Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Eveniment muzical internaţional : Virgil Mihaiu : Festivalul Ethno Jazz Chişinău în plin avânt

Eveniment muzical internaţional

Virgil Mihaiu

Festivalul Ethno Jazz Chişinău în plin avânt

Cu o consecvenţă demnă de admirat, Anatol Ştefăneţ şi echipa sa managerială – în frunte cu distinsele doamne Natalia Ştefăneţ şi Mariana Postică – reuşesc în fiecare septembrie să facă din Chişinău o capitală a ethno-jazzului internaţional. Din fericire, şi sponsorul general al Ethno Jazz Festival-ului rămâne la fel de consecvent pe poziţii (lucru destul de rar întâlnit prin alte părţi), aşa încât mă simt obligat să îl menţionez elogios încă din startul cronicii mele: compania de telefonie mobilă Moldcell (n’aş trece însă cu vederea nici implicarea Vinăriei Purcari şi a companiei Air Moldova în susţinerea festivalului).

Ediţia 2005 a acestui veritabil eveniment de cultură a evidenţiat voinţa şi capacitatea organizatorilor de a-l ameliora şi amplifica: festivalul şi-a extins durata la cinci zile; concertele s’au ţinut la Sala cu Orgă (a cărei acustică e mai adecvată muzicii decât cea a Teatrului Naţional Mihai Eminescu); programul a inclus patru formaţii basarabene, compatibile valoric cu cele venite din străinătate; pe lângă galele propriu-zise, am fost invitat să susţin o prelegere în cadrul Universităţii Artelor, la care au participat atât profesori şi studenţi din  domeniul muzicii, artelor plastice şi coregrafiei, cât şi oameni de cultură precum lingvistul Andrei Crjanovschi, sau Vitalie Ciobanu, lider al PEN Club-ului din Republica Moldova şi vajnic editor al revistei Contrafort (mi-ar fi plăcut să asiste şi alţii, cărora le adresasem invitaţiuni exprese, cum ar fi poetul Emilian Galaicu-Păun, sau Dumitru Belinschi – ex-student al primei grupe de la cursul de estetica jazzului pe care l‑am iniţiat la Academia de Muzică din Cluj, dar succesele lor profesionale probabil că-i vor fi extenuat prematur...)

În afară de fenomenalul grup Trigon, condus de acelaşi Anatol Ştefăneţ, din spaţiul basarabean au mai fost prezente trei formaţii. Trio-ul 25th Frame, despre care am scris de bine în cronica de anul trecut, urmează să-şi editeze primul album discografic. Îl voi asculta cu mult interes, întrucât anul acesta am ratat recitalul lor din debutul festivalului (nici măcar redutabilul medic şi meloman Liviu Almaşu, care a avut amabilitatea să-mi asigure transportul cu automobilul său, nu a putut zbura peste hârtoapele insurmontabile dintre Silivaşul de Câmpie şi Reghin, în estul Transilvaniei). Trupa Life Model mi s’a părut interesantă la nivelul tinerelor talente ce o compun, dar oarecum confuză în privinţa concepţiei muzicale. În orice caz, iniţiativa bateristului Alexandru Zavalii de a alcătui un asemenea grup e lăudabilă şi merită a fi dezvoltată. Încă o mostră de admirabilă consecvenţă o reprezintă septetul UniVox, condus de Ilona Stepan şi lansat la Conservatorul Gavriil Muzi­cescu din Chişinău, în 1999. Actualmente, formaţia a renunţat la orice fel de suport instrumental şi îşi permite să abordeze, cu dezinvoltură şi profesionalism, un dificil repertoriu – de la clasicele standards, până la emoţionante aranjamente inspirate din melosul româno-moldav. Piesa de rezistenţă a recitalului a fost prelucrarea Somnoroase păsărele, în aranjamentul lui Igor Iachimciuc (anunţând, cum se speră, reîntoarcerea acestuia acasă după câţiva ani petrecuţi în U.S.A.). Certamente, UniVox nu e deloc o formaţie facilă, nici ca propunere estetică, nici ca şanse de a efectua turnee. Speranţele se leagă în primul rând de abilităţile manageriale ale Ilonei, dar şi de şarmul scenic al Violei Julea, Georgetei Burlacu sau al basului Nicolai Andus.

Prin contrast, am avut parte de două recitaluri ce nu îşi propuneau deloc să depăşească succesul facil şi imediat la public. Grupul polonez Beltaine a acordat prioritate unei easy-listening music de factură celtică, excesiv subordonată laturii „ethno” din titulatura festivalului. Formaţia trăieşte prin entuziasmul şi omogenitatea celor şase tineri interpreţi, din păcate însă mult prea îndepărtaţi ideatic de memorabilele performanţe ale jazzului polon de inspiraţie autohtonă din anii 60-70 ai secolului trecut (ca să nu amintesc aici decât albumele Winobranie şi Kujawiak Goes Funky ale lui Zbigniew Namyslowski). Aproape la fel de monoton stilistic mi s’a părut şi cvartetul cultivatului saxofonist Tevet Sela din Israel. Incontestabilul talent al tinerilor săi componenţi era pus în serviciul acelei variante edulcorate de smooth jazz prin care mass-mediile tot mai comercializate pe plan global încearcă să devitalizeze o muzică neînregimentabilă prin însăşi esenţa ei! Altminteri, atunci când au abordat o temă inspirată din patrimoniul muzical ebraic, junii instrumentişti din Tel Aviv au dovedit că se pot exprima şi într’un mod mai personalizat.

Un spectacol mult mai diversificat ne-a oferit grupul saxofonistului Oleg Kireyev. Acesta ştie să-şi valorifice dubla ascendenţă başkiro-rusă, dar şi solida tehnică post-bop acumulată prin studiile efectuate chiar în patria jazzului. Intenţiile sale se bucură de suportul lui Viktor Matyuhin, care reuşeşte să transforme ghitara-bas într’un instrument maleabil, de o învăluitoare ductilitate sonoră, şi al subtilului ghitarist Valeriy Panfilov. În plus, cei trei l-au avut ca invitat pe însuşi bateristul formaţiei Trigon, o bună ocazie pentru Gari Tverdohleb de a-şi etala prezenţa de spirit şi adaptabilitatea. Conceptual vorbind, proiectul lui Kireyev poate prezenta interes pentru festivaluri de tipul celor din Sfântu Gheorghe, Roccella Jonica, sau Kanjiža, despre care am relatat pe parcursul anului în revista Tribuna: o combinaţie jazzistico-teatrală ce include elemente din ceremonia chineză a ceaiului, cântul glotal mongol, artele plastice, body-art etc., cu scopul de a crea un show-interactiv în care să fie atraşi şi spectatorii. Nu întâmplător, formaţia se intitulează Feng Shui Jazz Project.

Sub egidă olandeză (datorită domiciliului interpreţilor) au evoluat patru tineri muzicieni proveniţi din diverse tradiţii culturale, reuniţi însă prin spiritul ce-i animă: vocalistul Raj Mohan şi percuţionistul Suresh Sardjoe reprezintă comunitatea indiană din Surinam, dar şi disciplinele muzical-improvizatorice din nord-estul Indiei, în timp ce contrabasistul Meinrad Kneer şi flautistul Mark Alban Lotz  sunt formaţi la şcoala avangardei germane, cu preocupări în direcţia combinaţiunilor dintre poezie şi jazz. Printre profesorii lui Mohan s’a numărat şi faimosul Ravi Shankar. Cântăreţul îşi însoţeşte melodiile cu un elocvent limbaj gestual, un permanent balet al braţelor şi mâinilor, dar şi cu o mimică expresivă, cu vizibile rădăcini orientale. Versurile sunt cântate de preferinţă în limba sa maternă – bhojpuri, specifică statului bengalez Bihar. Interpretul nu ezită să facă atractive comentarii referitoare la tradiţiile culturale indiene, sau să interpreteze piese din vastul repertoriu compus de Rabindranath Tagore, pe care noi îl cunoaştem aproape exclusiv în calitatea sa de literat. Pulsaţia ritmică a celor două tabla percutate de degetele şi palmele lui Sardjoe, sunetul suculent al contrabasului lui Kneer şi intervenţiile flautistice ale lui Lotz creează o ţesătură sonoră adecvată hipnoticelor melodii propuse de Raj Mohan.

Puternica şcoală muzicală a Cehiei a fost reprezentată de Vit Svec Trio. Invers faţă de colegii lor polonezi, tinerii jazzmeni praghezi au pus accentul exclusiv pe cel de-al doilea termen din titulatura festivalului. Procedând astfel, ei au fost totuşi mai aproape de sensul profund al unei asemenea reuniuni, întrucât jazzul înglobează faţetele cele mai semnificative ale artei muzicale de un secol încoace, iar originile sale implică fuziunea quasi-folclorică dintre tradiţiile africane şi cele americano-europene. De aceea, nu m’aş ralia opiniilor conform cărora contrabasistul Vit Svec, pianistul Matej Benko şi bateristul Jan Linhart ar suferi de o incapacitate de a-şi defini identitatea. Din contra, aş aprecia tocmai efortul lor de a-şi delimita un spaţiu propriu, caracterizat prin sensibilitate şi acurateţe romantică, într’o glorioasă tradiţie a piano trio-urilor, ce se întinde de la Bud Powell sau Bill Evans, până la Keith Jarrett.

Gala de referinţă a ediţiei nr. 4 a Ethno Jazz Festivalului a avut loc duminică, 25 septembrie 2005. În faţa câtorva sute de spectatori entuziasmaţi a evoluat mai întâi trio-ul franco-german Sommer/Kassap/Levallet. O dezlănţuire de creativitate, preponderent atonală, desfăşurată de către cuplul Sylvain Kassap la clarinet-bas şi alte clarinete mai mici / Didier Levallet la contrabas şi susţinută de nemiloasa inventivitate ritmică a lui Günter Sommer. Nu mă mir că magnificul show al acestuia din urmă i-a stârnit lui însuşi amintiri agreabile despre timpurile când prezenţa sa pe scenele româneşti ne aducea gustul libertăţii într’o ţară supusă represiunii totalitare. S’au scris nenumărate eseuri şi chiar studii menite să expliciteze cumva fenomenul Sommer, însă e clar că acest geniu al percuţiei, ca orice geniu, scapă oricăror tentative de definire precisă. Din fericire, evoluţia sa la Chişinău a fost transmisă în direct de televiziunea naţională (încă o dată, echipa coordonată de Violeta Gorgos s’a dovedit la înălţime). Asemenea spectacole – ca şi recitalul de încheiere, prezentat de Trigon – nu  pot fi descrise în cuvinte, ci trebuie vizionate.

            Într’adevăr, noua formulă păstorită de Anatol Ştefăneţ îi furnizează maestrului incontestabil al violei în jazzul mondial actual un mediu sonor restructurat. Chiar din piesa de deschidere – Şchiopătata – se observă cum s’a produs „remodelarea”: anumite puncte de forţă ale discursului melodic sunt fortificate (cu discreţie şi bun gust totuşi!) prin acţiunea sintetizatoarelor manipulate de Dorel Burlacu, iar poliinstrumentistul Vali Bogheanu intervine cu savuroase strigături. Adeseori pe parcursul recitalului, în anumite pasaje ce trebuiau rezolvate solistic doar de către violă, aceasta e dublată de unisoane fie cu saxofonul sopran, trompeta, fluierele, cavalul sau alte instrumente din arsenalul lui Bogheanu, fie de pianul lui Burlacu. Aşadar – o marcantă diversificare timbrală a avanscenei, în timp ce fundalul e abundent colorat de fantezia percusivă a bateristului Gari Tverdohleb (uneori acesta recurge cu egal succes la xilofon, la toba mare mobilă, sau – în cazul extrem al Blues-ului japonez – la baghetele cu care percutează griff-ul unei ghitare-bas). În piesa Trenul vechi, în prim-plan trece Dorel Burlacu la muzicuţă, Bogheanu îi ia locul la claviaturi, iar Ştefăneţ ciupeşte corzile violei în sugestive repetiţii de triolete. Dacă demonstraţia de virtuozitate individuală a lui Anatol Ştefăneţ combină Ciocârlia cu Zborul cărăbuşului de Rimsky-Korsakov, mai apoi Horantella aliază de minune o temă în maniera lui Nino Rota (compozitorul lui Fellini şi Zeffirelli) cunoscutului dans popular din părţile noastre. Edificarea discursului muzical e impecabilă, planurile sonore alternează fulgerător, într’un montaj aproape cinematografic. Poate că dinamica sonoră – oricum ferm calculată – înclină balanţa mai mult spre elementul de forţă decât spre cel de reflexie, însă e şi acesta un semn de adaptare la sensibilitatea timpului. Ce altceva li s’ar putea reproşa acestor maeştri ai jazzului în caracter popular românesc (cum ar fi zis Enescu) decât că sunt prea perfecţi? Când intelectualii noştri cârtitori vor să-i înfunde pe cei care ne pot realmente crea o imagine bună, atunci le rămâne reproşul ultim: opera e prea reuşită, prea meticulos elaborată. Eu, în schimb, sunt încântat de progresele Trigon-ului întinerit şi contez pe imbatabilul gust muzical înnăscut al lui Anatol Ştefăneţ, mentorul acestui grup de referinţă nu doar pentru cultura din arealul nostru, ci şi pentru tendinţele jazzului mondial la început de secol 21.

Dacă ar fi vorba să-mi exprim o doleanţă, atunci i-aş ruga pe organizatori să găsească o altă echipă de luminişti, sau, dacă asta nu e posibil,  să renunţe complet la (de)serviciile celor ce ne-au agresat ochii în timpul concertelor. Cele două ecrane mari de pe fundalul scenei, pe care spectatorii mai rău plasaţi puteau urmări în acţiune interpreţii, induceau suficiente elemente paramuzicale, ca să nu mai fie necesare cumplitele jocuri de  lumini tip disco. Sunt convins că minunaţii spectatori basarabeni vin la astfel de concerte spre a vedea cum e creată muzica, pe care altminteri o pot asculta cu ochii închişi şi acasă. O anomalie de alt ordin, ce nu poate fi reproşată organizatorilor, e absenţa muzicienilor noştri de jazz de la un festival de asemenea anvergură. Pare-se că nu ne-am dezbărat de sindromul unei ipotetice superiorităţi culturale faţă de ţările situate mai la est de noi (chit că nici nouă nu ne convine când alţii ne dispreţuiesc din aceleaşi „considerente geografice”). Dacă reprezentanţii jazz­ului românesc n’au participat la nici una dintre cele patru ediţii, în schimb, orice meloman venit din ţară la festivalul Ethno Jazz a rămas plăcut impresionat de cele văzute. Nu voi înceta să afirm: jazzul ori este o muzică a concordiei universale, ori nu există ca atare. Mergeţi la Chişinău în septembrie 2006 şi convingeţi-vă.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova