmului, propunînd o reformă a artei din Uniunea Sovietică, dominate de birocraţie şi cenzură. A contrapus psihologiei exagerate şi jocului actoricesc nefiresc din filmele sovietice modelul cinematografiei din Occident. A susţinut dezvoltarea unei contraculturi a tinerilor, distanţînd-o pînă şi de concepţia de avangardă, pentru că, după părerea sa, avangarda se raportează doar la cultura tradiţională.

În vara lui 1990, după un concert cu 60.000 de spectatori la Lujniki, după participarea la un festival de film din Statele Unite şi o călătorie în Japonia, în plină glorie, Viktor Ţoi a decedat într-un tragic accident de maşină, lăsînd după el un vid în scena muzicală din Uniunea Sovietică.

Tipajul lui Viktor Ţoi se înscrie într-un model mai general, cel al liderilor. Exerciţiul funcţiei de lider implică mecanismele misterioase prin care astfel de călăuze, astfel de şamani reuşesc să se distingă din mulţime şi să canalizeze energiile sociale. În acest context, muzica s-a manifestat în timp ca un instrument de coagulare umană, să ne amintim aici de importanţa sa pentru tinerii hippie din anii ’60-’70, dar şi de valoarea ritualică a muzicii în culturile lumii, începînd încă din preistorie. Dintr-o perspectivă mai largă, orice formă de artă este capabilă să declanşeze energii. Este surprinzătoare forţa cu care imaginaţia şi creativitatea umană pot să-l influenţeze pe om şi să schimbe lumea, mai ales astăzi, cînd viaţa noastră este dominată de ficţiuni şi realităţi virtuale. Există un sens raţional în această fascinaţie pentru artă şi imaginaţie. Muzica, asemenea magiei liderilor, are în centru promisiunea unei forme de fericire nebănuite care motivează acţiunile tuturor oamenilor de oricînd şi de oriunde. Muzica evocă un adevăr ascuns care neagă autoritatea răului şi a suferinţei. Cei care cu ambiţie şi aroganţă doresc să controleze totul şi pe toţi şi se proclamă stăpîni exclusivi ai lumii îşi menţin puterea prin obstrucţionarea înţelegerii că, de fapt, nimic nu are început şi nici sfîrşit şi nimic nu se pierde.

În Rusia de azi, mesajul original al lui Viktor Ţoi este profund alterat şi deturnat spre un militarism alienant. Muzica rock este asociată unor festivaluri gen Naşestvie şi unor sărbători ale berii la care asistă o masă pasivă şi bestializată. Piesele lui Ţoi apar pe coloana sonoră a unor filme de război finanţate din bugetul de stat, în care evoluează actori semiamatori cu o prestaţie lamentabilă ce încearcă să resuscite imaginea şi mentalitatea unui Pavlik Morozov. Dar pentru oamenii oneşti din Rusia, Vik­tor Ţoi mai rămîne un model care evocă onoarea, curajul şi bunul simţ.

1