Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Anchetă “Contrafort” : : “Eu scriu. Cine mă citeşte?” (Participă: Tudorel Urian, Ion Pop, Petru Cimpoeşu)

Anchetă “Contrafort”

“Eu scriu. Cine mă citeşte?” (Participă: Tudorel Urian, Ion Pop, Petru Cimpoeşu)

“Eu scriu. Cine mă citeşte?”

Această interogaţie trezeşte mai multe piste de interpretare, aşa cum au revelat-o şi dezbaterile de la Neptun. Dumneavoastră cum aţi răspunde la această întrebare? Cât de actuală pentru starea literaturii şi cât de adecvată pentru condiţia scriitorului vi se pare tema acestui Colocviu?

 

Tudorel Urian:

 

Cred că dilema din numele acestui colocviu ţine exclusiv de motivaţia celui care scrie. În ceea ce mă priveşte sunt ceea ce s-ar putea numi un scriitor atipic. Pentru mine, scrisul este un job, nu un hobby. Scriu în virtutea unor contracte, implicite sau explicite şi nu mi-am pus foarte des întrebări în legătură cu potenţialul meu public. În momentul de faţă scriu săptămânal la „România literară” pentru că am o rubrică pe care trebuie să o onorez. Dacă mi s-ar lua această rubrică şi nu aş găsi alta, la altă revistă, probabil că nu aş mai scrie. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca în timpul meu cu adevărat liber (în vacanţe, de exemplu) să mă obsedeze nevoia de a scrie. Chiar şi atunci când sunt obligat prin contracte ferme, amân până în ultima clipă, scriu sub teroarea ideii că mă voi face de râs pentru că nu voi respecta termenul (nu mi s-a întâmplat niciodată), dar, spre surprinderea mea, de cele mai multe ori lucrurile ies bine. Mă tem, de aceea, că nu sunt ceea ce s-ar putea numi un scriitor de vocaţie. Mai degrabă un tehnocrat al scrisului. Şi, pentru că văd scrisul ca pe un act de comunicare, mi-aş dori să mă adresez unui public difuz, pe care îl visez reflexiv, capabil să intre în dialog cu ideile mele, să le combată sau să le susţină, dar pe care să nu le înghită niciodată de-a gata. E mult? E puţin?

 

Ion Pop:

 

Cred că întrebarea căreia i s-au căutat răspunsuri şi la acest colocviu e deopotrivă actuală şi eternă. Eternă, fiindcă, evident, scriitorul din toate vremurile, oricât de „elitist”, n-a putut fi indiferent dacă e sau nu citit. Nu s-a putut şi nu se poate abţine să scrie, - e, nu-i aşa, «chemarea» lui. Însă nu poate fi chiar atât de ipocrit, încât să pretindă că scrie doar pentru el ori pentru Nimeni. Chestiunea e şi foarte actuală, şi de o actualitate agravată, mai ales la noi, unde «tranziţia» are efecte aproape devastatoare asupra cărţii şi a lecturii. Se publică, desigur, foarte multe titluri, însă în tiraje adesea cvasiconfidenţiale, în orice caz la distanţe imense de cele lansate pe piaţă acum vreo două decenii. Cauze economice, dar şi – poate în primul rând – ţinând de mutaţia provocată în relaţiile cu cartea de literatură, după căderea comunismului şi a cenzurilor lui, apoi de asediul «imaginii», de TV şi de fenomenul Internet, fac să scadă dramatic interesul pentru cartea tipărită în general. Iar publicul cititor de literatură se restrânge proporţional, din motive mai complexe, pe care nu e loc să le evoc aici.

Lucrurile stau, cum s-a remarcat «consolator» şi la reuniunea de la Neptun, cam la fel şi peste tot. Economia de piaţă a schimbat multe, statutul scriitorului s-a modificat şi el, în chip mai şocant la noi, unde procesul în cauză a apărut mai târziu şi mai brusc, din pricinile ştiute. Relativa marginalizare a scriitorului, inevitabilă, cere şi va cere, aşadar, schimbarea tacticilor şi strategiilor de recuperare, măcar parţială, a cititorilor, cu „concesii” de neocolit faţă de publicul cu mentalităţi şi ele schimbate. La colocviul de la Neptun, dădeam exemplul unui mare interpret ca violonistul Nigel Kennedy, care, rămânând un perfecţionist ca interpret, de pildă, al marelui, solemnului Bach, mai face şi gesturi «populiste», mimând de fapt spiritul concesiv, adaptându-se cumva la moda zilei.

Acestea fiind zise, eu nu sunt, totuşi, radical pesimist. Literatura bună îşi va avea întotdeauna publicul fidel, niciodată imens. La urma urmei, nu poţi pretinde ca toată lumea să citească literatură şi s-o aleagă tocmai pe cea mai de calitate. Nu are timp, răbdare, gust îndeajuns de educat etc. Opere considerate majore astăzi, n-au fost citite de foarte mulţi la vremea apariţiei lor. Tirajele cărţilor lui Blaga, să zicem, erau, totuşi foarte mici, dar ele au fost citite de cine trebuia şi s-au impus apoi ca valoare certă. Cred că şi acum e de mizat pe lectorul sensibil şi cât de cât cultivat, iar critica specializată rămâne, totuşi, singura în stare să decidă serios asupra valorilor reale şi să stabilească aşa-numitul “canon”. Rămâne, desigur, de revizuit şi de readaptat politica de difuzare a produsului literar în epoca atâtor produse concurente: problemă complexă, deopotrivă a scriitorului şi a criticului, ca şi a editorului. Şi nu în ultimul rând, orice ar zice adepţii strictei economii libere, e nevoie de o politică de susţinere şi promovare a «culturii scrise», mai coerentă şi mai bine susţinută de bugetul naţional.

Eu scriu. Cu speranţa, desigur, de a fi citit, de cât mai mulţi. Dar nu mi-e indiferent, ca scriitor, nici cine mă citeşte, adică mi-aş dori cât mai mulţi cititori de calitate, cu care să pot într-adevăr comunica.

 

Petru Cimpoeşu:

 

La tema propusă de organizatorii colocviului s-ar putea răspunde cu cel puţin două contra-propuneri. Prima: „Eu nu scriu. Ce anume citesc?”, iar a doua: „Eu citesc. Cine mă scrie?”Mi-ar plăcea să cred că nu sunt simple jocuri de cuvinte.

În legătură cu prima contra-propunere, ar fi fost poate interesant ca la acest colocviu să participe şi cîţiva cititori, care să-şi susţină punctul de vedere. De exemplu, cîţiva studenţi ai universităţilor constănţene (ca să nu suprasolicităm bugetul Festivalului). Sau viceversa: să mergem noi la o întîlnire cu ei. Se poate obiecta că scriitorul sau criticul literar sunt ei înşişi, cînd le vine rîndul, cititori. Dar eu am în vedere cititorul onest, care nu scrie, ci doar citeşte pentru plăcerea (sau cum să-i zic) de a citi. Simplificînd, mă voi referi în special la domeniul prozei. Scriitorul propune o lume (de cuvinte), dar ea este „creată” abia împreună cu cititorul. Relaţia este oarecum asemănătoare (Doamne, iartă-mă) celei dintre Dumnezeu şi om. Cei care se pricep susţin că Dumnezeu a creat lumea pentru om şi o creează permanent în colaborare cu omul. Căci, dacă n-ar fi omul, ce ar fi lumea?

În legătură cu a doua contra-propunere: ca cititor, sunt „scris” de autor, măcar în sensul că mă identific cu personajele sale etc. Din perspectiva psihologiei narative, identitatea individului nu este o reprezentare statică, ci un sistem autoorganizat care îşi elaborează propria poveste. Realitatea este permanent negociată de subiect, lumea fiind concepută ca text în permanentă schimbare, construit şi interpretat activ în scopul de a fi înţeles, iar gîndirea însăşi constă în activitatea simbolică de producere a sensului, funcţionînd prin analogii sau similarităţi exprimate ca metafore. În termenii lui Jerome Bruner, realitatea e creată, nu descoperită, iar diferitele naraţiuni constituie diferite lumi, a căror legitimitate derivă din modul de a înţelege şi experimenta. Citînd un proverb englezesc, el afirmă că, la fel cum peştele e ultimul care descoperă apa, trăim într-un ocean de poveşti de care nu suntem conştienţi. Pe scurt – şi fiindcă mă apropii de limita spaţiului pe care mi l-aţi acordat – structurile narative se constituie în structuri de percepţie a lumii şi de aici impactul „minciunilor” sau al „miturilor” de care, cum observa în intervenţia sa Mario Vargas Llosa, se tem atît de mult dictatorii, tiranii, liderii religioşi. Fiindcă ele propun o lume a libertăţii, mai bine ordonată, mai coerentă şi deci mai semnificativă („ceea ce limitează adevărul nu e minciuna, ci lipsa de sens”, R. Thom) – şi fiindcă sunt, prin acest simplu fapt, subversive. Aici ar merita să divagăm pe tema relaţiei de credinţă şi a relaţiei de putere între scriitor şi cititor. Dar am depăşit deja spaţiul pe care mi l-aţi acordat, aşa încît voi mai adăuga doar un lucru, din perspectiva scriitorului care îşi doreşte cît mai mulţi cititori (cam despre asta a fost vorba la Colocviu). Ca formă disimulată a erosului, succesul la public este desigur o fatalitate – ţine de iraţional. E totuşi un motiv de optimism faptul că nu toate femeile urîte sunt iubite şi nu toţi scriitorii slabi au succes.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova