Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 2-3 (136-137), februarie-martie : Istorie şi document : Vladimir Beşleagă : Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar (VII) - (R.S.S.M. 1956-1963)

Istorie şi document

Vladimir Beşleagă

Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar (VII) - (R.S.S.M. 1956-1963)

Conform tipicului ideologic totalitar comunist, faimoasei plenare i-au urmat tot felul de adunări pe la instituţii şi în colective de muncă, prin şcoli şi brigăzi colhoznice, întruniri ale lucrătorilor ideologici, ostaşi credincioşi ai slăvitului partid, la care erau aduse la cunoştinţa tuturora hotărârile înaltului for şi la care masele înfierau pe duşmanii poporului, adică pe naţionaliştii româno-burghezi, care au încercat să răstoarne puterea sovietică şi să-i readucă pe moşieri şi capitalişti. O asemenea acţiune a avut loc, printre primele, la Uniunea Scriitorilor, acolo unde se afla „cuibul naţionalismului” şi la acea adunare deschisă de partid s-a repetat întocmai scenariul de la plenara C.C. al P.C.M., dar nu numai ca succesiune de oratori şi tonalitate de acuzare vehementă a celor ce s-au făcut vinovaţi de grave, criminale fapte, ci şi în linia demonstrării fidelităţii personale faţă de politica partidului, căci nu întâmplător respectiva relatare în revista scriitorilor apărea sub titlul „Strânşi (sic!) uniţi în jurul partidului”a. Raportul de bază a fost prezentat de poetul tribun Em. Bucov, membru al C.C. al P.C.M., după care s-a declanşat procedura arhicunoscută: unul după altul ieşeau la tribună marii ingineri ai sufletelor omeneşti, după cum i-a numit tătuca Stalin, ca să dea fiecare cu câte o piatră cât mai mare şi să lovească şi el în cei „căzuţi”, cu scopul ascuns de a obţine pentru asta o avansare în funcţie, anumite privilegii etc.

Primii au sărit cu gura foştii şefi ai fostei reviste „Octombrie”, care i-au adus grele acuzaţii lui G. Meniuc pentru modul cum a condus publicaţia (I. Cutcoveţchi şi F. Ponomari). Au urmat alţii care au fost la fel de vehemenţi, blamându-l atât pe fostul redactor, dar şi pe V. Coroban, P. Cărare, N. Romanenco etc., oratori dintre care unii fuseseră deja remarcaţi de conducerea de partid şi numiţi în funcţii (I. C. Ciobanu devenise redactor-şef al revistei „Nistrul”); alţii aveau să ajungă la conducerea Uniunii Scriitorilor ceva mai târziu. Şi dacă la plenară a fost chemat să dea seama G. Meniuc, el fiind şeful revistei, dar şi membru de partid, la adunarea de partid deschisă de la Uniunea Scriitorilor a fost convocat cel de-al doilea, dar, de fapt, primul şi cel mai mare acuzat de naţionalism, profesorul Vasile Coroban.

Bineînţeles, i s-a dat cuvântul şi cu toţii, adică cei care l-au convocat şi i-au oferit tribuna, aşteptau să-şi toarne cenuşă pe cap şi să-şi ceară iertare pentru păcatele săvârşite. Dar, la fel cum poetul G. Meniuc la plenară, tot aşa V. Coroban, la acea adunare, a rămas pe propria poziţie, la propriile convingeri, ceea ce ne-o demonstrea­ză şi laconica, şi, suntem convinşi, în parte, denaturata relatare: „V. Coroban a recunos­cut în cuvântarea sa că... critica ce i s-a făcut este întemeiată (sic!). El n-a explicat însă adunării cum de-a ajuns să comită asemenea greşeli, nici dacă a înţeles adevăratul caracter şi cum are de gând să se dezbaiere (sic!) de ele”. Adevărul e că atât oficialităţile, cât şi persoanele conformiste sau vândute din Uniunea Scriitorilor doreau cu ardoare ca unul ca Vasile Coroban să se dezică de convingerile sale, să renunţe la ideile ce le profesa; acele forţe negre presau asupra domniei sale cu toate mijloacele de care dispuneau şi acestea nu erau puţine, şi nici de mică eficienţă (numele lui V. Coroban figura primul, iar uneori unicul în cuvântările marilor ideologi comunişti pe la adunări şi activuri republicane), dar efectul se dovedi a fi contrar: Vasile Coroban deveni o figură din ce în ce mai admirată nu numai de cei ce-i împărtăşeau ideile, ci uneori şi de adversarii săi. Verva lui, spiritul caustic, caracterul deschis, comunicabilitatea rar întâlnită de care a dat dovadă în permanenţă şi cu oameni de orice condiţie şi nivel intelectual, dar mai cu seamă popularitatea printre tineretul studios, dar şi printre intelectualitatea din întreaga republică au făcut din domnia sa o figură legendară. Şi dacă pe un redactor-şef conducerea superioară de partid îl putea scoate din funcţie şi să-l pună pe un altul, lui V. Coroban nimeni nu-i putea lua bunul nume chiar îndepărtându-l de la catedră şi coborându-l la modesta funcţie de colaborator ştiinţific într-unul din cabinetele Institutului de Limbă şi Literatură al Academiei.

Bunul nume al unui om de bună credinţă oficialităţile puteau numai să încerce să-l compromită, să toarne noroi asupra lui, ceea ce s-a şi făcut pe parcursul unui timp îndelungat. Şi chiar dacă nu au reuşit întru totul, profesorul rămânând credincios sie însuşi pentru toată viaţa, acum când analizăm acea perioadă de timp, care au fost anii 1956-1963, marcaţi de un neuitat efort întreprins de intelectualitatea noastră întru renaşterea conştiinţei naţionale româneşti în spaţiul de la răsărit de Prut, e cazul să ne oprim şi asupra metodelor mârşave la care recurgeau mai marii zilei spre a‑şi atinge scopurile. Una dintre acestea era, desigur, calomnia. Dar cum V. Coroban nu era un oarecine, iar mercenarii regimului, ca mai totdeauna indivizi reduşi, a fost nevoie să fie găsită o coadă de topor printre intelectualii înşişi, unul care să aibă o cât de câtă brumă de carte, care să dispună de necesarul tupeu de a lovi într-un coleg de-al său (ipochimene de care nu am dus lipsă niciodată, mai ales astăzi, în aşa-zisa epocă de tranziţie), care, bineînţeles, să urmărească anumite interese personale, să tragă din gestu-i de Iuda foloase, foloase pe care marii diriguitori i le-au promis şi i le-au oferit, fără îndoială. Or, acea coadă de topor a fost găsită şi astfel apare în oficiosul de partid pretinsul pamflet intitulat „Oracol fals”, îndreptat împotriva lui V. Coroban. Apare fără semnătură, anonim, ceea ce vroia să însemne că vine din partea forurilor superioare. Toată lumea însă cam ştia cine-i autorul. Dar nu asta importă. Importă aşa-zisa logică a argumentării, adică logica desfăşurării acţiunii de calomniere a persoanei. Pentru început, se scoate în prim-plan numele celui vizat: „Numele lui Vasile Coroban figurează ultimul timp în presă... nu ca al unui erou în muncă... ci ca al unui om care şi-a format un trist renume de oracol fals, de apărător şi propovăduitor al unor concepţii reacţionare, revizioniste în cultură”. I se incriminează setea de glorie, pe care ar fi vânat-o pe toate drumurile (nici mai mult, nici mai puţin: autorul consideră că gloria ar fi singurul mobil al acţiunilor umane), ca să ajungă să se facă critic literar. „În primul rând, să vedem cum a devenit V. Coroban critic literar. Laurii gloriei îi tulburau somnul. Visa să fie înălţat pe piedestal, să privească cu dispreţ la gloata de admiratori ce-i striga în extaz «Vivat!» şi «Bravo!» Dar aceasta era numai un vis. Cum să-l transforme în realitate? Având specialitate de jurist, el predă matematica. Însă şi aici n-a găsit «terenul» pentru a-şi făuri gloria... Încotro să-şi îndrepte aşadar paşii şi talentul, ca «plebea» să-i aprecieze (jos cu modestia!) geniul? Evrika! s-a găsit «terenul». E câmpul veşnic verde şi roditor al criticii literare...” Astfel, V. Coroban este tratat ca un intrus în domeniul criticii şi al istoriei literare, un diletant, într-un cuvânt, este descalificat. Urmează mai încolo referiri la studiile şi luările de atitudine ale prof. V. Coroban în probleme ale specificului naţional în literatură, ale moştenirii literare şi ale originalităţii literaturii naţionale, acuzându-l că e împreună cu „trubaduri ai ideologiei burgheze”, că în cazul lui „avem de-a face cu o încercare vădită de revizionism în domeniul moralei marxist-leniniste”, că „V. Coroban a alunecat pe poziţiile latiniştilor reacţionari, pe poziţiile antislavone, antiruse”. Şi ca o notă supremă a acestui pamflet antinaţional, antiromânesc, scris la comanda diriguitorilor regimului ruso-sovietic de ocupaţie, obscurul autor concluzionează pe un ton categoric: „Nici Coroban, nici altcineva - nimeni nu va stăvili furtunoasa dezvoltare a culturii norodului nostru - naţională ca formă, socialistă prin conţinut”b.

