- Ce ar fi fost pentru destinul Monicăi Lovinescu apariţia acestui roman la data când a fost scris, în 1955?
- Apariţia lui în Franţa mi-ar fi schimbat, neîndoielnic, destinul. Scrierea lui a fost un mod de a-mi deschide viaţa într-o direcţie pentru care existau premise. În limba franceză simţeam o libertate mai mare decât în limba română. Învăţasem franceza în acelaşi timp cu româna. Dacă aş fi reuşit, dacă manuscrisul ar fi fost acceptat la Denoël (a fost respins ca „prea modernist”), publicarea lui ar fi însemnat un fel de adio adresat limbii române. De ce? Pentru că nu se poate scrie în acelaşi timp în două limbi. Apariţia manuscrisului în Franţa mi-ar fi schimbat, aşadar, destinul. Ar fi trebuit să fac literatură degajată după moda pariziană, să mă branşez la viaţa culturală mondenă, să frecventez saloane, să public la doi, trei ani un nou roman. Pe scurt, ar fi trebuit să-mi reorientez atenţia, interesul etc. Pentru că tot ce făceam atunci era angajat, văzut prin ochii lui „ce foloseşte României?”. Asta s-ar fi terminat.
- Dar cum s-a născut cartea asta în Dumneavoastră?
- A fost un dicteu automat. Venea prima frază şi nu o cunoşteam pe a doua. Eram pur şi simplu „inspirată”. Pesemne că nici nu ştiam ce fac. Mai mult ca sigur că eram saturată de veştile din România, care s-au tasat în mine pentru a izbucni în final în forma asta. Nu eram conştientă că scriu o parabolă a lumii comuniste.
Revin la problema inspiraţiei. Cred că a fost esenţială, în sensul că am scris totul în neştire, până când subiectul s-a epuizat prin el însuşi. Şi trebuie să spun că mă simţeam bine în postura de prozator. Îmi plăcea că totul mergea de la sine, exact invers decât se întâmpla în celălalt domeniu, al criticii. Acolo trebuia citită întâi o carte şi trebuia, deopotrivă, să am de la început în minte întregul articol ce urma să fie scris. Alegând calea prozei în limba franceză, aş fi renunţat şi la limbă, şi la domeniul criticii, şi la România. Era vorba, de fapt, de o alegere clară: ori mondenitatea culturii franceze, ori angajarea în destinul istoric al ţării mele.
Mai există poate şi o mică explicaţie psihologică pentru aceste pagini scrise în franceză: poate că mă plictisisem să tot duc la edituri textele altora (Virgil Gheorghiu, Alexandru Vona).
(Dintr-un interviu acordat lui Cristian Teodorescu, Cotidianul, 31 august 2007)
|