Retorul recuperat

...În ce priveşte pieţele publice, zise, în antichitate, agora, am o părere aparte. Nu pot garanta că e şi strict personală – i-ar mai putea trece prin minte şi altcuiva, – dar aparte – sunt sigur că e, părerea. Nuanţa, apartele constă în faptul că eu consider că nu ar fi deloc inoportun, ci din contra, dacă fiece oraş sau barem metropolă ar avea (ŞI) o Piaţă a Înfrângerilor, lucru ce ar fi la fel de firesc, precum firesc e că fiece urbe are un cimitir sau două, sau mai multe (unde se percepe mai lesne deosebirea dintre eternitate şi istorie, dintre glorie, fericire şi deşertăciunea deşertăciunilor; chiar s-ar putea spune că anume la cimitir apare deosebirea în stare pură, suficientă sieşi...). Ca de le sine înţeles, pe Piaţa Înfrângerilor ar fi ridicol să se ţină mitinguri de protest – contra cui, contra ce? – contra părelnicilor victorioşi? Ha-ha-ha! Să fim serioşi... – respectiva piaţă va trebui să aibă o acustică deosebită, ecoul acestui Ha-ha-ha! propagându-se uluitor de clar, ca sub bolţile renumitelor teatre de oper(et)ă. Iar pentru postul de comandant al celebrei Pieţe a Înfrângerilor cine altul ar fi mai indicat, decât experimentatul servant la Patul lui Procust – insul cu rigla, cu măsura-plus-minus, cu ajustatul, cu mâna forte, ca cea a veterinarului care înşfacă viperele de ceafă şi le mulge colţii de venin. Piaţă vastă, bântuită de toate curentele, bătută de toate vânturile puternice contra cărora – aplecat întru oarecare înaintare – omul mai să devină o

 diagonală

în timp ce ghipsul de pe diverse fracturi, leziuni corpo-mentale i se absoarbe în sânge, în spirit aci/ acolo prin Piaţa Înfrângerilor cu nestăpânită fluctuaţie – timp, infinit, poftă ce vine gândind sau plângând, sau, de regulă, disperând – nestăpânită fluctuaţie ca într-un vis deşteptător în ceasul al 12-lea de înţelesuri şi eresuri, precum ar fi spre (unic) exemplu raza ideii de Trans-Dumnezeu care, exact ca ceva „mai limitatul” în atotputernicie tiz al său biblic, văzând că e bine (în Piaţa Înfrângerilor) (vă aduceţi aminte: un obicei ce i-a rămas încă de la Geneză: de-a vedea că e bine), zice calm-radios: „Puteţi muri: aici/ acolo în Piaţa Înfrângerilor din oraşul ce-şi hârâie starea de spirit între câine şi cântec şi uneori – între tulbure bocet de văduvă etern(ă) îngenuncheată întru rugăciune (vezi versiunea Brâncuşi) şi mătănii, spre a primi ajutor dincolo de sine...” Nevermore, totuşi...(?!)...

Cu o atare stare de spirit, alias – literatură, aţi putea spune domniile voastre, – fie, cu atare stare de literatură întâmplată în firea mea mă pomenii în plină filologie absurdă...

Iată cum a fost.

...Când ajunsei în agora oraşului, văzui o persoană care vorbea în faţa unei mulţimi nu prea mari de oameni. M-am apropiat, trasei cu urechea, cumpănii, aproximai, dar, în fine – ca etapă de moment, îmi spusei că frazele sale nu exprimă nici un sens. Absolut nici unul. Nu se auzeau decât – credeam eu – nişte ciudate combinaţii de sunete ne-senso-fore. Zic sensofor în acelaşi sens verbocreator cu: luminofor. Frazele se auzeau, dar nu dumereau ascultătorii, nu le luminau nici un gând, nici o idee. Uneori, oratorul părea să emită şi sintagme oarecum cunoscute ca posibile purtătoare de sens, însă următoarele (dez)articulaţii sonore diluau totul şi iarăşi totul părea să nu însemne nimic. Părea să fie o abracadabra extrem de inteligentă, oarecum atractivă, trezind interesul unor oameni de bine sau simplilor gură-cască şi boschetari umili ce umblă prin oraş, tăind frunza la maidanezi. Unii plecau cât de curând, zâmbind cu subînţeles şi arătând cu indexul la tâmplă (un gest cam generalizat al epocii noastre), alţii chiar hohoteau în draci.

Se găseau unii care ziceau că o fi, probabil, schimbul de gardă al limbilor influente pe glob – deja, în ocazii oficiale şi în străzile publice, nu se va mai vorbi engleza, ci, poate, chineza. Adică, presupuneau că oratorul ar cuvânta în limba lui Confucius, însă ieşea o confuzie, când îşi spuneau altora prezumţiile, vreunul din cei mulţi parând (şi pariind): „De unde chineză?! Ştiu eu cum sună chineza, cel puţin – mandarina, unul din dialectele ei... Ca un piţigăiat în surdină... Nu, nu e limba lui Confucius”, zicea cel care ţinea să dezavueze confuzia.

Alţii se dădeau cu părerea că emisia sonoră a bizarului orator în genere nu înseamnă nici o limbă, ci doar un fel de potrivire alandala a unor sunete care să aducă a propoziţii, inflecţiuni verbale coerente, dar care nu semnifică absolut nimic dincolo de gesturile fizice, modelările de poză, de atitudine, exprimată pe faţă, pe chip, pe întreg trupul rostitorului de nimic, spus aşa, în van, în cosmos, în(tru) deşertăciunea deşertăciunilor.

Iar vreo parte feminină – probabil, orăşeancă get-beget – exclama peste cei adunaţi: „One Man’s entertaining!”*

O alta nărăvea să pară şi ea inteligentă-brici, citită, cunoscătoare în artă, strigând la rându-i: „One man show!”, ceea ce ar fi aproape sinonim cu „Solo performance” şi care, pre limba noastră, înseamnă: teatrul unui actor. Şi chiar ar fi putut fi oratorul anume – actorul solitar, în spectacol, jucând primele ipostaze ale învălmăşirii ce se iscase la Turnul Babel, după ce Dumnezeu se văzu nevoit să recurgă la un amestec de limbi, pe care le presură-sugeră aşa, alandala, printre zidarii obraznici, ambiţioşi, orgolioşi, râvnitori să ajungă, cu Turnul, la Cer. Adică, oratorul, actorul spunea, la întâmplare, cuvinte răzleţe din toate limbile celor prezenţi la învălmăşagul babilonean. Interesant, zău aşa... Dacă o iei anume în sensurile acestea de One man show sau Solo performance... Mişto, ce mai...

În timp ce alţi gură-cască la reprezentaţia ciudatului orator se întrebau dacă nu care cumva acesta, necunoscutul, o fi vreun călătorit prin galaxii, pe unde, de îndelung vagabondaj astral, şi-o fi uitat limba terestră, a poporului său, care era şi a(l) lor, celor cu interogaţia, astfel că revenind pe pământ, peregrinul printre stele vorbea un grai de pe alte planete în care, iată, aici, în piaţa publică, îşi povesteşte Odiseea.

Dar putea să şi fi confundat hayd park-ul londonez, în care fiecare migrant spune tot ce-i trăsneşte prin cap, pomenindu-se în piaţa din oraşul lor şi, nemaiputând răbda, prinse a-şi revărsa discursul, spunându-şi amarul, ideile, auto-stimulându-şi entuziasmul de cuvântăreţ. Acest Demostene al non-sensurilor. Demostene al unei limbi inexistente, dar care, iată, pusă în matrice expresive, atrage atenţia, poate că pe unii chiar îi emoţionează, precum oratoria şuierului de vânt, să zicem, precum retorica viforniţei, uraganului, mării în zbucium... Această filologie a fenomelogiilor cosmice...

Şi totuşi, curiozitatea omului nu poate fi lăsată aşa, în mijlocul pieţei, fără a se întrezări orizontul unei explicaţii, unei intuiţii ceva mai plauzibile. Dar dacă straniul orator este legat de ceea ce se presupunea, acum un timp, că, peste infinituri de vremuire, din cosmos se va putea recupera vocea celor de foarte, foarte demult? Adică, vocea lui Cezar, cea a lui Socrate, vocea frumoasei Nifertiti, Cleopatr(i)ei-nefericita, dând ordine flotei sale atacate de romani; vocea senzualei, uşor libidinoasei Safo, ca să nu mai vorbim de glasul de legendă al lui Demostene... Eu unul, ca om nici pe departe înzestrat cu oarece calităţi de retor, recunosc că mă gândesc deseori la isprava lui Demostene care, ingenios, cu petriceaua sub limbă – ce găselniţă! – şi-a corectat defecţiunile de dicţiune – numită profora, în limba lui elină, dicţiunea. Chiar îmi veni gândul – năstruşnic?.. – să i se înalţe un monument nu doar oratorului propriu-zis, ci şi acelei pietricele corectoare-remodelatoare de zicere, ce duse un peltic spre performanţe oratorice nemaipomenite! Adică, pe un soclu impunător să fie pusă, să fie fixată-„instalată” o pietricea culeasă de pe ţărmul mării – chiar de n-ar vedea-o prea multă lume, toţi vor şti că ea, pietricica, se află acolo, sus, pe soclu, dat fiind că pe postament va fi scris, explicit, ce şi cum... Mă rog, şi acesta e un subiect ce ţine de fantazările şi frustrările mele de om însingurat şi neînzestrat cu calităţi oratorice, pentru a se adresa mulţimii, poate – lumii...