Iată că istoria a venit să demonstreze că dreptatea a fost şi este de partea aceluia care s-a numit profesorul Vasile Coroban, iar autorul obscur şi anonim oricine o fi el, precum a fost aşa şi a rămas, în anonimat... În acelaşi organ de presă oficial al P.C.M. ca un apendice la pamfletul din care am citat mai sus, apare o scurtă replică la fel comandată de instanţele de partid, care viza pe un alt „intrus” în domeniul filologiei, N. Romanenco, fostul redactor-şef adjunct al revistei „Nistrul”, despre care se spunea: „Într-un trecut nu prea îndepărtat, N. Romanenco se ocupa cu problema aeromotoarelor, având scopul să dovedească că (ce mai stil! - V. B.) morişca se învârte, când suflă vântul (dar şi erudiţie pe potrivă! - V. B.). Epuizându-şi argumentele, el şi-a îndreptat energia «enciclopedică» (altă aberaţie - V. B.) în domeniul criticii literare. A încurcat iţele şi aici. Deocamdată, nu dispunem de date precise, care va fi următorul domeniu ştiinţific, ce va binemerita înalta lui atenţie”. Or, acest opuscul intrat în analele ideologiei totalitare comuniste purta semnătura redactorului-şef al numitului ziar de partid, P. S. Darienco, acela care se mai vroia şi poet şi care fu obligat, din oficiu, să iasă din anonimatc.

Aşa cum am menţionat, drept rezultat al declanşării campaniei furibunde a oficialităţilor contra renaşterii conştiinţei naţionale a românilor de la est de Prut, care a culminat cu faimoasa plenară a C.C. al P.C.M. din toamna lui 1959, doi redactori-şefi de revistă („Nistrul” şi „Chipăruş”) au fost scoşi din funcţie şi în locul lor numite persoane care să promoveze neabătut linia ideologiei oficiale. Mai rămânea, dar nu pentru multă vreme, publicaţia săptămânală „Cultura Moldovei”, la care se concentrează ziarişti de curaj şi tineri scriitori la fel de îndrăzneţi, care continuau să ia în dezbatere problemele limbii literare, ale revalorificării şi repunerii în circuit a avuţiei spirituale româneşti.

Cu toate măsurile de opresiune şi persecuţie, intelectualitatea animată de idealuri naţionale nu a depus armele, continuând lupta cu toate mijloacele posibile şi disponibile, fapt ce provoca reacţii violente din partea cerberilor ideologiei comuniste. Apare, la începutul anului 1963, în „Cultura Moldovei” un amplu eseu consacrat scriitorului şi omului politic Constantin Stered, semnat de cercetătorul ştiinţific superior al A. Ş. a R.S.S.M. Ion Vasilenco, fost membru în colegiul de redacţie al „Nistrului” sub conducerea lui G. Meniuc, dar îndepărtat după destituirea acestuia. Materialul se publica la rubrica „Moştenirea noastră literară”, dar conform contextului social, cultural şi politic ce se instaurase deja în presă, se ocupa mai mult de C. Stere - omul politic, expunându-se pe scurt viaţa lui zbuciumată şi furtunoasa-i activitate politică. Pentru prima dată, în condiţiile regimului de ocupaţie, apărea în presă un articol despre marele basarabean, care a militat cu întreaga lui energie pentru cauza revenirii Basarabiei la patria-mamă România. „Printre ilustrele figuri ale trecutului nostru..., spunea Ion Vasilenco dintru începutul eseului său, este şi cunoscutul scriitor şi om politic basarabean, Constantin Stere, autorul romanului-epopee în opt volume «În preajma revoluţiei». C. Stere a fost un neobosit luptător împotriva autocraţiei ţariste şi reacţiei burghezo-moşiereşti...” După ce expune în linii mari concepţiile social-politice, cele literar-estetice dar şi în problema limbii literare, autorul conchide: „Numele celui care a scris volumele romanului-epopee «În preajma revoluţiei» merită să-şi găsească locul cuvenit pe paginile istoriei noastre literare şi social-politice, alături de numele lui C. Dobrogeanu-Gherea, Zamfir Arbure, V. Crăsescu (Basarabeanu) şi altor scriitori-cetăţeni, care n-au pregetat să-şi închine tot focul inimii luptei pentru o lume nouă, mai bună şi mai luminoasă...” Dar oricum ar fi încercat conducerea săptămâ­nalului să se asigure de atacurile arguşilor ideologici care vegheau neadormiţi asupra oricărui cuvânt publicat, fie chiar şi împănând cu frazeologie marxist-leninistă materialele-problemă, cum era acesta despre Stere, totul fu în zadar.

Demonstrându-şi înaltele calităţi de mancurt şi satrap sub fostul prim secretar Serdiuc, când deţinu funcţia de emisar al Moscovei şi de secretar al C.C. al P.C.M., Ivan Bodiul este pus de Kremlin, cu începere din 1961 prim secretar, să continue în republică ofensiva asupra conştiinţei naţionale, să desfăşoare şi să aprofundeze procesul de deznaţionalizare şi rusificare. Iar apariţia unui material în care se scria chiar şi contorsionat despre Basarabia şi vinderea ei (citatul exact: „Scribii oficialităţilor burgheze s-au întrecut la epitete negative şi chiar jignitoare la adresa «trădătorului» Stere, care, după cum asigurau ei, ar fi încercat de mai multe ori să «vândă» Basarabia «bolşevicilor» din Rusia Sovietică”) a fost ca o explozie pentru mai marii zilei, care imediat au pus în alertă maşinăria lor propagandistică şi de represalii. Este publicat în cel mai operativ mod un articol distrugător în revista oficială a partidului, la Academie luat în discuţie şi aspru condamnat autorul eseului, iar redactorul-şef al săptămânalului „Cultura Moldovei”, poetul P. Cruceniuc, destituit din funcţie ca unul care nu a îndreptăţit încrederea ce i-a acordat-o marele partid. Desigur, iarăşi conform canoanelor presei bolşevice în paginile aceluiaşi săptămânal, spre clarificarea şi justa orientare a cititorului se dă publicităţii, scris tot la comandă, articolul demascator al binecunoscutului academician de „vastă erudiţie” I. C. Varticean, intitulat foarte original Mai multă maturitate politică şi răspundere cetăţeneascăe şi având menţiunea specială Pe marginea articolului „Constantin Stere” de I. Vasilenco. Ilustrul academician demonstrează „cu lux de amănunte” că autorul articolului despre Stere a dat dovadă de „lipsă de maturitate în domeniul marxismului”, că „Adunarea de partid a Institutului de Limbă şi Literatură, precum şi şedinţa unită a consiliilor ştiinţifice ale Institutelor de Istorie, Limbă şi Literatură au dat o apreciere partinică articolului lui I. Vasilenco, calificând pe bună dreptate tezele lui fundamentale drept teze antimarxiste (vezi „Comunistul Moldovei”, nr. 2 din 1963)”. Ceea ce stătea în subtextul acestor fariseice marginalii ale academicianului plătit erau „activitatea naţionalistă şi antisovietică a acestui politician burghez”, dar mai presus de toate că lui Stere şi lui Marghiloman „în 1918 li s-a dat sarcina să convingă «Sfatul Ţării» ca să accepte actul alipirii Basarabiei la România” şi că „ei au îndeplinit această sarcină a burgheziei române”. Credem, ba chiar suntem convinşi că materialul a fost confecţionat de alţi autori, doar semnat de „celebrul” savant, aşa cum se proceda în jungla totalitarismului, dar că a pus şi semnatarul mâna nu încape nici o îndoială, pentru că altfel cum ar fi putut culmina cu aceste cuvinte cu totul aberante şi dezarmonizând net cu stilul adoptat: „rebutul în ideologie este mai dăunător decât cel din industrie...” Să citeşti şi să te miri de nivelul disputei pretins ştiinţifice! Şi nu ar fi nimica ieşit din comun pentru acele timpuri de persecuţii, prelucrări de conştiinţe şi teroare, dacă astăzi nu am constata extrem de tristul fapt că opera lui Constantin Stere aşa a şi rămas pusă la index, ajungând să fie redată cititorului abia după căderea regimului comunist totalitar, iar curajosul autor care a cutezat a aduce în atenţia opiniei publice figura marelui basarabean a petrecut ani lungi în ospiciu, pentru ca, în cele din urmă, să sfârşească sub roţile unui tren.

