O punte între „aici” şi „acolo”

Am aflat abia de curînd de existenţa Fundaţiei pentru Sănătatea Familiei şi Comunităţii (FSM) în România, fapt care îmi reconfirmă ideea că, la noi, lucrurile cu adevărat importante se petrec în discreţie şi, nu rareori, în cvasianonimat. Fiindcă această fundaţie e un lucru cu adevărat important, îmi permit să o prezint pe scurt: ea a fost fondată în anul 2005 de către Crucea Roşie Elveţiană, ambele făcînd parte din mişcarea Crucii Roşii internaţionale, care, cum bine se ştie, se bazează pe muncă voluntară şi pe principii umanitare, ignorînd, aşadar, atributele de naţionalitate, rasă, religie, statut social sau apartenenţă politică...

Fundaţia pentru Sănătatea Familiei şi Comunităţii  a susţinut în cei trei ani de la înfiinţare şi susţine în continuare un program vrednic de laudă, vizînd sporirea bunăstării fizice şi sociale a familiei şi comunităţii, într-o ţară în care asemenea lucruri par a-i interesa cu mult mai puţin decît ar trebui pe politicienii, administratorii ori „păstorii” ei de toate felurile: preoţi, medici, cadre didactice, asistenţi sociali etc.

Pentru ca formula „sporirea bunăstării fizice şi sociale a familiei şi comunităţii” să-şi piardă izul ei de abstracţiune, voi adăuga următoarele: Fundaţia, prin activităţile ei, în care a atras mulţi voluntari din judeţe defavorizate ale Moldovei, ca Iaşi şi Botoşani, unde funcţionează deocamdată, face în şcoli, maternităţi, cabinete înfiinţate special educaţie antidrog, educaţie în probleme de sexualitate şi boli cu transmitere sexuală, instruieşte cadrele medicale, consiliază femeile însărcinate, mamele cu prunci nou-născuţi, tinerii, copiii şi vîrstnicii etc. Şi, nu în ultimul rînd, ci mai curînd prioritar, FSM ia în serios o problemă aproape complet ignorată la noi, în vremuri în care migraţia la muncă în străinătate a atins cote serioase: şi anume, se implică direct, prin voluntarii ei, în găsirea de soluţii pentru tulburările grave apărute în familiile din care unul sau ambii părinţi au migrat „acolo”, în alte ţări, ajutîndu-i cu cuvîntul şi cu fapta pe minorii şi bătrînii, măcinaţi de suferinţă şi de singurătate, rămaşi „aici”.

Migraţia şi consecinţele ei au fost şi temele unei ample manifestări puse în pagină de Fundaţia pentru Sănătatea Familiei şi Comunităţii la Iaşi, la finele lunii martie anul curent, care a inclus un festival de film, expoziţii de desene şi o masă rotundă. Intitulată foarte expresiv „Aici şi acolo”, manifestarea a marcat încheierea cu bine a unei prime etape a proiectelor fundaţiei, proiecte care vor continua un timp în România şi se vor extinde şi în Republica Moldova.

„Banii sînt cîştigaţi prin durere!” sau „Străinătatea e un calvar pentru unii copii!” - erau legendele sfîşietoare ale unor desene făcute în atelierele FSM de minori cu părinţi plecaţi la muncă peste hotare, legende care pot sta drept motto-uri nu doar pentru filmele prezentate (să amintesc cîteva titluri: „Babilon 2”, Elveţia, 1993,  „Cînd mama vine acasă de Crăciun”, Germania / Grecia, 1996, „Poartă către cer”, Germania, 2003,  „Kebab Connection”, Germania, 2005, „Între ziduri”, Portugalia, 2003), ci şi pentru sus-amintita masă rotundă.

Moderată cu mult profesionalism de doamna Sigrun Andree din Berlin şi supervizată de doamna Lina Langer, delegată a Crucii Roşii Elveţiene şi director de program al Fundaţiei pentru Sănătatea Familiei şi Comunităţii, discuţia a adunat în jurul mesei rotunde mai mulţi asistenţi medicali, în majoritate tineri, unii implicaţi într-un fel sau altul în proiectele FSM. Ei înşişi, majoritar, cu experienţa dureroasă, traumatizantă chiar a lui „aici şi acolo”, aceşti asistenţi medicali, cei mai mulţi căsătoriţi şi cu copii, au scos la iveală problemele cu care s-au confruntat acasă şi în străinătate. Deşi obligaţi de condiţiile sociale să migreze, toţi erau ataşaţi de patrie şi, deşi cîştigau mulţumitor şi nu erau priviţi în ţările de adopţie ca nişte specialişti ori cetăţeni second-hand, toţi îşi doreau să scurteze cît mai mult perioada petrecută afară. De altmin­teri, erau convinşi că în anii următori situaţia din România se va îmbunătăţi, motiv pentru care migraţia nu le mai apărea drept o soluţie viabilă, oportună, în perspectivă privind lucrurile. În context, mi s-a părut de bun augur gîndirea pozitivă a unora dintre urmaşii fatalistului cioban mioritic: schimbarea nu trebuie aşteptată de sus ori de la alţii, ci stă în puterea noastră să o producem, implicîndu-ne fiecare cînd şi unde putem să o facem!

Dar lucrul cel mai mişcător, mai interesant – şi asta mi s-a părut a fi amprenta stilului de muncă al  Fundaţiei pentru Sănătatea Familiei şi Comunităţii asupra gîndirii, a mentalităţii lor - era faptul că, folosite de ei, cuvintele „comunicare” şi „comunitate”, golite de conţinut prin abuz de folosire retorică în viaţa noastră de toate zilele,  se umpleau de sens. Fiindcă unii dintre aceşti asistenţi – provenind de prin satele, oraşele şi tîrgurile Moldovei (Dorohoi, Flămînzi, Vlădeni, Dîngeni ş.a.) – trecuseră efectiv de mult timp la treabă în folosul comunităţii. Cu sprijinul primăriilor locale şi al FSM, ei au pus deja pe picioare camere ale grupurilor comunitare, unde sînt instruite şi consiliate persoanele care se oferă voluntar pentru a-i ajuta şi consola pe cei slabi, bol­navi ori singuri din localităţile lor. Aceşti agenţi ai binelui, cum i-aş numi pe colaboratorii fundaţiei, ca pe toţi cei care-şi sacrifică timpul şi forţele pentru alţii, sînt ajutaţi şi îndrumaţi în muncă şi de manuale, ghiduri şi pliante editate şi puse la dispoziţie de FSM, la centrele căreia găsesc, după cum spuneam, un sprijin prompt şi necondiţionat. Nu e puţin lucru, nu credeţi?

1