Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Jurnal basarabean : Vladimir Bulat : Starea naţiunii, Moldova

Jurnal basarabean

Vladimir Bulat

Starea naţiunii, Moldova

Când îţi propui să scrii despre Moldova, trebuie să ai o stare specială de spirit. Şi asta cu atât mai mult, cu cât aproape nimeni nu ia în serios acel areal. Sună cumplit, nu? Am decis pe cont propriu să aflu cât mai multe despre viaţa spirituală şi economică a statalităţii moldoveneşti, şi dincolo de limitele Capitalei. Chişinăul este un caz aparte în receptarea Moldovei. El a preluat oarecum modelul (paternalist, cum altfel!) al Moscovei, al dezvoltării forţate, artificiale, demonstrative, excesive. Zona centrală şi de est a ţării este evident mai săracă decât restul teritoriului, deşi în mod firesc n-ar trebui să fie aşa. Îndreptându-te spre judeţul Orhei, nu poţi să nu remarci starea bună a şoselelor, iar de la Peresecina începe chiar un drum de calitate europeană, finalizat acum câţiva ani cu fonduri externe. La intrarea în cătunul Butuceni există un punct de informare, un post de poliţie, o sală de expunere şi un soi de hotel cu restaurant. Parcarea este spaţioasă şi e dotată cu un loc pentru a servi masa în aer liber. Aceste lucruri nu pot să nu ne bucure, căci până acum câţiva ani nimic nu indica prezenţa în acest loc a unei serii de monumente şi vestigii de prim rang pentru regiune. Chiar înainte de a coborî în situl denumit Orheiul Vechi1 poţi procura un pliant, un catalog bogat ilustrat, poţi consulta o hartă amănunţită a obiectivelor ce pot şi trebuie a fi văzute. Toate realizate şi tipărite la o calitate aproape ireproşabilă. Se poate afirma că locul a devenit obiectiv turistic par excelence. Dar cum orice sabie are două tăişuri, şi sălbăticia de altădată, copleşitoare şi unică, a dispărut odată cu apariţia acestui statut instituţionalizat al monumentului. Mănăstirea Peştere – pe care o ştiam doar goală şi glacială, acum este loc de rugăciune şi închinăciune (se spune că statutul juridic al mănăstirii este încă incert). Am întâlnit acolo doar un monah neîngrijit şi jerpelit, care mătura îngândurat duşumeaua. Iar pereţii, altădată neatinşi, conservaţi într-o stare brută, sunt „pavoazaţi” acum cu multiple cromolitografii bătute-n cuie, imagini evlavioase şi cu tot soiul de „iconiţe”. Pristolul cioplit în piatră şi crucile în relief vag, ce constituiau decorul discret şi preţios al altarului, sunt acum acoperite de un pseudoiconostas lucrat de o mână extrem de precară. Curăţenia, discreţia şi buna rânduială – specifice unor locaşuri ce se află în bune raporturi cu tradiţia ortodoxă – lipsesc aici aproape cu desăvârşire. Am avut sentimentul acaparării acestui loc de un strat gros de jeg şi de prost gust. Iar inscripţia pusă la vedere (în limba rusă, pentru cine oare? căci la Butuceni am auzit vorbindu-se doar româneşte), care îndeamnă enoriaşii să-şi extragă ofrandele alimentare din ambalaje înainte de a veni aici, pe motiv că acestea au „însemne diavoleşti” (codul de bare, numărul şase repetat de trei ori etc.), m-a împins spre convingerea nu tocmai reconfortantă – cât de departe este acest loc de evlavia cu adevărat ortodoxă... Cumplită, iarăşi, mi se pare această degradare a vieţii spirituale, într-un moment în care s-ar părea că trebuia să se producă o răbufnire a acesteia, de prea plinul libertăţii confesionale. Mizeria socială a Moldovei actuale se oglindeşte plenar în felul în care s-a relansat şi funcţionează viaţa bisericii locale (bicefale, după cum se ştie!). Acest lucru se resimte cu atât mai morbid, cu cât centralitatea poziţionării acestui vestigiu arhitectural îi poate deveni letală; doza de ne-simţire şi nepăsare din partea celor care trebuie să conserve într-o bună stare, poate cel mai v­echi monument de pe teritoriul moldovenesc, are dimensiunea unui sacrilegiu. Un astfel de loc trebuie locuit şi valorificat corect, dar acest deziderat nu se întâmplă însă.

Acelaşi sentiment al disconfortului personal, cu varii intensităţi, l-am regăsit, frisonant – horribile dictu! – şi la alte aşezăminte monahiceşti din Basarabia. La mănăstirea Căpriana, de exemplu. Întregul stabiliment monahal radiază o atmosferă de praznic şi bună dispoziţie, investiţiile ce se fac aici – în virtutea unei vechimi imemoriale şi fantomatice a ansamblului2 – ar putea fi orientate spre alte aşezăminte, care necesită intervenţii de urgenţă. Marmora, granitul, arama şi tencuielile scumpe nu vor face nicicând credinţa să sporească, să se împlinească. Mai degrabă, dimpotrivă...

Când vizitezi mănăstirea Curchi, adrenalina din sânge începe să crească progresiv. Un fost spital de boli nervoase în vremea sovietelor triumfaliste, aşezământul de acum arată deplorabil, aproape totul este la pământ. Biserica mare, îmbrăcată în schele de mai mulţi ani, că au şi reuşit să putrezească, nu e lipsită de calităţi artistice, stucaturile sale, lucrate oarecum rudimentar după tipicul barocului tardiv, fac o notă distinctă în contextul artei locale. Ea merită conservată în datele ei intrinseci, originare. În preajma fostului altar, în exterior, am găsit o piatră funerară din textul românesc al căreia aflăm următoarele cuvinte: Supt această marmoră odihneşte trupul răposatului Arhimandrit ieroshimonah Chiril, proim protoi Mănăstirilor Râşca din Moldavia şi Curchiu din oblastia Bassarabiei, carele la anul 1825. Martie 23 (de) zile au împlinit obşteasca datorie, fiind în oraşul Chişinăului. Un document epigrafic atât de valoros este lăsat la voia întâmplării, abandonat, în timp ce la biserica de iarnă, probabil, cea care e mai mică, se muncea cu sârg. Doar că respectiva construcţie arată acum ca o imensă savarină, placată pe jos cu marmoră, cu faţade imaculate, iar la geamuri termopanul atrage prin preţiozitate ieftină. Muncitorii păreau a fi fost militari în termen, iar supraveghetorul lor era un călugăr. Mănăstirea nu părea locuită, n‑aveai nici unde aprinde o lumânare, nici să susţii o conversaţie cu cineva... Asta în condiţiile în care aflasem din ghidul ce-l aveam la îndemână3 că mănăstirea are 26 de vieţuitori şi că aşezământul este pe lista monumentelor de arhitectură UNESCO!

În preajma acestui aşezământ se află rustica aşezare monahală Tabăra. Configuraţia bisericii, stilizată şi spiritualizată, o ştiam din unele picturi ale Elenei Bontea. Dar îmi amintea şi de biserica chişinăueană cu hramul Naşterea Maicii Domnului (1812). De la artistă ştiam că pe vremuri aici, la Tabăra, se ţeseau covoare superbe. Erau renumite pe meleagurile astea şi, mai mult, era locul unde se mai conservase arta urzitului în stil arhaic, folosindu-se coloranţi naturali pe alocuri. Biserica am găsit‑o încuiată cu un cogeamite lacăt, iar pe cineva să mi‑o deschidă – n-am văzut. Nu prea pulsa viaţa în acel aşezământ. Sau în orice caz, nu la vedere...

Drumul spre Saharna trece inevitabil prin orăşelul Rezina, aflat pe chiar malul drept al Nistrului. Fluviul în acel loc funcţionează ca o secure ce separă două lumi, două ţări, două moduri de evoluţie. Dincolo de Nistru este Râbniţa – oraş prosper, colorat şi sclipitor în razele soarelui. Deoarece localitatea Rezina este situată pe un promontoriu, se vede ca în palmă o parte a oraşului separatist. Blocuri înalte, viu colorate şi îngrijite, biserici noi şi lucioase, un aer de prosperitate şi îndestulare adie sfidător de acolo; şi e normal să fie aşa, din moment ce, conform statisticilor, cam jumătate din venitul intern brut al Transnis­triei provine anume din acel oraş. Pe acest fundal mizeria şi sărăcia oraşului Rezina par cu atât mai accentuate. La mănăstirea Saharna am întâlnit lume multă, turişti şi pelerini-închinători. Am regăsit şi recunoscut aceeaşi tendinţă de a spoi şi a face să lucească suprafeţele, fără a se îngriji prea mult de esenţe şi tâlcuri. În mijlocul curţii trona un imens crucifix din marmoră neagră, bine polisat şi greoi. Şi m-am întrebat atunci ce tangenţă au astfel de prezenţe cu spiritul ortodoxiei, şi de ce e peste tot atât de mult albastru. Culoarea albastră e ca un laitmotiv, s-ar putea spune, în mediul spiritual al Moldovei actuale, aceeaşi culoare ieftină şi stridentă o regăseşti pe suprafaţa cupolelor, faţadelor, gardurilor, crucifixurilor, uşilor şi ferestrelor4... Chiliile săpate în stâncă au şi ele faţada pusă în valoare prin intermediul acestei culori, intervenţie menită să atragă atenţia celor ce vin în aceste locuri. Dar de ce anume albastrul acesta, un cobalt criant, săritor în ochi5? Chiar să aibă cineva intenţia de a sugera „speranţa” prin această omniprezenţă, prin implementarea radicală a acestei cromatici unilaterale în subconştientul colectiv? Albastrul acesta parcă se răzbună (înlocuindu-l) cu vârf şi îndesat pe ubicuitatea roşului jubilant din deceniile precedente. Se prea poate ca ticul acesta cromatic să fie un semn bun, o dovadă a faptului că ce e peren e ascuns în detalii...

 

Note:

1) Nu pot rata ocazia de a cita aici contribuţia cea mai completă până în acest moment asupra sitului din inima ţinutului Orhei, Tamara Nesterov, Situl Orheiul V­echi, monument de arhitectură, Ed. Epigraf, Chişinău, 2003.

 

2) O singură observaţie merită adusă în această discuţie. Cultul pe care-l întreţin autorităţile pentru mănăstirea asta este o proiecţie simbolică a importanţei pe care o are memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt pentru statalitatea contemporană moldovenească, e locul care trebuie continuu adulat şi ideologizat, acesta fiind o mărturie materială a spiritului marelui voievod pe aceste meleaguri.

 

 3) Ghiorghiţă Ciocioi, Ghidul mănăstirilor din Basarabia, Ed. Arca învierii, Bucureşti, 2004.

 

4) Am regăsit acelaşi albastru până şi la mormântul lui Nionil Cazacu (1916-1994), monahul care, plecând de la Sihăstria, şi trecând pe la mănăstirea Rudi, a contribuit în mod esenţial la reînnodarea vieţii monahale de la Saharna... Acest amănunt accentuează semnificaţia simbolică a celor spuse.

5) A apărut de curând o carte a fotografului olandez Ron Sluik, intitulată exact aşa: Albastrul moldovenesc şi alte culori, AoRTA, Chişinău, 2004.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova