Norman Manea în interviuri

Scriitorul Norman Manea s-a aflat în România timp de trei săptămâni (între 13 aprilie şi 2 mai), unde nu a mai revenit din 1997. A primit titlurile de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Bucureşti (alături de Orhan Pamuk şi de Antonio Tabucchi) şi a Universităţii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. A susţinut conferinţe, a participat la dezbateri, a avut întâlniri cu studenţii şi a lansat la Bucureşti, Cluj-Napoca şi Sibiu seria de autor de la Editura Polirom (prezentăm primele patru titluri ale seriei în acest număr de revistă). Norman Manea a acordat pentru presa românească mai multe interviuri, din care reproducem fragmentele de mai jos. (v.e.)

„Rămân, cel puţin pentru această viaţă, scriitor român…”

- Tot într-un interviu declaraţi că, în ciuda faimei dumneavoastră internaţionale dobîndite după plecarea din ţară, v-aţi considerat şi vă consideraţi un autor român. Aţi mai adăugat însă atunci o nuanţă, că v-aţi putea prezenta şi ca autor american de origine română, şi poate că într-un timp apropiat chiar o veţi face. Ce v-ar determina?

- Mă prezint ca scriitor român pentru că sînt scriitor român. După părerea mea, clasificarea unui scriitor trebuie să se focalizeze pe limbă, nu pe faptul că e catolic sau homosexual, negru sau mai ştiu eu ce. Este, în primul rînd, vorba de limbă, iar restul este problema lui personală, tematica, biografia lui ş.a.m.d. Deci sînt scriitor român, întrucît continui să scriu literatură în limba română.

Pe de altă parte, sînt în America deja de mulţi ani, America este o ţară a exilaţilor în care prezenţa minorităţilor şi a minorităţilor lingvistice este de o diversitate extraordinară. Nu e deloc neobişnuit aici să spui că eşti un scriitor american de limbă română. Eu consider însă că sînt scriitor român pentru că enclava mea - chiar şi o carte a mea o denumeşte drept Casa melcului – este limba pe care am luat-o cu mine precum melcul îşi ia casa cu el - acolo fiinţează interioritatea şi creativitatea mea. Sigur că la un moment dat eziţi - ţara se tot îndepărtează şi în mare măsură te-a îndepărtat - dacă nu e cazul ca domiciliul trecut în acte să devină, fie şi parţial, un mod de a te identifica. Cred totuşi că identitatea scriitorului este în fraza lui. Acolo îşi dă el măsura şi acolo trebuie măsurat. Rămîn, cel puţin pentru această viaţă, scriitor român, indiferent dacă asta îmi convine sau nu, ori dacă asta convine altora sau nu.

(Fragment dintr-un interviu pentru „Suplimentul de cultură”, Nr. 171 / 22-28 martie 2008 realizat de George Onofrei)

„Exilul est­e o extraordinară şcoală a reevaluării de sine…”

- Experienţa traumatizantă a Holocaustului, viaţa într-un regim totalitar şi, în al treilea rînd, exilul sînt temele principale ale scrierilor dumneavoastră. Am ajuns, deci, la exil...

- Exilul este o experienţă extremă. Ni­meni nu pleacă în exil pentru că e foarte fericit acasă şi vrea să mai vadă cum e jungla africană (aceştia sînt alţii – aventurierii). N-am vrut să plec, n-am crezut că voi rămîne în străinătate.

În exil, eşti deposedat de tot. Şi nu vorbesc numai de lucruri materiale. Eşti un anonim, ţi se ia limba, ţi se iau prietenii, cărţile din bibliotecă, e o dislocare în necunoscut; este, pe scurt, un şoc extraordinar de mare. În plus, în cazul nostru, cei veniţi din Europa de Est, era nu numai un salt extraordinar în spaţiu, ci şi unul în timp.

Cînd am fost trimis la bancă prima dată să‑mi ridic bursa, eu habar nu aveam ce înseamnă să ai un cont şi să-ţi scoţi banii de pe el (la noi, primeai salariul într-un plic).

Şi mai era ceva: eu îmi lăsasem părinţii în România, care erau bătrîni şi bolnavi... Ei îşi doriseră tot timpul să plece din România şi nu plecaseră din cauza mea, pentru că eu nu voiam să plec. Pînă la urmă, eu am plecat, ei au rămas, iar eu nu m-am putut întoarce nici măcar la înmormîntarea lor...

Cu toate acestea, exilul a avut şi o parte pozitivă. El est­e o extraordinară şcoală a reevaluării de sine, a reevaluărilor judecăţilor şi prejudecăţilor în care ai trăit, este o şcoală a modestiei. Pentru că, dintr-o dată, vezi că nu tu ai suferit cel mai mult, nu tu eşti centrul Pămîntului şi nici ţara ta, nu e cel mai albastru cer în Bucureşti (cum zicea un cîntec de pe vremea cînd eram student), pădurile sînt peste tot superbe.

Capeţi, deci, un alt orizont şi-ţi dai seama că eşti o mică fărîmă. Sigur, lecţia de modes­tie depinde foarte mult şi de elev, dacă şi-o însuşeşte. La mine a funcţionat. Exilul m-a lecuit de ţîfnele provinciale ale satului din care venisem. În ţară, prietenii îmi spuneau că semăn cu un liberal englez. În străinătate, am realizat că nu eram deloc un liberal englez, eram plin de prostii în cap.

- Probabil, ştiţi de discuţiile care s-au dus şi se duc în România, referitoare la propunerea lui Norman Manea pentru Nobel. Ce părere aveţi despre aceste discuţii?

- Premiul Nobel e o interminabilă obsesie a României. Nu o înţeleg. Desigur, e bine să ai un scriitor premiat cu Nobel, dacă nu chiar 5-6 scriitori... Premiul acesta nu depinde în nici un caz de autor. După cum am mai spus, nu am nici o rudă la Stockholm, nu am fost publicat în Suedia, nu am nici un trimis acolo al conspiraţiei internaţionale care să mă sprijine.

E drept, eu am o mai mare vizibilitate decît alţi scriitori români, pentru că am fost nu doar tradus, ci m-am bucurat de cronici foarte bune scrise de personalităţi, dar nu mă aştept să primesc Nobelul. Jocurile sînt foarte complicate acolo.

Sînt scriitori foarte proeminenţi pe plan mondial, care stau la coadă de ani de zile şi nu primesc nimic. Un juriu de la Stockholm e la fel cu unul de la Slobozia. E făcut din oameni – care au gusturi, interese, influenţe etc. E un juriu omenesc şi e foarte bine că e aşa, că eu prefer oricînd o soluţie imperfectă, dar umană, uneia perfecte, date de un computer, de pildă.

Lasă că nici computerul nu ar alege perfect în cazul acesta, pentru că vorbim despre artă, adică de o zonă extrem de fluidă a gustului şi a ideilor. Spre deosebire de sport, unde poţi să măsori cu metrul şi cronometrul, în artă nu poţi aşa ceva.

(Fragment dintr-un interviu acordat lui Cezar Paul-Bădescu, pentru Adevărul literar şi artistic, 23 aprilie 2008)