Prin urmare, ciudatul orator din agora secolului XXI ar fi vorbit anume cu o voce recuperată din tainele cosmice, din celulele memoriei universale. Însă cazul era, de fapt, şi mai curios – fusese recuperată nu doar vocea, nu doar discursul de acum câteva mii (şi mii) de ani, ci, împreună cu ele, era recuperat însuşi vorbitorul, însuşi oratorul din acele adâncuri de vremi (şi... pardon!... – viermi)! Nu ar fi fost cumva Alexandru Macedon care îşi imagina că are în faţă cohortele imperiale, revărsătoare peste Persia, peste India, peste?...

***

Dar, în general, visul sau delirul (nu obligatoriu – de general) poate fi chinuitor de trezitor de curiozitate şi exuberant în toate ale sale – situaţii, stări, personaje, scene, subiecte, teatru, istorie, filologie, oratorie, literatură etc. – imprevizibile, transraţionale, transspaţiale, transtemporale – acest caleidoscop îmbătător prin bliţ-flash-urile sale, secvenţe de imagini, chipuri, cioburi, toate amestecându-se, învârtejit, în memorie sau presupunere – de memorie, de viaţă aievea, de viitor ce are a deveni existenţă... sau – inexistenţă... Cele trăite se amestecă fulminant cu scornirea de lux (ea – selectă şi, adică, râvnitoare de splendoare), cu dorinţa, năzuinţa unei subconştiente şi foarte abundente fantezii de necontrolat, de neordonat, uneori – chiar de nereceptat, ci doar rămasă la starea presupunerii a înspăimântătorului, dar, concomitent, atrăgătorului, magnetizantului, hipnotizantului, irezistibilului – DINCOLO, neautohtonului, nepământescului, ne...

Astfel, de la un punct încolo, dramatică, aproape sugrumătoare este dorinţa de a te trezi, de a te rupe, de a ieşi din acest/ acel vis sau delir... Mai trist e însă că nici trezirea, ruperea, ieşirea, revenirea la realitate nu-ţi aduc râvnita tihnă, calmul obişnuitului. Şi nu-ţi rămâne decât să-ţi mutilezi amintirile ce se filiază din vis sau din delir. Să mutilezi, să mutilezi, să mutilezi amintirile din subconştient, fiind conştient că toate răspunsurile sunt cu tine, în tine, însă tu nu ai acces la ele. Şi poate că anume din acest motiv, uneori apare câte un orator care vorbeşte, cuvântă în... nici o limbă, într-o invenţie ad hoc de sunete ce aduc a fraze, a expresii, a... dar fără sens, fără mesaj... Şi mai tragic (sau ne-tragic, totuşi?) e că se află oameni, se găseşte lume care îl ascultă pe respectivul Demostene Al Absurdităţii. Pentru că nimeni – din toţi cei implicaţi în magnetismul limbajului fără vreun sens anume – nu are o altă ieşire.

***

În ce priveşte oratorul – ca să revenim – din mijlocul agorei vremurilor noastre, unul din cei care ascultă un timp, spuse:

 – Nu e decât un final tipic al unui ţăcănit sadea.

Un altul accentuă cu şi mai mult sadism:

– Aşa-i trebuie!...

Eu însă şi până astăzi mai cred că în acea întâmplare, poate că absurdă, dacă nu chiar stupidă, exista o aşchie, o adiere de sfinţenie şi de eternitate...

Sigur, aţi putea întreba, cum de am ajuns la o atare concluzie... Vorba e că, chiar în preamiaza acelei zile, direct din acea piaţă, am plecat la gară. Curând, deja moţăiam în unul din acceleratele ce mă duceau spre nord. De la un moment încolo, grupuri de recruţi încercau să cânte ceva trist, dar nu prea cunoşteau ziceri de cătănie. De atare necaz precoce, junii ieşeni, podo-iloaieni ori cotnăreni beau bere, după care chiuiau şi mai piţigăiat decât cu două staţii înainte. Îi scotea din impas locomotiva ce hăulea polisemantic spre vârfurile munţilor...

Ţin bine minte toate astea – la o bruscă ieşire dintr-un tunel prelung, după ce ne izbi în faţă violenta lumină alpină(-ne-lină), deodată îl văzurăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi acest Demostene al Scripturilor deja nu mai avea nimbul peste creştetu-i creştin, ci în jurul gurii scumpe îi era aşezată acea îndungată lumină ovală.

________