Înainte de a încheia aceste note privind procesul de renaştere a conştiinţei naţionale a românilor de la est de Prut, aflaţi sub regimul de ocupaţie ruso-sovietică, proces ce a fost posibil în perioada de relativă liberalizare a climatului social-politic şi cultural, survenit în anii de după moartea tiranului Stalin, am vrea să amintim cititorului că, deşi regimul şi ideologia comunistă şi-au reinstaurat dominaţia prin toate mijloacele ce le avea la dispoziţie - presă, radiou, televiziune, învăţământ, instituţii administrative, ştiinţifice, de cultură, prin schimbarea structurii demografice etc. -, în anii ce-au urmat lupta intelectualităţii patriotice pentru identitate şi demnitate naţională nu a încetat, luând, în neputinţa de a se face vădită în organele de presă, alte forme de manifestare. Printre acestea vom aminti evenimentul de mare răsunet care s-a produs în cadrul şi de la tribuna celui de-al treilea congres al scriitorilor din Moldova (octombrie 1965), la care s-a pus în auzul întregii republici problema revenirii la grafia latină, iar ceva mai târziu procesul judiciar asupra grupului de patrioţi ce au fondat Frontul Naţional Patriotic (1972). Astăzi, la distanţa de aproape patru decenii de la cele recapitulate în aceste pagini, după o nouă magnifică explozie a conştiinţei româneşti pe aceste străvechi meleaguri rupte cu forţa de matca românismului, ne dăm seama cu tristeţe că iarăşi suntem nevoiţi a ne confrunta cu aceeaşi veche durere: de a ne dovedi identitatea de români în istorie şi în actualitate, de a demonstra că vorbim şi scriem o singură limbă dimpreună cu fraţii noştri din Ţară şi de pretutindeni în lume, limba română, că avem a lupta cu aceleaşi teorii de fabricaţie colonialistă ţaristo-sovietică prin care forţele neocomuniste restauratoare ne împing din ce în ce mai mult în îmbrăţişarea fatală a nesăţiosului şi sângerosului monstru imperial din răsărit.

(Final)

 

Note:

a) Revista „Nistrul”, nr. 10, 1959, p.151.

b) „Moldova socialistă”, nr. 161 (8064), 13 aprilie 1960.

c) Ibidem.

d) „Cultura Moldovei”, 17 ianuarie 1963.

e) Ibidem, 21 aprilie 1963.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova