El avea atâta curaj
lui Marin Sorescu
El stătea culcat în gura morţii
şi scria poezii.
El avea atâta curaj,
în nopţile cu mersul de melc,
dar cu gheare de vultur,
încât îmbărbăta cuvintele
şi ele prindeau putere:
şi întrupau geamătul,
spaima, răcnetul sufletului
şi atunci nu-l mai vedeai
ca pe-un poet-suferind,
vegheat de poemele sale,
ce avea toate semnele cloştii de aur
cu puii ei strălucitori, tot de aur -
drept recompensă,
când ceasul se-ndură şi bătu fix,
sus, în ceruri,
iar pendulul se blocă definitiv
între coastele stelei, întunecând-o,
sinele său, sensibil şi vulnerabil,
fu propulsat, întru pace,
de pe limba putregăioasă a morţii,
pe pajişti luminoase,
lângă Dumnezeu.
Un nume
Orişice nume poate fi
o lumină aprinsă pentru cineva –
în el cântă privighetoarea
când îl rosteşti cu dragoste,
înfloreşte liliacul,
se limpezesc apele.
Zi radioasă, toate orele tale
strigă văpaia de aur
a acestui preţios nume!
O faţă tristă
lui Leonard
Ţi-am trimis noua adresă a ploii:
somnolenţa zilei, plictisul cuiva
străin de suferinţă şi dragoste,
răpăie leneş pe plaja pustie;
din larg, sirena vaporului,
ce va acosta
lângă ţărm, anunţă imprevizibilul,
dar întâmplările-acestea sunt ale altora –
tu nu vei asista la depuneri de flori,
omagieri şi recitaluri în serie –
durerea ta a fost desăvârşită:
o faţă tristă nimic nu-i adaugă.
Drum
Drum mărginit de primăvară,
dar fără strălucire în suflet...
Rămăşiţă a vocii,
mărturisind frageda vârstă
deprinsă cu suferinţa,
întrebări - ale nedumeririi,
nerostite în glas,
dar grăitoare pe chip:
„Cum e să fii tânăr,
tânăr şi de bucurii îndrăgit?
Râsul, în hohote pline,
suind-coborând pe scări nevăzute,
ce-o fi însemnând?
Când galopul lui, nestrunit, îl aud,
până-n străfunduri
cutremurată îmi este fiinţa
mai mult nefiinţă.
Încerc, Doamne,
mă căznesc să-nţeleg,
de ce în trupuri hălăduieşte durerea,
în inimi, de ce-i atâta loc de amar?
Îmi dai mâna? Mă sprijini?
Merg, Doamne... Ce drum...
Pe margini numai merii în floare!
Drumul acesta duce spre vămi...”
În locul meu
El visează în locul meu,
visul nevisat de mine-l visează
şi are chipul trandafirului alb,
când umbra luminii trece
prin dreptul ochilor săi.
El vede cerul în locul meu –
albastrul este la fel de albastru,
de parcă l-aş vedea eu:
nemişcat stă ochiul lui
în al zilei centru orbitor,
cuprins de taină, de măreţie,
magnetizant, irisu-i absoarbe
numai strălucitoarea esenţă,
numai ce este neprihănit,
numai ce se cade a fi împărţit
fără zgârcenie,
cu prisosinţă.
El cheamă în locul meu ploaia,
el caută curcubeul,
el se înfăşoară în ozonata
pictură a cerului,
arcuind, în locul meu,
a inimii axă şi mlădioase,
mult mai mlădioase poeme.
Revelion
Zâmbet trist,
înrămat într-o veselie obscură,
sărbătoare descumpănită
a unor oameni stingheri...
Ei ştiu:
Cu nimic nu se vor alege
din ce îşi urează acum, generoşi –
al altora-i binele,
a lor – iluzia,
trandafirie doar o singură clipă,
cât să-şi facă loc
strecurându-se lin,
prin orbitoarea scăpărare a anilor,
ce scurt se ciocnesc.
Atât durează pentru unii speranţa.
Ţipăt închis
Un vis aproape real mi-a zdruncinat ziua:
a ornat-o cu tristeţe,
i-a spălat strălucirea,
a aruncat-o într-o aşteptare zadarnică,
a mutilat-o, trădându-i perfecţiunea.
N-a rămas decât un ţipăt închis.
Acasă, la Văratic
Maci, înroşind lanul de grâu,
sălbatici, dar paşnic somnul
de jăratic în amiaza uitată de vânt,
numai dorul şi nerăbdarea
înainte o iau – trec podul,
printre stâncuţe graba-şi strecoară,
şi îngrijorarea.
Dar toate sunt bune:
uşa-i deschisă – semn de-aşteptare...
Casă a copilăriei,
deşi mai bătrână acum,
tot cicoare-nflorită pe verde
covor de lucernă rămâi—
un salt înapoi dacă-ai face,
unul, de bucurie,
când de moarte încă nu erai însemnată,
când ziua ploioasă era
numai de lumină a roadei,
dar nu de mâhnire.
Uşă deschisă, troscot prietenos,
ce înmoi zgomotul paşilor,
dacă absenţa celor dragi
nu ar umbri lăuntrul,
locul gol, rănile crude,
încă netămăduite,
ce început de vară ar fi,
ce râs voios de copii
ar anima a stâncilor pace,
ce mireasmă de sărbătoare
ar încununa înverzita costişă,
când sperioase şopârle
tulbura-vor
somnul cimbrului,
iute pitindu-se sub ale pietrelor
înfierbântate cuptoare!
Şi timpul, pironit, în loc ar rămâne,
şi veşnicia cu blânde, nesfârşite braţe,
îndelung ar cuprinde
un colţ al lumii, binecuvântat.
Piatra
Se visă piatră strâns îmbrăţişată în arcuitul dans util şi durabil al unui bătrân
caldarâm. Evenimente, paşi, paşi fără număr - nocturni sau ai zilei, grăbiţi sau leneşi, încălţări mai noi, mai roase, ca nişte aripi de fluturi, îi atingeau întunecatul obraz, dar nu-i vătămau luciul. O rază de soare, numai pe chipul ei se opri, nu trecu mai departe: ce bucurie eternă se statornici în trupul dur, încălzindu-l! Un hohot de râs tineresc, o serenadă melancolică ce avea gustul tandreţei înfloriră văzduhul; rândunici înveseliră cerul înserării cu neastâmpăr şi zarvă: se înfiripau împliniri ale vieţii – simple, fireşti.
Stătea tăcută, fixată în dansul inert, fără o umbră a sa, dar umbrită, aproape de oameni care vin şi se duc, aproape de sânge, de căderi, de triumf şi de mâinile ce au frământat munţii şi care mai frământă şi-acum.
Un vis se derula pe o stradelă din Padova, poate din Roma sau de oriunde.
Singur
lui Vladimir Bulat
Livezi cereşti şi-au vânturat floarea, blocându-i dimineaţa. Un zid de cristal
înălţă atunci în jurul casei, o potecă de-argint îndreptă înspre porţile lumii; cuprins de generozitate, o cale sclipitoare făuri până la locuinţa prietenului. Flori mari, cu parfum alb şi rece, înţepenite, îl întâmpinară de pe sticla ferestrelor: din zori adăstau această sigură, neprefăcută durere.
Singur.
Gol, străluminat de puritatea eminentă a morţii.
Anonimul
Umple timpul cu mişcările iuţi ale mâinilor. Îngrădeşte spaţiul,
modelează lumina, taie drumul vântului – construieşte un lucru necesar
şi vizibil pentru altcineva.
Un ochi din viitor îşi antrenează uimirea.
Recunoştinţă umană
O peşteră uriaşă salvă, pe timp de război, oamenii unui sat,
dobitoacele lor şi lucruri din avutul fiecăruia. Acel loc primitiv,
însă protector altădată, acum nu-i decât o sărăcie de pietre – lacrimi albe
şi colţuroase rostogolite, cu uşurinţă, de vârful unei încălţări oarecare.
Praf şi pulbere seamănă recunoştinţa umană.
Insula
O insulă cu chiparoşi şi măslini ce umbresc bătrâneţile pietrei. Pe prundişul unui vis, desculţă, păşesc. Zăresc şarpele. În crăpătura stâncii se-ascunde, dar primejdia ispitei persistă în preajmă. Şopârle, în bătaia soarelui, încremenite pe lespezi fierbinţi. Nu îndrăznesc să le sperii, pentru că asta e patria lor. Ce vis... Nimic nu se tulbură. Un cristal curgător îmi atârnă de glezne, un lanţ răcoros, nu mă lasă să fug. Vreau să plâng. Şi chiar plâng. Cu lacrimi să sărbătoresc prizonieratul acesta luminos şi profund. Deschid cartea, cu numele poetului licărind pe mici valuri: citesc titlul poemului, un număr de pagină din care nesupuse cuvinte plânsul meu îl supun şi mai mult. Vâsle, în loc de litere, vânt prielnic, insulă strălucitoare.
Nimeni nu mă trezeşte.
|