Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Critica de artă : Constantin Hostiuc : Club &Tusovka vs PC²

Critica de artă

Constantin Hostiuc

Club &Tusovka vs PC²

Ochiul de veghe e o carte a pendulării, a nevoii imperioase, ultime, de hotărâre şi a eternelor indecizii profunde, a dorinţei de tot şi abandonului de sine – un fel de psaltire laic-amăruie a artei din Basarabia, pe alocuri cu susţinute inflexiuni de „deşertăciunea deşertăciunilor”... De îndată ce începi lecturarea rândurilor criticului de artă Vladimir Bulat, cu obidă, autoironie şi chiar, pe alocuri, resemnare izvodite din conştientizarea neputinţei intelighenţiei locale faţă de dorinţa personală a autorului de propăşire a spaţiului spiritual sau cultural basarabean, te copleşeşte regretul că o astfel de mărturie ofertantă nu s-a putut încă sprijini pe „argumentul istorico-estetic” al vreunui Henri Troyat, combinaţie care să te ajute/determine să pătrunzi în cele mai adânci măruntaie o forma mentis stranie, parcă de pliu geo-spiritual, a cărei cumplită dilemă pare să fie „la ce bun să revoluţionăm, dacă tot putem parazita”?

 

Reuşesc singur – zise sugarul, strecurându-se printr-o intrare îngustă.”,
p. 81

Identificând printre rândurile consacrate artei ekphraseis-ul Basarabiei reale, nu-ţi poţi refula, ca intelectual co-empatic, un puternic sentiment de amărăciune, poate acelaşi ce marchează ruptura estetică dintre realitate şi idealitate: ca şi România, şi spaţiul numit s-a grăbit să se autolegitimeze prin exuberanţă (mai mult sau mai puţin puberă) şi numai ocazional prin mostre de autoritate şi maturitate cognitiv-existenţială: „…într-o societate pauperă şi nostalgică, „normalitatea este trăită aici doar de o mică clică de nouveaux riches.”, p. 53. Sentinţa traduce scriptic o anomalie vitalistă care include aria de aplicare (Moldova) în turismele globalizante contemporane, iar acestea o marchează ca areal exotic, o privesc cu bunăvoinţă condescendentă, fără să se străduiască prea tare să o înţeleagă şi, finalmente, o cam lasă să se descurce după propriile puteri. Aceasta fiind partea cinică a democraţiei globale: să te iluzionezi că acel paria care eşti poate dialoga de la egal la egal cu reprezentanţii forţelor civilizate/civilizatorii, pe câtă vreme ele sunt arogant conştiente de faptul că eşti un neajutorat şi că, cel mai adesea, suportul se oferă şi se primeşte în nişte condiţii...

Foarte probabil, cel ce se lasă „abandonat în ghearele mărfurilor”, (p. 58) îşi merită soarta. Şi, să nu ne amăgim, şansele de cădere ale unuia ca acesta sunt cu atât mai mari, cu cât exerciţiul libertăţii, pe plaiurile moldave, are mai curând suvenire negative: “Literatura şi mărturiile rămase din epoca construirii „realismului socialist” arată, persuasiv, sârguinţa cu care majoritatea a îmbrăţişat, cu optimism şi dăruire, ideea protectoratului politizat, exercitat în rândurile intelectualităţii, ale oamenilor de cultură. Puţini au ales să rămână nişte paria şi mai puţini au fost cei care s-au opus deschis.”, p. 29. Se prea poate ca nu de acum, ci de mai multă vreme, şi, din păcate, pentru şi mai multă vreme, intelighenţia în cauză să fi uitat că artistul cu A este întotdeauna un adversar al sistemului, oricare ar fi el. Nu există nici un fel de negociere câştigătoare cu diavolul...

 

„creaţia e marcată esenţialmente şi de locul în care prinde carne.”, p. 79

... şi, din acest perpetuu paradox, un gând lejer parşiv: poate că Vladimir Bulat greşeşte atunci când apreciază arta contemporană a Moldovei cu un instrumentar - critic, conceptual, infor­maţional, lingvistic - pe care numai câţiva aleşi îl doresc/cultivă. Se prea poate ca mulţi dintre „actorii plas­tici” basarabeni, aidoma bogătaşilor care asudă osânză (Pârvan, mulţumim!), să nu-şi dorească decât notorietate/supremaţie în propriul ghetou voluntar, un limo bengos şi meni credit card, eventual o turmă de ţiitoare care să le aprecieze „inspiraţia truditoare”… Aşa că, la ce bun scrie Vladimir într-o impecabilă limbă „romoldovenească” despre Thierry de Duve, Zygmunt Bauman, Francis Fukuyama, Alan Sekula, Boris Groys and co., speculând că, adică, nu există progres decât pentru cei care trec prin exerciţiul critic, al lor sau al exteriorilor? Nu e mai lejer, eventual haios, pentru oarece mâzgălitor de semne sau colportor mărginit de imagini să se declare artist tocmai pen’ că nu a fost înţeles de critici, deşi el are mulţi, da’ mulţi cumpărători? De ce ar accepta respectivii ca Vladimir Bulat (şi alţi câţiva ca el) să le provoace o criză explicându-le că, sigur, banii sunt la ei, dar arta e puţin în altă parte? Numai pentru că nu pot suporta o judecată de apreciere care este conştientă că arta va fi ea o formă de consum şi de putere, dar consumul sau puterea nu sunt decât pur şi simplu par hasard forme privilegiate ale artei?

Puterea artei – şi acest subiect îl atacă, indirect, criticul în volumul său – e radical diferită de cea a impunerii: puterea adevărată înseamnă lipsă de orice constrângere, materială sau istorică. Şi nu este, această zicere, doar un loc comun metafizic, ci însuşi sensul prin/pentru care arta se poate salva, prin care ea supravieţuieşte, în vreme ce recunoaşterea, valorificarea, la limită chiar acreditarea ei sunt numai auxilii ale acesteia. Dacă tusovka basarabeană există şi funcţionează realmente, aşa cum o descrie Misiano (tip de comuniune artistică care se gândeşte pe sine ca pură potenţialitate, proiect social-artistic ce neagă orice tradiţie pentru că este post-istorică), înseamnă că o critică pe fundamentele Artei cu majuscule îşi are pe deplin rostul aici, că un volum ca Ochiul de veghe îşi va avea cititorii săi, pe care îi va stânjeni cu rost. Înseamnă că, în ciuda persistentelor seducţii şi capcane de tot felul pe care lichiditatea globalizării ni le întinde, nume ca Valentina Rusu-Ciobanu, Ştefan Sadovnikov, Dumitru Verdianu, Roman Tolici, Andrei Sârbu, Pavel Brăila, Nelly Vrânceanu (discurs remarcabil, cu disponibilităţi pe­da­gogice şi de lider), Octavian Eşanu, Nicolae Ischimji, Ştefan Rusu vor deveni repere cu sens ale unei Arte, alternative şi substanţiale pentru schimbarea la faţă în bine a întregii lumi basarabene.

 Un corp politic viciat nu-şi poate aştepta vindecarea sau mântuirea decât de la anticorpii benigni care vor să-l refacă, fie şi împotriva voinţei lui, de Golem dezarticulat şi lobotomizat. Artiştii şi esteticienii din Basarabia vor sfârşi prin a înţelege, mai devreme sau mai târziu, că acest mic op recuperator-proiectiv al lui Vladimir Bulat este planşa de surfer care le-a fost aruncată, atunci când se aflau în primejdie de înec, pentru a se strecura printre valul imund al PC-urilor pharmakon, leac şi otravă în acelaşi timp, (informaţia computerizată e un rău, dacă nu o poţi controla) şi perversa oglindă de ape tulburi a political corectness-ului cotidian: nu pe noi ne vedem în oglinzile democraţiei-bunăstare, astăzi, ci doar propria-ne proiecţie deziderativă (thanks to Costin Popescu).

La ce (ne) mai e bună încă o carte, azi, în afară de a ne „spăla creierul în bine” (Goethe)? Să ne aducă aminte. În primul rând, de noi, de al nostru genetic genius loci, pe cale de dezmărginire.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova