Discret despre Casa Hertza

Primăvara anului 1987 a marcat ultimul sezon expoziţional* la Muzeul de stat de artă, în sediul din Bd. Ştefan cel Mare (Casa Hertza), după care vechiul şi elegantul imobil a intrat într-un lung şi inexplicabil anonimat. De fapt, într-un proces de prelungită „restaurare”. Gardurile de şantier ba apăreau, ba dispăreau, iar clădirea era şi rămânea tristă, inertă, nelocuită, nesolicitată. Cu vremea, a început un proces de hăcuire a terenului din coasta acestei minunate case aristocratice. Creşte de mai mulţi ani o clădire cu multe nivele în dreapta acesteia, făcând ca imobilul muzeului să devină insignifiant şi lipsit de importanţa ce-o avea iniţial în contextul arterei pe care se află. Mi-amintesc că, pe la finele anilor ’80, acea parcelă trebuia să găzduiască noua aripă a muzeului, şi au existat şi proiecte interesante în acest sens. „Adăogirea” preconizată avea o logică şi trebuia să redea un nou suflu instituţiei muzeale. Se vorbea chiar şi de o secţie de artă modernă şi contemporană (cu sensul acelor vremi), iar arhitectura propunerilor înaintate se preta minunat menirii enunţate. Nu s-a depăşit însă stadiul de proiect.

Epoca postcomunistă a venit cu alte necesităţi, priorităţi şi pretenţii. Centrul urbei era ochit pentru alte scopuri şi funcţii economice. Evident, cum era şi de aşteptat, parcela care aparţinea altădată muzeului a intrat în malaxorul unor malversaţiuni financiare şi juridice, astfel încât despre o nouă aripă a muzeului de artă nici nu se mai discută. Însăşi Casa Hertza de-abia şi-a păstrat zilele: cu faţada coşcovită şi decolorată, cu tocăria putredă, cu acoperişul şubred, cu interioarele dărăpănate şi schimonosite, şi cu fresca de pe tavane mutilată... Timp de 20 de ani pur şi simplu amuţise.

În toamna lui 2006, au reapărut gardurile de beton în faţa muzeului, începuse încă o fază de restaurare. În acel moment nu era nimic sigur (în treacăt fie spus, replica „Lupoaicei capitoline”, amplasată altădată dinaintea Muzeului Naţional de Istorie, este în „restaurare” deja de mai mulţi ani!**). Exact după un an faţada Casei Hertza a căpătat o nouă şi inadecvată înfăţişare. Un nou aspect. Prin dezvelirea acesteia s-a văzut foarte clar că bunele intenţii nu sunt întotdeauna de ajuns pentru a se face un lucru de calitate, profesionist. Ne-am pomenit – horribile dictu – în faţa unui fake. A unui simulacru care imită oarecum vechea clădire, fără a fi păstrat din aspectul iniţial decât (poate) zidurile. Fireşte, la o primă şi fugară privire monumentul arată cumva similar cu artefactul matricial. Dar nu este tocmai aşa. O laborioasă şi atentă comparaţie a unor imagini fotografice făcute înaintea şi după consumarea intervenţiei recente ne-ar arăta o serie de incongruenţe, lipsuri, modificări sau substituiri etc. Or, se ştie în lumea întreagă că orice proces de restaurare implică proceduri reversibile, iar întregul proces trebuie să fie reversibil în totalitate. La un monument de anvergura şi importanţa celui care este Casa Hertza se impunea un concurs de restaurare foarte serios, poate în mai multe etape, chiar şi internaţional, pentru că, din câte cunosc, Republica Moldova nu a excelat niciodată prin restaurări memorabile şi remarcabile. „Cazurile” Casei Feodosie (demolate) şi a mănăstirilor basarabene (Căpriana, Curchi, Hârbovăţ), din ultimii ani, nu ne dau câtuşi de puţin motive de credibilitate asupra felului cum au fost renovate. De restaurare nici nu mai vorbim. Termenul de restaurare în aceste exemple este prea pretenţios, subreptice. Uşurinţa cu care se vehiculează acest concept arată în fapt inconsistenţa demersului înfăşurat în mantia lui. Nici Casa Hertza, nici Casa Kligman (ambele aparţinând Muzeului de artă), nu denotă un efort de restaurare, ci cel mult unul de renovare nefericită, de spoire rapidă. La aceeaşi concluzie au ajuns şi alţi comentatori, părerile cărora au fost consemnate în mass-media de la Chişinău. Timpul, BBC (serviciul în limba română) Info-Prim-Neo au acordat spaţii ample acestui eveniment, iar opiniile specialiştilor erau aproape exclusiv defavorabile rezultatului final al „restaurării”.

Miza este foarte mare, definitivarea lucrărilor la exteriorul Casei Hertza nu a putut să nu suscite interesul opiniei publice – aceasta devenind una dintre cele mai vii polemici din ultimele decenii pe seama unui monument de arhitectură. Urmează refacerea interioarelor, a curţii din spate şi a spaţiului din proximitatea imediată a monumentului, iar de calitatea acestora va depinde viitorul şi integritatea acestuia. Personal, am prea puţine motive de optimism.

_____________

* Ultima expoziţie care s-a făcut în acest sediu a fost Tinerimea ţării, consacrată congresului al XX-lea al ULCT din Moldova, vernisajul căreia a avut loc în ziua de 19 februarie 1987.