Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-10 (131-132), septembrie-octombrie : Festivalul “Zile şi nopţi de literatură”, Neptun 2005 : Horia Gârbea : Literatura? O halucinaţie colectivă

Festivalul “Zile şi nopţi de literatură”, Neptun 2005

Horia Gârbea

Literatura? O halucinaţie colectivă

Pe vremea cînd nu ştiam prea multe despre literatură, am auzit o anecdotă. „Este adevărat că fiarele sălbatice nu atacă un om care poartă o torţă aprinsă?” Răspuns: „Da. Este foarte adevărat. Cu condiţia să ducă torţa cu o viteză destul de mare”.

Mi-a trebuit destul timp ca să fac legătura între această glumă şi rostul literaturii. Acum apropierea dintre ele mi se pare evidentă.

Legătura dintre mine, care scriu, şi cei care mă citesc este aceasta: noi credem că vorbele scrise, asemeni torţei, ne apără de urît, de rău, de agresiune, de gloanţe chiar. Este una dintre iluziile consolatoare pe care le construiesc oamenii. În realitate, poezia te fereşte de gloanţe, dar numai cu condiţia să stai mereu de partea armei unde se află trăgaciul. Dacă stai înaintea ţevii, te apără la fel de eficient ca pe Maiakovski, Garcia Lorca şi ca pe atîţia alţii.

Eu scriu cu iluzia că poate, totuşi, într-un fel, o parte a răului din lume poate fi alungată astfel. Cine mă citeşte? Cineva care, cu aceeaşi naivitate, crede că va găsi în scrisul meu un antidot magic împotriva agresiunilor din jur, măcar compensaţia că, în lumea mea de hîrtie, cei buni triumfă cîteodată asupra celor răi. De aceea, îi dau dreptate poetului cînd îşi numeşte cititorul semenul lui şi chiar frate!

Statistica arată că omul contemporan dintr-o comunitate civilizată citeşte literatură, în medie, 7 minute pe zi! Desigur, media e rezultatul împărţirii orelor de lectură ale celor care citesc la numărul total care îi include pe necititori. A fost oare altfel vreodată? În altă epocă? Nici vorbă!

Între genurile pe care le practic, este unul privilegiat, în care autorul viu îşi poate vedea „cititorul”. Mă refer, fireşte, la teatru. Se strîng într-o sală cîteva sute de oameni şi toţi, dintr-o dată, iau act de acelaşi text rostit de actori sau pus în imagini de regizor. Dacă am scris: „O lumină albastră inundă toate chipurile”, sute de oameni văd cum o lumină albastră colorează nefiresc feţele personajelor. Asta, sigur, numai dacă omul de la lumini nu pune din greşeală un filtru verde.

Cînd publicul rîde şi aplaudă, cel care a scris trăieşte o mare bucurie şi o imensă iluzie: că el este cel care a făptuit binele, a dat mulţimii o clipă de fericire, ca un zeu!

„De acum, îşi spune, m-am convins. Cuvîntul scris de mine aduce bucurie, libertate, fericire!” În realitate, e un moment efemer de emoţie transmis unei părţi infime din omenire. Spectatorul va uita peste o oră, în faţa unei ceşti de ceai, şi ce a văzut şi cu atît mai mult cine era autorul. Singurii care îşi vor aminti numele autorului vor fi criticii care sînt şi ei nişte autori, nişte oameni care scriu cu iluzia că, arătînd cu talent slăbiciunile piesei, aduc umanităţii un nepreţuit serviciu.

Relaţia dintre cei care scriu şi scrisul lor ca între scrisul lor şi cei ce îl citesc este, aşadar, una întemeiată pe o halucinaţie colectivă.

Cu cîţiva ani în urmă, am tradus o piesă minunată a lui Corneille – „Iluzia comică” (L’Illusion comique).

Un vrăjitor se oferă să arate unui tată viaţa fiului său alungat de acasă. Îl duce să vadă un spectacol de teatru în care juca fiul plecat şi omul, care nu mai fusese la teatru, ia totul drept realitate. Mai ales însuşirile magice ale călăuzei sale.

Vrăjitorul care poate orice şi spectatorul naiv al lui Corneille sînt reprezentarea cea mai firească, scrisă cu naturaleţea şi intuiţia geniului, a relaţiei dintre artist şi public. „Iluzia comică” nu va dispărea niciodată şi vom avea mereu magicieni dispuşi să creeze trucul şi spectatori care vor să-i creadă. Iluzia literaturii ca o torţă, ce te apără de toate fiarele ieşite din Cutia Pandorei, este una colectivă şi eternă. Semenul şi fratele meu, cititorul, îmi crede toate fantasmele şi chiar mi le cere. Cum spune şi Corneille:

„Da, la sfîrşit dau mîna, cînd se termină rolul,

Cel viu cu cel ce moare, trădatul – trădătorul.

Unul ucide, altul, din contră, e ucis…

Dar totul se petrece pe scenă, ca în vis!”

 

Comunicare susţinută la Festivalul de la Neptun

 

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova